Ion Neculce (1672-1745)

Ion Neculce (1672-1745)

Cand citesti cronica lui Neculce, un nume iti navaleste numaidecat in minte: Creanga In Neculce se infaptuieste cu un veac inainte acel amestec de mica cultura de targovet si de intelepciune taraneasca. (G. Calinescu)

Introducere Originile cronicarului sunt balcanice: tatal, grec, avea un frate stabilit la Constantinopole, Stamate Hiotul, iar mama, Ecaterina, era fiica lui Iordache Cantacuzino. El apartinea asadar unei bogate familii de negustori sud-dunareni, Cantacuzinii, ai carei membri se stabilisera in Tarile Romane in prima jumatate a secolului al XVII-lea. Orfan de copil, ramanea in grija bunicii, bucovineanca Iordachioaia (Alexandrina), impreuna cu care se refugiaza in anul 1686 in Tara Romaneasca, aici fiind martor la luptele interne dintre romani. In 1690 revenea in Moldova, unde urca treptele ierarhiei politice, conform averii si numelui sau. In 1701 se casatorea cu fata lui Lupu Bogdan, cumnat cu Antioh si Dimitrie Cantemir, in timpul domniilor carora i se atribuie cele mai inalte demnitati. Dupa lupta de la Stanilesti, din anul 1711, il insoteste pe D. Cantemir in exilul din Polonia si Rusia, stabilindu-se pentru anumite perioade de timp in Harkov, Kiev si Camenita. Revine in tara dupa 16 ani de exil, ajungand sa fie numit, spre sfarsitul vietii, judecator la Iasi.

Dupa unii cercetatori, Letopisetul Tarii Moldovei[1] ar fi cunoscut doua redactari, una inainte de 1730 si o a doua dupa aceasta data. Scriere tarzie, de maturitate, ea aduna in paginile sale experienta personala de viata a autorului. Spre deosebire de inaintasi, cel care fusese sfetnicul devotat al lui Dimitrie Cantemir isi scrie cronica bazandu-se numai pe amintirile personale si de familie, confruntate cu informatiile cuprinse in cronicile interne, ca spre exemplu: Cronica racoviteana-buhuseasca pentru anii 1661-1705, Cronica Moldovei din anii 1661-1723, Cronica anonima a Moldovei, anii 1661-1729, Cronica Ghiculestilor 1695-1754.

Letopisetul, carte a responsabilitatii autorului fata de neam Pentru Ion Neculce, scopul istoriei era de a consemna cu deosebire faptele si intamplarile de la curtea domneasca, de a ilustra raporturile adesea tensionate dintre voievod si boieri. Sursele cronicii sale sunt locale: memoria colectiva a neamului sau inima autorului, cum marturiseste de mai multe ori in lucrare. El s-a inspirat dintru a sa stiinta, din cele intamplate in viata sa, de aceea nu i-a mai trebuit istoric strain sa le citeasca. Din cei 81 de ani ai cronicii sale, 50 sunt evocati cu ajutorul propriilor amintiri. Astfel, cronicarul acorda primilor 30 de ani aproximativ o patrime din Letopiset, iar pentru urmatorii 50 de ani mai bine de ¾ din lucrare.

In Predoslovie, Ion Neculce stabileste o relatie de comunicare cu cititorii sai, lasandu-le libertatea de a alege singuri tipul de lectura preferat: "cine cum ii va fi voia, asa va face" Incredintat ca lucrarea sa aduce cititorilor beneficii personale sau colective, el preciza "Deci fratilor cititorilor, cu cat va veti indemna a ceti pre acest letopisetu mai mult, cu atata veti sti a va feri de primejdii si veti fi mai invatati a dare raspunsuri la sfaturi ori de taina, ori de ostire, ori de voroave, la domni si la noroade de cinste"[2].

Intelegerea istoriei ca suma de experiente memorabile cu rol formativ il determina sa aseze la inceputul lucrarii prima antologie de legende populare de inspiratie istorica din literatura romana, intitulata O sama de cuvinte. Antologia de 42 de legende, prezinta eroi si evenimente din epocile anterioare, consemnate in alte cronici. Titlul ales de Neculce releva si unele aspecte particulare de mentalitate. El selecta termenul latinesc, conventus, care insemnase la originile sale adunare, intrunire, iar, ulterior, povestire, istorisire, spusa, in dauna lui vorba si a derivatului regresiv grai. Numai romana, intre limbile romanice, conservase la 1740 conventus pentru cuvant, in timp ce celelalte manifestasera preferinte pentru parole. Sama este un termen maghiar si inseamna numar, calcul, constatare, judecata. Titlul ales de Neculce ar avea din perspectiva etimologica semnificatia de intrunire de judecati.[3] De altfel, titlul antologiei este: O sama de cuvinte ce sunt audzite din om in om, de oameni vechi si batrani, si in letopiset nu sunt scrise, ce s-au scris aicea, dupa domnia lui Stefanita-Voda[]. El evidentiaza caracterul oral al acestui conclav de vorbe, pastrate de la oameni vechi si batrani, ca marturii ale intelepciunii traditionale si ale inclinatiei spre anecdota a romanilor. Cititorul are asadar libertatea de a le acorda credit sau de a le considera inventii artistice, autorul avertizand asupra lipsei de importanta documentara. Intamplarile antologate au de cele mai multe ori caracter moralizator, general-uman si senzational aventuros. Ele localizeaza motive literare europene medievale, din secolul al XII-lea, ca in legenda Mumei lui Stefan cel Mare, explica genealogia unor familii boieresti, ca in cazul Movilestilor si al Mavrocordatilor, prezinta fapte din vremea lui Stefan cel Mare, detaliaza scena macabra a uciderii de catre turci a lui Barnovski-Voda, evoca destine aventuroase, cu urcusuri si coborasuri spectaculoase, ca cel al lui Nicolae Spatarul Milescu.

