Modernismul poeziei interbelice - Tudor Arghezi

Modernismul poeziei interbelice - Tudor Arghezi

O cale frecventa de acces catre poezia lui Tudor Arghezi este aceea de a-l compara cu marele sau inaintas, Mihai Eminescu. Motivul principal pentru aceasta raportare este ca mai toti poetii care au scris dupa moartea lui Eminescu au stat sub influenta acestuia, raportandu-se - mai mult sau mai putin deschis - la modelul sau. Un al doilea motiv priveste felul in care actioneaza mitul eminescian al "poetului nepereche" asupra publicului si criticii din Romania. Timp de aproape un secol de la "sanctificarea" lui Eminescu, nimeni - in afara catorva voci razlete, repede condamnate la tacerea de gheata rezervata blasfemiatorilor - nu a cautat alt reper in poezia romaneasca. Totul incepea de la el, fiecare nou poet se compara, inevitabil, cu el. Este arhicunoscuta sentinta criticului G. Calinescu: poezia secolului al XX-lea va sta intru totul sub auspiciile lui Eminescu.

S-a considerat, in genere, ca Tudor Arghezi a fost primul poet roman care s-a distantat cu adevarat de modelul eminescian si a produs o innoire radicala a lirismului. Un exemplu al acestui tip de judecata pot fi consideratiile lui Tudor Vianu : Arghezi apartine, prin inceputurile sale, epocii posteminesciene. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate deci spune ca rolul istoric al lui Arghezi a fost sa depaseasca eminescianismul prezent inca in operele catorva dintre poetii generatiei lui. Limba lui Arghezi este alta decat aceea a lui Eminescu, si tematica si modul de a gandi poetic, si mijloacele de arta sunt altele. (Tudor Vianu, Scriitori clasici romani, ed. Albatros, Bucuresti, 1998, p.267)

Daca am face, la randul nostru, un examen al diferentelor esentiale dintre cei doi mari poeti, ar trebui sa pornim de la comparatia lexicului pe care acestia il folosesc. In secolul XX asistam la o veritabila detabuizare a limbajului, simptom evident al detabuizarii de mentalitate. Trivialitatea si grotescul, sectoare impracticabile pentru poezia inalta a secolelor anterioare (exceptiile sunt cu atat mai notabile - Ion Budai Deleanu, de pilda), patrund masiv in opera argheziana. Influentat de Baudelaire (caruia ii si traduce, de altfel, poeme reprezentative), Arghezi lasa cuvintele vulgare sa patrunda in aerul pur al poeziei. Un inventar, chiar extrem de sumar precum cel care urmeaza, poate fi edificator (mai ales daca pastram ca punct de reper selectia operata de Eminescu in lexicul poetic) : bube, mucigai, streche, puta, .

Evolutia poeziei argheziene : de la "cuvinte potrivite" la "cuvinte stricate"

Chiar daca, inaintea debutului in volum, poetul a mai publicat destule texte prin diferite reviste (inca de la primele versuri fiind incurajat de Macedonski), adevaratul Arghezi patrunde in constiinta publica abia o data cu aparitia Cuvintelor potrivite. Nu se mai poate vorbi despre un "tanar poet", cata vreme in 1927, cand ii apare volumul, poetul implinea 47 de ani. Oricum, debutul a insemnat succes rasunator, iar cariera ulterioara a poetului a starnit vii controverse. Admirat si considerat primul poet de mare valoare de dupa Eminescu de catre critici importanti ai momentului (G. Calinescu, Serban Cioculescu), Arghezi a fost, totodata, obiectul unei contestari violente din partea altor confrati (Ion Barbu, Eugen Ionescu). Spiritul arghezian este prin natura lui constituit din paradoxuri, asa ca polarizarea categorica a opiniilor critice nu are de ce sa ne surprinda. Polemist de mare talent, incisiv cu contemporanii, era firesc sa genereze in randul acestora controverse vii.

