Letopisetul Cantacuzinesc

Letopisetul Cantacuzinesc

Istorie a unei vechi familii bizantine, redactata incepand cu anul 1690, Istoria Tarii Rumanesti de cand au descalecat pravoslavnicii crestini, cunoscuta sub numele prescurtat de Letopisetul Cantacuzinesc[1], acrediteaza ideea prezentei active a membrilor acesteia, pe parcursul mai multor generatii, in procesul de formare si de consolidare a statelor feudale romanesti. Asezati la nord de Dunare abia dupa 1620, Cantacuzinii au desfasurat o adevarata lupta de cucerire a puterii politice, religioase si culturale, infruntand nu numai ostilitatea aristocratiei stravechi, autohtone, ci si pe cea a celorlalte familii alogene, migrate la nord de Dunare si stabilite printre romani. De altfel, Cantacuzinii au negat drepturile boierimii indigene la a detine puterea, denuntandu-i incultura, lipsa de maniere si de respect fata de codul onoarei cavaleresti. Redactat in maniera scrierilor gotice, Letopisetul Cantacuzinesc ilustreaza cu precadere conspiratii politice, actiuni de salvare a victimelor, spectacole terifiante ale pedepselor aplicate fara judecata.

Autorul aduna detalii picante referitoare la momentele conspirative. Intr-o vreme lipsita de orice aparatura sofisticata de interceptare a mesajelor sau a gandurilor necurate, oamenii aveau convingerea ca nu pot avea secrete si ca vorbele lor ajung usor la cunostinta dusmanilor. Desi Mihnea-Voda, fiul Dracii armasul, si Stoican, omul sau de incredere, se ascund intr-o pivnita pentru a desavarsi un plan sangeros de starpire a membrilor unei familii rivale, Dumnezeu a tocmit ca un copil din tabara incriminata sa ramana ascuns intr-o bute si sa asculte toate amanuntele complotului. Domnitorul nu mai apuca a-si pune in opera opera malefica pentru ca, avertizate din timp, victimele ii fug din cale.

In timp ce vointa divina zadarniceste uneltirile diavolesti ale lui Mihnea si Stoican, feciorii lor se salveaza dintr-o capcana bine organizata de dusmani, gratie curajului si inconstientei tineretii: ei fug desculti, descinsi si fara islice, escaladand ferestrele turnului unde petreceau. Letopisetul apeleaza adesea la recuzita macabrului medieval. Sfatul acordat unui domn pentru pedepsirea dusmanilor enumera cele mai cumplite torturi: "tu nevoiaste sa-i sfarami capul sau sa-i tai nasul, sau sa-i scoti un ochi". Dorobantii revoltati pun boierilor lanturi pe grumazi, le calca si le batjocoresc trupurile cu picioarele. Ceremoniile religioase funerare fiind interzise, trupurile celor ucisi, in loc sa fie ingropate, erau aruncate prin gunoaie. Jupanesele lor aveau parte de alte rusini, fiind deposedate de toata agoniseala. Nici domnitorul nu scapa de furia dorobantilor rasculati: era suduit in tot chipul si i se aruncau lemne in ochi, fiind purtat val, cum era mai rau. In timpul razmeritei erau jefuite nu numai casele boierilor si ale negustorilor, ci si sfintele biserici.

Intr-o societate atat de haotica, dominata de ura si dezbinare, Dumnezeu mai intervenea din cand in cand ca sa salveze pe credinciosi. Astfel, Matei-Voda biruie pe moldoveni, cu ajutor divin: un nor ploios, insotit de un vant viforos isi napusteste apele asupra ostirii lui Vasile-Voda. Picaturile vartoase, ca o piatra, doboara la pamant pe calareti iar o balta tinoasa acopera pamantul, impiedicand pe soldati sa inainteze.

