Morometii de Marin Preda - romanul realist postbelic

Morometii de Marin Preda - romanul realist postbelic

Continutul romanului Aparut in 1955 (primul volum) si intregit in 1967 (prin cel de-al doilea), romanul Morometii ofera literaturii si criticii, in formula monografiei, imaginea satului romanesc din Campia Dunarii, intr-un moment de rascruce a istoriei. Romanul familiei Moromete si al colectivitatii rurale nareaza, in aproape o mie de pagini, evenimentele surprinse de-al lungul unui sfert de secol si din istoria unei profunde si simbolice destramari. "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare: viata se scurgea aici fara conflicte mari", iar familia lui Ilie Moromete lupta sa pastreze o stare de lucruri, singura - credea tatal - care i-ar fi garantat bunastarea. Trei baieti proveniti dintr-o prima casatorie (Paraschiv, Nila si Achim), doua fete (Tita si Ilinca) si inca un baiat (Niculae) ai lui Moromete cu a doua sotie, Catrina, formeaza mediul familial permanent agitat de tensiuni si intrigi. Acestea sunt motivate de teama Catrinei ca va fi alungata din casa dupa moartea sotului, de dorinta fiilor mai mari de a-si face un rost, fiind mentinute si cultivate de Guica, sora lui Moromete.

Primul volum se deschide cu scena cinei traditionale si insumeaza secvente memorabile, cum ar fi plata fonciirii, discutiile din poiana lui Iocan, secerisul, taierea salcamului, jocul calusului, imaginea scolii - toate relatate intr-o unitate restransa de timp si cu o nesfarsita rabdare epica prin tehnica narativa a acumularii. Desi evenimentele se succed cronologic, curgand dinspre un timp "rabdator" spre unul necunoscut, strain si ameninmtator, al toamnei tarzii, al dezastrului, naratorul apeleaza la un paralelism epic modern si la tehnica decupajului unor scene importante din viata familiei si a satului asupra carora insista .

Cina de sambata seara din tinda casei Morometilor, cu familia toata adunata in jurul mesei joase, rotunde, dominata de statura tatalui asezat pe pragul odaii, pare un ceremonial atemporal, care va dainui cat satul romanesc. Si totusi semnele destramarii unor vechi randuieli exista de pe acum. Cei trei frati mai mari "stateau spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara". Spre finalul romanului, asistam, tot sambata, la o alta cina. Acum, la masa mai sta doar tatal, aplecat indarjit peste farfurie, in vreme ce copiii isi mananca bucata de paine "trantiti prin colturile tindei".

O alta scena cu functie simbolica si premonitorie este cea a taierii salcamului. Acesta pare o fiinta magica, martor si pastrator al atator tainice manifestari ale vietii taranesti nescrise. El face parte din viata familiei Moromete si din viata satului ("Toata lumea cunostea acest salcam"). Scena taierii acestui copac sacru al toposului taranesc e privita de sus, detaliile adunandu-se intr-o gradare sensibila. Salcamul pare a se impotrivi asemenea unei fapturi care vrea sa traiasca. Caderea lui in zori de duminica, in sunet de clopot si de litanii inaltate din cimitirul satului, are o maretie tragica, prevestind declinul unei lumi incremenite in randuieli stravechi. Dupa prabusirea salcamului, urmeaza o tacere de sfarsit de lume. Lipsita de reperul verticalitatii ei, lumea insasi pare mai mica, mai urata, mai trista: "Acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici". Printr-o tehnica a contrastului, de-acum evidenta, in ultima parte a romanului descoperim o scena-replica. Omul ramas in picioare, langa salcamul doborat, sufera, la randul lui, o prabusire. Asezat pe o piatra de hotar, Moromete cugeta la viclenia unei lumi care i-a instrainat copiii. Singur in imensitatea campului, cu capul in maini, eroul se intreaba, indurerat, unde si cum a gresit: "Era cu desavarsire singur. . .s-ar fi zis ca doar el a ramas martor al unei lumi ciudate care a pierit[. . .]. Intelegea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse - timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse prietena si plina de daruri ascunsesera de fapt o capcana - iar lumea, traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva lui". Ca un alt ganditor de la Hamangia, personajul morometian cauta adevaruri, raspunsuri in lumea launtrica a cugetului sau, descoperind prapastia dintre iluzii si realitate. Raporturile sale cu lumea dinafara se vor modifica esential: "Dar cu toata aparenta sa nepasare, Moromete nu mai fu vazut stand ceasuri intregi pe prispa sau la drum pe stanoaga. Nici nu mai fu auzit raspunzand cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de ceilalti ramasese doar capul lui de huma arsa. . . si care acum privea insingurat de pe polita fierariei lui Iocan".