Modernismul poetului priveste preocuparea acestuia expresa, explicita, aproape obsesiva, pentru teoretizarea actului poetic. Intr-un articol din 1927, autorul isi explica interesul pentru expresivitatea cuvintelor : m-a posedat intentia de a imprumuta vorbelor insusiri materiale, asa incat unele sa miroase

Volume de versuri: Flori de mucigai

Etapele versificatiei

Vladimir Streinu, in cartea sa Versificatia moderna, stabileste patru varste interioare ale liricii argheziene, avand drept criteriu evolutia formelor poetice cultivate de autor :

a)           Debutul "macedonskian si instrumentalist", indatorat poetilor francezi Charles Baudelaire si Verlaine ; etapa aceasta se poate recunoaste prin preferinta pentru versificatia eclectica : In fapt, "Agate negre" sunt scrise dupa o tehnica evident verlaineana, versul este mai intotdeauna "soluble en l΄air", impar, preferand adeseori aliteratia si in locul rimei - asonanta ("limpezi - cintezi", "nu cred - putred" etc.). Nu lipsesc de asemenea versurile albe.

b)           Urmeaza perioada in care poetul simte nevoia de "ritmuri disciplinate" ; criticul include aici texte precum Cenusa visarilor, Doliu, Arheologie, Ruga de vecernie, Toamna, Caligula, poezii publicate in revista Viata Romanesca. In aceasta etapa, versul liber, verlainian, coexista cu "endecasilabul atletic" si cu versul clasic. Formula oarecum metaforica pe care o foloseste V. Streinu porneste de la considerarea endecasilabului ca indiciu de clasicitate. Asociat ritmului iambic, versul de 11 silabe caracterizeaza sonetul, fiind asadar un tipar clasic. Aceasta etapa include poeziile cele mai cunoscute publicului, cele incluse in volumul Cuvinte potrivite.

c)           A treia etapa este cea in care Arghezi realizeaza "starea de   excelenta a noului vers". Prin aceasta sintagma autorul studiului la care ne referim are in vedere instaurarea "verslibrismului", acel tipar prozodic care presupune muzicalitatea interioara si lipsa unor constrangeri formale.

d)           Ultima etapa, corespunzatoare poeziei publicate incepand cu volumul Hore, inseamna revenirea la versul clasic, regulat.

Observatiile lui Vladimir Streinu din studiul Poeti versilibristi si evolutia lor formala converg catre departajarea etapelor de evolutie poetica in functie de optiunea artistului pentru modelul clasic, cu toate constrangerile lui formale, ori pentru versificatia modernista, eliberata de reguli. Desigur ca nici o perioada nu a insemnat doar vers liber sau doar vers clasic, asa cum concluzioneaza studiul criticului :

Prozodia lui Arghezi, vazuta in cei cincizeci de ani de desfasurare, are prin urmare o lege proprie; nici "forma de gheata", cum era sa se iluzioneze singur un moment, nici proza ritmata, cum, indemnandu-se pste zece ani, va izbuti sa scrie numai cateva cantece ; lege interna a necesitatii momentane, din care nu lipseste nici nevoia de constrangere si nici aceea de libertate, care, dand nastere fiecare in parte versului liber sau versului clasic, si perioadelor dominate cand de o forma, cand de cealalta, au putut sa se contopeasca in acel endecasilab de specifica virilitate argheziana.

Daca ne gandim la specificul spiritului arghezian ( permanenta oscilatie, seductia contradictiilor niciodata solutionate), vom intelege mai usor trecerea de la o formula prozodica la alta. Versurile lui Arghezi nu lasa nici un moment impresia unui experimentalism fortat. Formulele poetice uneori opuse i se potrivesc natural, sunt tot atatea modalitati de a-si "drege" vocea lirica, de a-si transmite mesajul. Caci un mesaj poetic se poate transmite nu doar prin enuntarea unor idei, ci si prin optiunea pentru o anume forma artistica. Reluand, sa spunem ca mesajul pe care il transmit frecvent poeziile lui Arghezi consta in dificultate/imposibilitatea de a alege. La nivelul declarativ, acest lucru se poate manifesta prin folosirea antonimelor, a ideilor antitetice (Pentru credinta sau pentru tagada, te caut darz si fara de folos , sau, la fel de bine, Voiam sa pleci, voiam sa si ramai ). La nivelul formal, indecizia se insinueaza prin alternarea procedeelor clasice cu cele inovatoare.

