Paradisul vietii la tara si iadul metropolei

Paradisul vietii la tara si iadul metropolei

Cele doua ipostaze ale personajului principal, Manoil, sunt in concordanta cu spatiul unde se desfasoara intriga romanului. Ingenuitatea sufleteasca a poetului si experienta iubirii ideale sunt proiectate in paradisul vietii la tara, la mosia Smaranditei si a domnului N. Colescu de la Petreni, in timp ce desfranarea, libertinajul si imoralitatea se consuma in casele de bucurii din Bucuresti.

Dragostea inflacarata pentru Marioara coincide cu sfarsitul primaverii si debutul verii, cand natura renascuta trezeste in suflete energii si sperante. In lunile mai-iunie zilele sunt lungi si parfumate iar noptile, senine si instelate. Invitatii foarte tineri ai Smaranditei petrec impreuna clipe de desfatare: comenteaza starea literaturii romane, asculta versurile lui Manoil; sunt ingaduitori fata de adeziunea lui inflacarata la principiile nationaliste ale "Daciei literare" si ii asculta cu ingaduinta criticile la adresa cosmopolitismului si strainomaniei protipendadei. El le defineste oaspetilor Smaranditei conditia omului de geniu: creatia este rezultatul dispozitiei personale si raspunde obligatiei de a fi interesanta, chiar si atunci cand imita pe marii maestrii ai literaturii. Manoil elogieaza poezia populara publicata de V. Alecsandri si pe cea a lui Andrei Muresanu, "sumbra, aspra, meditativa dar cu inima, loiala si nationalista, cum numai un transilvanean care a gemut atatia ani sub unguri putea sa exprime". Oaspetii de la Petreni organizeaza excursii montane pe itinerarii religioase, participa la partide de vanatoare si admira farmecul peisajului, salbaticia si pitorescul lui incantator. Muntii "vesnici asemenea piramidelor", "albiti de ninsori" si "brazdati de torente de apa", adapostesc pe varfurile lor "soimi singuratici si brazi rataciti".

Poetul noteaza melancolic spectacolul frumusetii naturii: "in sanul padurii posomorate ce incununa dealul pe care stateam noi, se varsa dintr-un codru o cascada de apa limpede. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o inaltime intr-un lighean de granit; iar de aici se varsa prin jgheaburi si se ascundea prin deosebite crapaturi, ca niste soparle de argint". Aglomerari de comparatii sugereaza splendoarea nocturna a peisajului: "cerul era senin ca sufletul cel nevinovat"; "stelele nenumarate ca nisipul marii"; "luna era ca un glob de aur". Poetul colora sonor acest decor natural: greierii susuiau, prepelitele se intreceau cu carsteii, un torent se arunca cu zgomot in jgheab. Natura se rasfrangea in ape, creand iluzia uniunii primordiale dintre pamant si cosmos: "pe luciul apei alte stele si alta luna se intrec in stralucire si ochiul incantat pune sufletul in mirare".

In antiteza cu splendoarea naturii, capitala tarii este evocata in tonuri sumbre, critice. Romancierul isi insuseste impresiile calatorilor europeni1 care o vazusera asemenea unui "vas ce rataceste pe salbaticele mari ale Africii, in mijlocul mizeriei celei mai complete, dar pe al carui bord afli cele mai luxoase cameri placute societatii". El prezenta spectacolul foielii bucurestenilor care etalau cu ostentatie luxul echipajelor elegante, toaleta costisitoare a femeilor, bogatia apartamentelor si multimea servitorilor. Opulenta provocatoare ascundea absenta cartilor din biblioteci, a picturilor si a sculpturilor originale din pinacoteci. Conversatia protipendadei se efectua intr-o franceza presarata cu putine cuvinte romanesti, iar preocuparile ei beletristice ii descopereau dezinteresul pentru autorii romani si dispretul fata de operele autohtone. Inalta aristocratie isi pierdea vremea cu jocurile de noroc, iar tinerele femei erau preocupate numai de propria persoana. Populatia capitalei isi hranea curiozitatea copilareasca cu spectacole stradale Carnavalul din luna ianuarie anima viata locuitoilo si le alunga plictisul: saniile lunecau pe "Podul Mogosoaiei ca niste umbre zgomotoase, in sunete de clopotei si in tipetele de placere ale femeilor; dantuitori fantastici se miscau in sunetele muzicilor bizare". In sanul aristocratiei, calomnia era "asemenea unui carbune stins, care nu ardea dar manjea pe cel calomniat".

Romancierul manifesta interes fata de situatia femeii romane. Tinerele sarace erau adesea victime ale unei mentalitati feudale, fiind obligate a-si sacrifica frumusetea pentru salvarea materiala a familiei. Destinul fetelor sarace de la tara este intruchipat de Tudora, "o tarancuta cu cofa pe umeri, cu par galben si incretit, cu doi ochi albastri", a carei frumusete il incanta pe Manoil. La oras, fetele sarace erau vandute de propriile mame care le amanetau viitorul "pentru un pumn de arginti". Chiar si in inalta societate, tatii sau fratii isi tratau fiicele sau surorile ca pe niste sclave: tinerele femei erau inchise in manastiri si obligate a se calugari pentru a degreva averea familiei de obligatii materiale. Asemenea atitudini tiranice nu intampinau nici o impotrivire din partea sarmanelor victime. Cu minime cunostinte de citit si scris, hranite cu lecturi sentimentale ori de factura populara ele erau capabile a face fata numai obligatiilor casnice. Lipsite de cultura si de educatie, ele deveneau cu usurinta prada vreunui Don Juan autohton.

Cu toate acestea, in finalul romanului cele mai fragile chipuri din roman, Smarandita si Zoe, demonstreaza forta sufleteasca a feminitatii emancipate. Puterea ocrotitoare a familiei, solidaritatea prietenilor sinceri, dragostea autentica si perseverenta sunt secretele reintegrarii lui Manoil in viata si al renasterii inspiratiei lui lirice. Victoria valorilor crestine asupra libertinajului proclamat indecent de protipendada demonstreaza ca echilibrul moral in societate mai putea fi salvat.