Nicolae Balcescu

Nicolae Balcescu

Istoria a fost o prezenta obsedanta in constiinta intelectuala a Europei din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Poezia, dramaturgia si romanul erau preocupate a reda epoci si evenimente indepartate; filozofia descoperea in istorie o noua cale de intelegere a lumii si spera sa descifreze un raspuns posibil la intrebarile cu privire la rostul si locul omului modern in societate. Printre tinerii intelectuali romani care isi descopera preocuparile istorice se numara si N. Balcescu. Instruit numai in spatiul cultural romanesc si cunoscator al culturii franceze propagate in sud-estul Europei de agentii culturali si diplomatii Frantei, N. Balcescu este o dovada a modului cum geniul individual si efortul personal pot concura in rezultate cele mai stralucite scoli ale Europei.

Mult mai norocos decat istoricul muntean a fost colegul sau de generatie M. Kogalniceanu, care beneficiind de bunavoita domnitorului Moldovei, Mihail Sturza, si de sprijinul familiei se instruieste in scolile inalte ale Europei si ajunge foarte tanar sa impuna in cultura noastra o noua directie, pragmatica, care imbina fericit si cu masura traditia cu inovatia cea mai indrazneata. Spre deosebire de inflacaratul si foarte putin fericitul Nicolae Balcescu, Kogalniceanu s-a impus intre colegi drept "un tanar batran, un om deplin, un barbat adevarat si un patriot" . Asemanarile si deosebirile dintre cei doi istorici reprezentativi ai generatiei pasoptiste se datoreaza in opinia lui N. Iorga temperamentului si formarii intelectuale diferite: "acest tanar (N. Balcescu) n-avea, desigur, soliditatea de cultura, privirea critica, marele avant creator, multilateralitatea si larga bogatie de minte a lui Kogalniceanu; dar, pe cand sufletul acestuia era tot mai mult navalit de scepticismul celor care stiu si pot prea multe fara sa aiba marea vointa ce trebuie a le stapani si coordona, Balcescu fire aplicata spre visare si prin boala de piept de care incepu curand a suferi, era un entuziast si un fanatic, adevarat temperament de carbonaro militar si poetic" .

N. Balcescu, in Bucuresti si M. Kogalniceanu, in Iasi, se delimiteaza de inaintasii istorici si abandoneaza metoda medievala si iluminista a cronologiilor dinastice si cu intuitia ca pot fi autori si fauritori de istorie in acelasi timp, ei sunt ademeniti de istoria institutiilor societatii, de psihologia si ratiunea maselor, de raporturile acestora cu personalitatile. N. Balcescu isi afirma convingerea ca afara de Kogalniceanu ceilalti istorici "ne-au dat doar biografia stapanitorilor" . El adopta o atitudine critica fata de documentele interne si externe, le compara si le examineaza atent straduindu-se sa descopere adevarul istoric. Mersul istoriei romanilor reprezenta in conceptia sa victoria progresului si a nationalitatii: "istoria este cea dintai carte a unei natii. Intr-insa isi vede trecutul, prezentul si viitorul" , "misia istoriei este de a demonstra aceasta transformare continua, aceasta miscare progresiva a omenirii, dezvoltarea sentimentelor si a mintii omenesti" . N. Balcescu adapteaza intelegerea traditionala, romaneasca, a istoriei la viziunea romantica asupra trecutului si crede ca pentru "a aduce foloase, istoria nu trebuie sa fie numai ca un sir oarecare de intamplari politice sau militare uscate, fara nici o coloare, fara nici un adevar local, nu trebuie sa se ocupe de oarecare persoane privilegiate" , ci trebuie sa raspunda la intrebarile despre rostul si locul omului modern in societate, sa arate mijloacele prin care acesta isi dobandeste si isi mentine libertatea, sa analizeze cauzele psihologice si sociale ale actiunii maselor insufletite de aceleasi interese comune, nationale. Este convins ca istoria, suma a adevarurilor existentei sociale, nu a reusit pana in epoca romantica sa descifreze mecanismele evenimentelor din diversele epoci: "istoria nu a fost bine scrisa pentru secolele XV-XVI istoricii nu au vazut principiul si interesele ce fiecare pretendent prezenta si ca, intr-un stat organizat ca al nostru, unde nici o familie nu avea dreptul de stapanire, chestia dinastica nu putea avea loc" . Exemplul conceptiei istoriografice, asa cum este infatisata in operele lui Grimm si Herder, il face pe N.Balcescu sa afirme ca "partea cea mai interesanta a istoriei sunt institutiile, comertul, cultura intelectuala si morala, obiceiurile si chipul de viata care pana acum s-au trecut sub tacere" . Istoria nationala trebuie "sa ne arate poporul roman cu institutiile, ideile, sentimentele si obiceiurile lui in deosebite veacuri" . Izvoarele neexplorate suficient sunt, pentru Balcescu, ca si pentru ceilalti romantici "poeziile si traditiile populare, legile si actele oficiale, cronicile, inscriptiile si monumentele, scrierile care descriu documente private" . El intelege ca istoria romanilor este parte integranta a celei europene si ca "nadejdea popoarelor este in comunicarea ideilor, care va veni din comunicatia natiilor ce inlesnirile si relatiile comerciale vor aduce" . Istoriograful pasoptist muntean este de acord cu Vico si Michelet ca numai "crestinismul a instituit dezvoltarea spre civilizatie a omului" si ca "legea evanghelica supune actiunea omeneasca legii universale si absolute a libertatii si a stiintei cautand realizarea in omenire a dreptatii si a fratiei^" .