Spre deosebire de istoriografii Moldovei, muntenii atribuie alte caracteristici portretului. Ei apeleaza adesea la biografia sangeroasa pentru a evidentia rolul nefast al unor personalitati in istorie. Spre exemplu, Radu Armasul, zis Varzarul, de mosie roman, cu un tata gradinar de verze din Ploiesti, era un "om indracit, fara rusine", iubitor a varsa sangele oamenilor. El pedepsea, fara nici o judecata, pe boieri, calugari si negustori. Ii omora la casele lor, ascunzandu-le trupurile in gunoaie, ori ii purta prin targ si inainte de a-i arunca in temnita, le taia nasurile si limbile. De aceea, toti fugeau de el, tipand si cutremurandu-se, abandonandu-si casele si mosiile. Personaj cu puteri diavolesti, el era ca un parjol: numai ce tusia si arunca cu buzduganul in sus. Cine il auzea, se ascundea de glasul lui. Indemnat de dracul la vrajba mare, el domina, prin teroare si arbitrar, intreaga societate bucuresteana.

Una dintre cele mai dramatice intamplari evocate in letopiset este fara indoiala uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino, din ordinul celui pe care il sprijinise sa obtina tronul tarii. Cauza mortii lui era bine cunoscuta in epoca: invidia. Cei care favorizeaza o asemenea crima, numai din placerea de a face rau, sunt doua vase rele: Stroe Leurdeanul si Dumitrascu Tarigradeanul. Ei aduc dovezi masluite domnitorului Grigore Ghica despre tradarea postelnicului, pe baza carora ordona asasinarea postelnicului. Luat fara veste din asternut, batranul boier este inchis in trapezaria manastirii Snagov, chiar in ajunul Craciunului din anul 1663. Aici el se spovedeste si astepta executarea sentintei nedrepte. Grigore Ghica regreta in cele din urma gestul sau si se caieste zgomotos pentru nedreptatea comisa. In opinia autorului, acesti oameni slabi, manipulabili si devorati de ambitii egoiste au permis raului sa se instaureze in societatea romaneasca: "O, diavole, raul pizmas neamului omenesc, cum prelastisi pre Grigore Voda de omori pre Constantin fara judecata, fara vina nimic?" In vreme ce raufacatorii erau chinuiti de remuscari, "toata tara plangea pre Constantin, ca au pierdut un stalp mare, care au sprijinit toate nevoile tarii. Plangandu-l si saracii, ca s-au pierdut mila, plangandu-l carii de la el au avut multa cautare, plangandu-l si paganii si crestinii Si de la cine fu acea moarte necuvioasa? De la Grigorascu pe care l-au facut domn si-au cinstit si i-au slavit numele, de la Stroe Leurdeanu pre care l-au scos de doua ori din moarte".

Pentru autorul acestei scrieri istoria isi rezolva problemele cu ajutorul miracolelor. Chiar inceputul statului feudal romanesc este rezultatul unei asemenea intamplari uimitoare: "Insa dintai izvodindu-se de rumanii care s-au despartit de la romani si au pribegit spre miazanoapte. Deci trecand apa Dunarii, au descalecat la Turnul Severinului; altii in Tara Ungureasca pre apa Oltului si pre apa Murasului si pre apa Tisei ajungand si pana la Maramures. Iar cei ce au descalecat la Turnul Severinului s-au tins pre supt poalele muntelui pana in apa Oltului; altii s-au pogorat pre Dunare in jos. Si asa umplandu-se tot locul de ei, au venit pana in marginea Nicopoei. Atunce s-au ales dintr-insii boierii care au fost de neam mare. Si pusera banoveti un neam ce le zicea Basarabi, sa le fie lor cap (adica bani mari) si-i asezara intai sa le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorat la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorat la Craiova. Si asa fiind, multa vreme au trecut tot ei obladuind acea parte de loc. Iar [] fiind in Tara Romaneasca un voevod ce l-au chemat Radul Negru-Voevod, mare herteg de Almas si pre Fagaras, ridicatu-s-au de acolo cu toata casa lui si cu multime de noroade: rumani papistasi, sasi de tot feliul de oameni, pogorandu-se pre apa Dambovitei, inceput-au a face tara noua".