Incercarea de a stabili o departajare a etapelor evolutiei poetice si, respectiv, un principiu de evolutie poate sa porneasca, precum in exemplul anterior mentionat (studiul lui Vladimir Streinu) de la caracteristicile formale ale textelor dar si, la fel de bine, de la categorii tematice, viziune poetica/existentiala. In aceasta ordine de dei, vom vorbi de o schimbare esentiala care s-a produs de la autorul Psalmilor la autorul versurilor din Cartea cu jucarii. Sa mai amintim si distanta dintre Flori de mucigai si Cantare omului.  Unde este adevaratul Arghezi? Vom ajunge sa ne intrebam. Si nu ne ramane decat sa ni-l reprezentam nu ca pe un Jupiter Bifrons, ci chiar ca pe o personalitate cu multe masti.

Universul poetic

Trebuie spus de la inceput ca universul poetic arghezian este de o complexitate in stare sa uimeasca si chiar sa creeze impresia de eterogen. Daca la alti poeti exista cateva constante definitorii (elemente ale naturii, imagini recurente) imediat recognoscibile, lumea care traieste in poeziile lui Arghezi pare un mozaic in permanente reasezari. Spirit combinatoriu prin excelenta, autorul gaseste cele mai neasteptate alaturari semantice, ceea ce, fara indoiala, tradeaza caracterul inedit al fragmentelor din care i se compune universul. Sa incercam sa figuram intr-o compozitie picturala imaginara cateva dintre aceste elemente : chilii manastiresti bantuite de nelinistea unui spirit nonconformist, celule de inchisoare si scene de la mahala, avand ca protagonisti hoti, cutitari, tiganci care se vand si care danseaza obscen in vazul lumii, ologi, orbi, cersetori, spatii livresti in care apar laolalta imagini din Vechiul Testament, imagini de influenta verlainiana si baudelairiana, spatii edenice populate de pasari, animale si insecte intr-o abundenta amintind de Arca lui Noe, imagini venind dinspre cotidianul unei familii obisnuite, dinspre ograda plina de prieteni necuvantatori, prisaca si livada; si iarasi, pustnicie, viata de familie, existenta carcerala, ratacire cvasi-nomada prin tari straine, aventuri in lumea interlopa Greu de sistematizat un astfel de univers poetic.

Esentiala mi se pare optiunea poetului pentru structurile oximoronice. In tandem functioneaza cuvinte, idei, tematici , sentimente etc. Incertitudinea ii este congenera lui Arghezi. Fie ca trateaza probleme metafizice, fie ca se refera la experienta iubirii, aceeasi neliste si inconsecventa ii coloreaza trairile. In relatia cu Dumnezeu, in general desfasurata in Psalmi, poetul se defineste printr-o permanenta stare interogativa, felul de-a fi al celui care se plaseaza in afara certitudinilor. Starea aceasta ambigua se realizeaza la nivel prozodic prin interogatii ("Sa te dobor, Ori sa-ngenunchi a cere?"), prin constructii antitetice ("pentru credinta sau pentru tagada, te caut darz si fara de folos")

Arta poetica

Un loc comun in aprecierea poetilor este distinctia dintre poetul inspirat, aproape incapabil sa explice felul miraculos in care ii iau nastere versurile si poetul care recunoaste modest ca arta lui este rezultatul unei munci intense, de "potrivire" sau "pritocire" a cuvintelor. Aceste din urma sintagme conduc la definirea actului poetic fie ca "ars combinatoria", fie ca exercitiu ludic. Nu intamplator, Arghezi a ales ca titlu pentru volumul ce l-a consacrat tocmai pe acela de Cuvinte potrivite. Mi se pare relevant in cazul sau felul in care Arghezi isi alege programatic titlurile volumelor. Ganditi-va ce diferenta este intre un autor care foloseste titluri generice (de evidenta neutralitate), in genul Poezii, sau Balade vesele si triste, Cantece (si exemplele pot fi inmultite) si un altul care isi expune explicit programul poetic de la nivelul titlului, orientand in acelasi timp asteptarile cititorilor. Programul estetic poate fi cu usurinta dedus din titlurile unora dintre volumele argheziene : Cuvinte potrivite, Flori de mucigai, Cartea cu jucarii.