Personalitate a romantismului pasoptist, ale carei calitati morale si stiintifice i-au fost recunoscute atat de colegii de generatie romani cat si de cei straini, N. Balcescu prin disparitia prematura, in 27 noiembrie 1852, a intrat in legenda, devenind un simbol al luptatorului inteligent, fauritor de istorie, gata a se jertfi pentru implinirea idealurilor de libertate si bunastare nationala.

Nascut in 1819, intr-o familie de mici boieri munteni si ramas de timpuriu fara tata (1825), Nicu Balcescu cunoaste grijile materiale ale mamei, Zinca Balcescu, obligata a-si creste si educa cei cinci copii in consens cu rangul si ambitiile de familie. Viitorul istoric, isi petrece copilaria si adolescenta in casele din Bucuresti si din Topoloveni-Arges. Conacul este situat pe drumul vechi comercial ce unea Valahia Mica (Oltenia) cu Valahia Mare (Muntenia) si cu Ardealul. La acest conac, zidit dupa 1780, el descopera oameni si locuri pitoresti, obiceiuri si traditii stravechi, afla tulburatoare istorii despre fapte si oameni in documentele uitate din manastirile dimprejur.

La Colegiul National Sf. Sava din Bucuresti intalneste profesori eruditi care ii indruma pasiunea innascuta pentru istorie. In amintirile lui I. Ghica despre Nicu Balcescu este evocata o scena petrecuta in curtea Colegiului Sf. Sava care dezvaluie pasiunea precoce pentru istorie a scolarului N. Balcescu: un "galigan de scolar", Sotea, tabarase pe "un baiat slab si pirpiriu" pentru a-i lua din mana o bucata de halvita. Interventia naratorului in apararea elevului slabut il obliga pe Sotea sa renunte la pretentiile sale. Pe jos fusesera risipite foile unui caiet. Adunate cu grija si puse in ordine ele sunt citite cu uimire de Ghica: "Petru Maior spune [], Fotino zice []. Din Constantin Capitanul [] Dupa logof. Radu Greceanu []. Aceasta m-a mirat cu atat mai mult ca p-atunci nu se pomenea in scoalele noastre de istorie nationala. D-abia de cateva luni Florian Aaron incepuse un curs elementar de istorie generala in care vorbea despre asirieni si egipteni; nu ajunsesera nici la greci, nici la romani".

Urmand traditia epocii, care propunea tinerilor intelectuali lipsiti de resurse materiale pentru a-si desavarsi studiile in strainatate incadrarea in treptele inferioare ale administratiei, Nicu Balcescu imbratiseaza in anul 1838 cariera militara. Aici el trezeste nedumerirea colegilor ofiteri prin dorinta de a alfabetiza si culturaliza tinerii soldati din subordine. Spirit contestatar, Nicolae Balcescu intra in conflict cu autoritatile regimului regulamentar, pe care le considera vinovate de saracirea tarii.