Dupa unii istorici, autorul (autorii) Letopisetului Cantacuzinesc si-a redactat opera incepand cu anii 1665-1672. N. Balcescu atribuia paternitatea acestei scrieri lui Tudosie, fiul lui Stoian din Tunsii. Se pare insa ca acesta a fost doar unul dintre copisti. Nicolae Iorga il considera drept autor pe Stoica Ludescu, sfatuitor al postelnicesei Elina, sotia lui Constantin Cantacuzino, cel omorat in decembrie 1663. Alti cercetaturi au adus dovezi si in favoarea unui alt autor, diacul Dumitrascu Dumbravici. Indiferent de numele celui care a dat prima forma acestui text, este sigur ca avea darul povestirii si ca in lipsa unor modele culte autohtone, a adoptat un stil oral, specific secolului al XVII-lea. Astfel, turcii sunt procleti iar tara "au spart-o cu domnii streini, greci tarigradeni". Radu-Voda "au dat dosul", fugind cu mare spaima si cu capul gol, iar Mihnea ajuns domn, se dezbraca ca "lupul de piele de oaie" si-si astupa urechile "ca aspida si ca vasilicul". Comparatiile apartin repertoriului medieval, de inspiratie bizantina: intrara "ca lupii in oi, de-i raspandira si-i noroira in Bahlui", il apucara ca "pre o hiara inselatoare", fugind Neagoe "ca un leu", ei se repezira asupra lui "ca niste dihanii salbatice", i-au cazut cujma din cap si ca" un caine s-au ascuns", turbati ca niste "porci fara rusine". Asemenea cronicarilor moldoveni si autorul Letopisetului Cantacuzinesc atribuie alogenilor raul care macina tara: turcii sunt procleti, aduc pieire tarii, nasc vaet si suspin, impresoara Tara Romaneasca cu datorii multe si cu nevoi grele. Tot astfel grecii, fara rusine si trufasi, au spart tara atunci cand au ajuns domni. 

Bibliografie

Texte literare

Cantacuzino, Stolnicul Constantin, Istoriia Tarii Romanesti, in vol. Cronicari munteni, ed. de  Mihail Gregorian, I, Bucuresti, 1961.

Costin, Miron, Opere, editie de P. P. Panaitescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1985.

Neculce, Ion, Opere, editie de Gabriel Strempel, Editura Minerva, Bucuresti, 1982

Ureche, Grigore, Letopisetul Tarii Moldovei, editie de P. P. Panaitescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1987.

XXX, Cronicari munteni, editie de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen Stanescu, 2 volume, Editura pentru Literatura, 1961.

XXX, Cronici Brancovenesti, antologie, postfata, glosar si bibliografie de D. H. Mazilu, Editura Minerva, Bucuresti, 1988.

XXX, Letopisetul Cantacuzinesc, 1290-1690, Istoria Tarii Rumanesti, editia critica, Editura Academiei, 1960, de C. Grecescu si Dan Simonescu, volumul III, Cronicile Medievale ale Romaniei.

Texte critice

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii romane vechi, Editura Minerva, Bucuresti, 1980.

9. Calinescu, George, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, editia a doua, Editura Minerva, Bucuresti, 1982.
10. Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii romane, volumul I, Editura Minerva, Bucuresti, 1990, p. 43-57
11. Negrici, Eugen, Naratiunea in cronicile lui Grigore Ureche si Miron Costin, Editura Minerva, Bucuresti, 1972

Piru, Al.,  Istoria Literaturii Romane, I, Perioada Veche, editia a treia revazuta, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.

Istoria literaturii romane, Volumul I, editie revazuta, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1970. 1. N. Cartojan, Istoria Literaturii Romane Vechi, postfata si bibliografii de Dan   Simonescu, prefata de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1980, p. 3-151.

XXX, Dictionarul literaturii romane de la origini pana la 1900, Editura Academiei, Bucuresti, 1979

XXX, Dictionarul scriitorilor romani, 4 volume, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995-200