In planul existentei comunitatii, viata satului este surprinsa prin alte destine conturate prin cateva episoade epice semnificative. Povestea de iubire dintre Polina, fiica lui Balosu si Birica, taran sarac, se incheaga ca o replica evident polemica in raport cu eroii lui Rebreanu, Ion si Ana. Birica nu este flacaul inlantuit de instinctul posesiunii pamantului, neincercand cu obstinatie sa parvina. Semnificativ, el intra in orizontul romanului prin cantec, apropiindu-se cantand de casa fetei pe care o iubeste. Cuvintele umilitoare ale lui Tudor Balosu nu-i trezesc dorinta de a se razbuna, luandu-i acestuia pamanturile (ca in Ion), ci durerea sincera ca este dispretuit doar pentru ca nu este bogat. El o iubeste cu duiosie si disperare pe Polina, fiind gata sa renunte la zestrea ei. Fata nu mai este, ca Ana, victima a lacomiei parintelui si a barbatului ei, ci femeia apriga care lupta cu o extraordinara energie pentru drepturile sale (il indeamna pe Birica sa secere graul de pe lotul care i se cuvine ca zestre, da apoi foc casei parintesti).

Tugurlan se distanteaza si el (printr-o tehnica a "simetriilor inverse") de eroul lui Rebreanu. Ca si Ion, Tugurlan e saracul satului, violent, "artagos ca un lup nemancat", urand cu staruinta "tot satul, pe toti oamenii", pana cand intelege brusc ca exista si un alt mod de a se raporta la lumea in care traieste: contemplarea detasata, senina a realitatii de la inaltimea gandului. E ca si cum Ion s-ar desface pentru un rastimp de vraja humei, ca sa stapaneasca lumea cu puterea mintii. Schimbarea atitudinii lui Tugurlan fata de Moromete, in primul rand, dar si fata de oamenii din sat, nu diminueaza energia personajului. El se razvrateste impotriva autoritatilor din sat, descoperind ca morarul (fiul primarului Aristide) fura din faina oamenilor. Se bate cu morarul si cu jandarmul, apoi merge de buna voie la inchisoare. In volumul al doilea, il reintalnim: convins de Moromete sa fie primar, va ocupa postul putina vreme, fiindca, solidar cu silistenii, intarzie voit colectivizarea fortata.

O alta poveste este cea a familiei lui Botoghina. El se imbolnaveste si este nevoit sa vanda din pamant pentru a se ingriji intr-un sanatoriu. In absenta tatalui, cei doi copii, Vatica si Irina, ies la secerat, tinand pasul cu mama lor, Anghelina. Alti tarani saraci sunt Ion al lui Miai, Marmorosblanc, Voicu lui Radoi, Din Vasilescu. In poiana lui Iocan  ei stau mai retrasi, lasandu-i mai ales pe Moromete, pe Dumitru a(l) lui Nae si pe Cocosila sa vorbeasca. Acestia comenteaza stirile politice publicate in ziar cu o savoare si o placere nedisimulate. Ei coboara in orizontul lor de intelegere si de asteptare realitati, evenimente, personalitati dinafara lumii lor taranesti. Luptele din Spania sunt raportate la infrangerea nemtilor la Marasesti, familia regala e comparata cu cea a unui taran, actiunile legionarilor sunt asociate, firesc, cu modul de a se purta si caracterul lui Victor Balosu, legionarul din Silistea-Gumesti. Cel care insufleteste aceste intruniri duminicale este Ilie Moromete, care face un adevarat spectacol din lectura ziarului si din comentarea stirilor. Tot el este protagonistul altei scene dramatizate. In fata lui Jupuitu, perceptorul venit in batatura Morometilor sa incaseze "fonciirea", Ilie joaca o adevarata comedie, stralucind in arta disimularii, delectandu-se pe seama prostiei si a marginirii celorlalti. In alta parte a satului se joaca insa un joc amenintator, prevestind un timp al violentei si al abuzurilor; exercitiile de la "premilitara" sunt insotite de injuraturile si amenintarile invatatorului Toderici, veneticul care "incerca sa-i faca pe baieti sa uite ca sunt flacai liberi, care traiesc in satul lor cum le place". "Nu se stie cum se invatasera flacaii sa fie injurati si amenintati cu puscaria. Invatatorul facea acest lucru ca si cand nu el ar fi venit cu aceste obiceiuri in sat". Alta scena violenta petrecuta in aceeasi duminica are loc la camp unde Achim il bate pe paznicul mosiei.