Distinctia de care aminteam anterior - operata de critica si patrunsa demult in mentalul colectiv - operaza intre doua viziuni asupra artistului si, evident, asupra actului poetic. Prima se refera la poetul inspirat, ales de zei/muze, inclus in categoria mai larga a initiatilor cu puteri speciale (mag, taumaturg, profet, iluminat) si pune in evidenta modelul romantic de intelegere a actului artistic. Conceptia despre care vorbim nu se limiteaza la timpurile moderne ale Romantismului (provenind in special de la acea etapa numita de Virgil Nemoianu Romantism inalt), ci isi are radacinile in Antichitatea greco-latina (unde apare figura aedului, a poetului mitic, avandu-l ca prototip pe Homer si, mai profund, pe Orfeu) si in traditia celtica, scandinava (bardul, skaldul). Cu scopul de a contracara aceasta viziune mitizanta, spiritele mai realiste (sau mai carcotase, sau nu tocmai receptive la poezie) s-au referit la poeti ca la niste mestesugari mai mult sau mai putin inzestrati, fata de care societatea nu ar trebui sa priveasca cu excesiv respect. Platon, de pilda, propunea alungarea artistilor din cetate, ei fiind vazuti - ca si in timpurile pe care le traim - de catre spiritele pragmatice ca niste exemple proaste de cultivare a iluziilor. Si in Evul Mediu existau, fara indoiala, destui seniori care ii priveau cu dispret pe menestrei (trubaduri). De altfel, etimonul cuvantului "menestrel" este latinescul "ministerialis", insemnand "slujitor". Din cauza statutului lor de ratacitori, care depindeau de bunavointa curtenilor si a seniorului feudal, acestor poeti nu li se acorda decat meritul celui care distreaza la ospete, ori acompaniaza curtenilor mai sentimentali momentele de melancolie. Fara nici unul dintre avantajele show-biz-ului de azi (mediatizare, suuces, bani, celebritate), artistul medieval era destinat divertismentului celor puternici si depindea de capriciile lor.

Profundul prestigiu de care se bucura poetii in timpurile moderne are la baza regandirea scarii de valori in favoarea creativitatii si excelentei intelectuale. Nici in acest context, insa, lucrurile nu stau intr-un singur fel. Burghezul secolului XIX privea cu un frison de dispet amestecat cu ingrijorare (fata de ceea ce nu putea intelege, nici controla, asadar un potential declansator de instabilitate sociala) artistii incomozi, de multe ori asociati boemei, decadentei sau, si mai nelinisitor, insurgentei. Secolul XX a produs o schimbare de optica . Scritorii (in general artistii si intelectualii) constituie o elita aflata in atentia publicului larg ca formatori de opinie.

In regimurile opresive, intelectualii/artistii care nu au consimtit sa colaboreze cu puterea au sfarsit ca victime, fiind inlaturati simbolic (cartile lor interzise, persoanele lor marginalizate, incriminate) sau chiar fizic (in lagare, inchisori, prin executii mai mult sau mai putin mascate).

Repere critice:

O investigare a receptarii critice a poeziei lui Tudor Arghezi poate sa porneasca de la sesizarea reactiilor contradictorii si extrem de veemente cu care a fost intampinat poetul de la debut. Poetul nu era un necunoscut, avand in vedere ca Ion Theo (cum semna in presa vremii) reprezenta unul dintre condeiele apreciate si temute totodata. Ca jurnalist, autorul a fost intotdeauna de o mare verva polemica, ironic pana la sarcasm, savuros in formulari. Si daca s-a spus nu o data ca Arghezi este in poezie vocea cea mai importanta de dupa Eminescu, nu este lipsit de temei sa adaugam ca, in ceea ce priveste tableta satirica, gazetarul poate concura cu I. L. Caragiale. Nu numai