Alexandru Ghica, domnitor al Tarii Romanesti in 1840, dispune incarcerarea sa la numai 19 ani in inchisoarea de la Telega. Cei trei ani de detentie devin blazonul dureros al viitorului revolutionar, statornic in opozitia fata de economia feudala si politica retrograda a autoritatilor supuse intereselor straine, rusesti si otomane. La prison oblige afirma Balcescu si abia eliberat din inchisoare in 1843 organizeaza impreuna cu I. Ghica si C. Tell societatea secreta Fratia. Este perioada cand in saloanele protipendadei bucurestene i se recunosc, in ciuda varstei tinere, meritele de autodidact, de cunoscator avizat al istoriei nationale.

Corespondenta pastrata la Academia Romana dezvaluie faptul ca, intre 1843-1844, Balcescu isi cauta, nelinistit, calea in viata. Neimplinirea materiala si profesionala este recompensata in planul creatiei istorice: finalizeaza si publica primul studiu de istorie militara, Puterea armata si arta militara de la intemeierea Principatului Valahiei si pana acum (1844). Actiunea sa constructiva contribuie la aparitia publicatiei "Magazin istoric pentru Dacia".

Incomod pentru regimul lui George Bibescu, N. Balcescu porneste intr-o calatorie de documentare prin Europa in timpul careia intalneste personalitati istorice si politice, cauta si gaseste documente despre istoria medievala romaneasca. El audiaza cursurile lui J. Michelet si E. Quinet la Collège de France, participa la activitatile de organizare in societati literare si politice a tinerilor romani aflati la studii in Paris. In sfarsit, participa la Revolutia pariziana din februarie 1848, dupa care revine in tara cu dorinta de a ajuta la declansarea unei revolutii similare in Bucuresti.

Dupa infrangerea Revolutiei din iunie 1848, trece in Transilvania cu dorinta de a mobiliza pe ardeleni intr-o miscare comuna cu ungurii si romanii munteni si moldoveni. Dezamagit de esecul proiectelor sale de reformare prin revolutie a societatii romanesti, se stabileste la Paris. Exilat, fara resurse materiale si cu sanatatea slabita, N. Balcescu isi mentine credinta cu privire la iminenta revolutiei general-europene. Ultimii doi ani de viata (1850-1852) se consuma la aceeasi inalta temperatura a sentimentelor patriotice: se implica in organizarea emigratiei romane, stabileste legaturi durabile cu grupurile de revolutionari, elaboreaza si publica in Franta studii de istorie si economie nationala convins de nevoia de a transmite Occidentului informatii corecte despre romani, contribuie la aparitia revistei "Romania viitoare", spera intr-o Europa federala, capabila a rezolva problemele nationalitatilor si a asigura stabilitatea si armonia dintre natiuni.

Dupa instaurarea monarhiei in Franta, dezamagit de dihonia continua intre romanii exilati, Balcescu se retrage in linistea camerei de scris pentru a se dedica lucrarii incepute cu cinci ani mai inainte: Romanii supt Mihai Voievod Viteazul. Retragerea din mijlocul disputelor sterile de idei, tacerea pe care si-o impune sunt compensate de acumularile in plan literar: epopeea despre Mihai Viteazul este aproape incheiata, iar cu putinii prieteni ramasi fideli intretine o calda si regulata corespondenta. Pe fondul unei epuizari fizice accentuate paraseste Parisul pentru a se stabili la Palermo, in Sicilia. Singur si fara resurse se stinge la hotelul Trinacria, fiind inhumat intr-un loc neidentificat pana azi. Ratacitor prin lume, duhul sau isi cauta probabil si acum odihna in tarana patriei pentru care la numai 33 de ani s-a jertfit renuntand la toate bucuriile date omului obisnuit. Colegii de generatie impresionati de sfarsitul nedrept al pribeagului revolutionar i-au dedicat pagini literare, idealizandu-i viata si opera: I. Voinescu II, D. Bolintineanu, G. Creteanu, I. Ghica, V. Alecsandri.

Devenit erou literar, imaginea ii este imortalizata in poezie, proza si dramaturgie. Monumente, piete, bulevarde si strazi, sali de conferinte si amfiteatre, loji masonice ii poarta numele, semn al recunoasterii de catre posteritate a exemplului sau de demnitate si jertfa nobila pentru tara si neam.