Datoria la banca, scoala lui Niculaie, fonciirea, nemultumirile celor trei fii si confruntarea permanenta dintre nou si vechi submineaza echilibrul si unitatea familiei Moromete, culminand cu plecarea baietilor si schimbarea radicala a lui Moromete. Astfel, sfarsitul volumului il gaseste cu "sufletul plin de bucurie", vanzand din pamantul familiei, iar din chipul sau de alta data ramane "doar capul lui de huma arsa, facut odata de Din Vasilescu".

Al doilea volum, in care se foloseste tehnica narativa a rezumatului,  plaseaza actiunea dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar protagonistul este Niculaie, ajuns activist de partid. In aceasta calitate este raspunzator de mersul colectivizarii in satul natal, iar latura teoretica a romanului este, astfel, asigurata de polemica tata-fiu. Refuzand sa creada ca timpul i-a intins o cursa si el se afla "ultimul taran de pe lume", Moromete se retrage din viata sociala, lasand loc si timp pentru apostolatul fiului. Dupa ce sustine cu entuziasm noul proiect social politic, Niculaie constientizeaza discrepanta dintre deziderat si modul injust de aplicare, singura posibilitate de a evita compromisul fiind oportunitatea studiilor care-i permit retragerea la o ferma horticola. Cu imaginea lui Ilie Moromete din visul fiului se incheie cel de-al doilea volum. Intors in satul natal la un an de la inmormantarea tatalui sau, Niculaie descopera, in decupajul de imagini onirice, o dragoste profunda si reciproca, ascunsa, in ani, de unul sub scepticism si ironie, iar de celalalt in spatele unei duritati afisate. Astfel, in aceasta ultima secventa, chipul lui Moromete este prins in rama visului, indepartandu-se insensibil la chemari ("Tata, [. . .] unde te duci?") si lasand vietii un fiu "nemaipomenit de singur".

Prezentarea protagonistului In contextul lumii rurale mentionate si al familiei, Moromete este un om neobisnuit, inteligent si ironic, fin analist si tenace in arta spectacolului, in permanenta contradictie cu istoria si curentul de opinie al colectivitatii. La inceput, acest contrast este o sursa de umor (intrebat de Tugurlan de ce nu-i poarta pica fiindca l-a injurat, el raspunde: "Atunci m-ai combatut, asta e altceva"), insa, pe parcurs, discrepanta se acutizeaza si provoaca o stare de criza pe care o semnaleaza astfel: "Mi-e sufletul plin de bucurie, Nila[. . .], ma duc sa ma laud". Constientizand, in cele din urma, drama destramarii familiei, Moromete constata ca aceasta este simultana cu disparitia satului arhaic si se vede silit el insusi sa se transforme sub imperiul noilor realitati ale istoriei.

Caracterul realist al scrierii nu este evident numai la nivel compozitional si in ceea ce priveste arta construirii personajelor. El transpare, de asemenea, in organizarea riguroasa si in stil. Materialul narat sau propus spre monografiere (cu scene ritualice sau numai cu rol iterativ) il constituie intamplarile prin care trece familia Moromete, alcatuind, de fapt, o drama a intregii lumi rurale. Instanta narativa, marcata stilistic prin relatarea la persoana a III-a, recreeaza o lume prin istorisire, obiectivand permanent perspectiva: "Era inceputul verii. Familia Moromete se intorsese mai devreme de la camp". Cu analiza artei narative a acestui roman, Nicolae Manolescu incheie capitolul consacrat roamnului doric (in stil arhitectural, robust, simplu) din eseul Arca lui Noe, observand ca Marin Preda "a exprimat clar acest sentiment al naratorului din ultima varsta a romanului doric, atribuindu-i-l lui Niculaie in ultimul sau monolog nocturn. Intrebarea cu care se incheie revelatia personajului este intrebarea care incheie cariera literara a unei forme narative si a tipului de narator care i-a dat viata: <<Tata, tata, cheama el si isi duse coatele la ochi hohotind. Unde te duci tu acum, incotro o s-o iei, dupa ce deschizi poarta si o sa iesi iar la drum?. . . >>".

Concluzii    In concluzie, romanul relist obiectiv "Morometii" al lui Marin Preda este continut si arta literara in acelasi timp, imagine a unui nou univers rural, intelegere inedita a relatiei om- pamant, limbaj dominat de oralitate, dar si ironie fina, oglinda nepartinitoare a vietii care "s-a scurs o vreme fara conflicte mari", dupa legile si posibilitatile de expresie ale realismului.