In O sama de cuvinte cronicarul aduna cateva figuri ilustre ale istoriei medievale din Moldova: Stefan cel Mare si urmasii sai, Petru Rares, Ilias, Alexandru Lapusneanu, domnitori aventurieri precum Despot-Voda, Gaspar Gratiani, ori domnitori autohtoni marcati adesea de nenoroc ca Aron-Voda, Ieremia-Voda, Radu-Voda, Barnovski-Voda, Vasile Lupu, Gheorghe Stefan, Ghica-Voda. Dintre boieri el readuce in atentie figurile unor Iordache si Toma Cantacuzino, Nicolae Spatarul Milescu, Ion Tautul.

Povestea unei epoci Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pana la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, 1662-1740, consemneaza istoria a 24 de domnii si a 15 domnitori. Din punct de vedere compozitional, Ion Neculce isi structura lucrarea in capitole, corespunzatoare fiecarei domnii. Epoca surprinde procesul trecerii Tarilor Romane la regimul fanariot, ceea ce nastea in sufletul autorului puternice sentimente antigrecesti si antiotomane: "asa socotesc eu cu firea aceasta proasta: cand o vrea D-zeu sa faca sa nu fie rugina pe fier si turci in Tarigrad sa nu fie, si lupii sa nu manance oile in lume, atuncea poate nu vor fi nici greci in Moldova si in Tara Munteneasca, nici or fi boiari, nici or putea manca aceste doua tari cum le mananca. Iar alt leac n-au ramas cu condeiul meu sa mai pomenesc, ca sa pot ghici. Focul il stingi, apa o iezesti si o abati pe alta parte, vantul cand bate te dai in laturi iar la grec mila sau omenie sau viclesug, nici unele din aceste nu sunt, sau frica lui Dumnezeu"[4].

Cronicarul evoca lupte memorabile, insistand asupra scenelor de panica, lipsite de eroismul medieval: "si asa s-au facut un hramat si o spaima denapoi in turcii de trecea peste om cat s-au rumtu un pod Tisa era o apa maloasa pe margini []. Care cum sarea in apa cu calul se si ingloda. Si asa om peste om cadea, de se ineca Bataliile antiotomane din vremea lui Stefan cel Mare sunt inlocuite in timpul evocat de Ion Neculce de lupte fratricide pentru putere, de revolte populare, spontane (precum cea a linsarii paharnicului Mavrodin, consecinta urii locuitorilor autohtoni fata de demnitarii greci aciuati la Curtea Domneasca).

Contributia la dezvoltarea artei literare

Naratiunea in opera lui Ion Neculce se desfasoara pe mai multe nivele literare: unul istorico-memorialistic, cu accente lirice nascute din jalea de a-si vedea tara in situatii dureroase, si un al altul imaginar si  crestin-popular, unde se confrunta fortele raului cu cele ale binelui. Convergenta dintre planul naratiunii istorice propriu-zise si cel al inventiei artistice se dezvaluie in sinceritatea patetica a cronicarului pentru saraca tara a Moldovei, in jalea clamata adesea pentru soarta ei potrivnica: "Tineti-va, saracelor tari, daca sinteti putincioase de amu sa biruiti din pizmele vechi la ce s-au inceput sa lucreze".

Portretistica lui Ion Neculce topeste tipologia istorico-bizantina in pitorescul anecdotic si balcanic. Intre portretele colective, o atentie speciala acorda grecilor (citatul mai sus) si turcilor: "lupi apucatori, care prada, robesc, bat si caznesc pe crestini, neavand grija, nici stransoare de marzacii lor". Rezultatul actiunii lor vatamatoare asupra moldovenilor este diavolesc, tara fiind asemenea unui Infern terestru bantuit de suflete indoliate: "ramas-au, bietii oameni, cu sufletele, batuti si zdruncinati cum era mai rau si mai amar". La Ion Neculce, aprecia G. Calinescu, se descopera "o tehnica incheiata a portretului in care intra cateva note tipice: o insusire sau o anomalie fizica, starea intelectului, predispozitia etica; o insusire sau o scadere morala, un tic, o manie, tonul dozat, ritmat si rotit in jurul unei virtuti sau diformitati substantiale. Portretul neculcean sta la mijloc intre caricatura si tablou"[5].

In ciuda relelor ce incercau Tara Moldovei, cronicarul elogiaza si pe unii domnitori patrioti. Astfel, autorul identifica prototipul voievodului binecuvantat pentru tara, in persoana unor: Miron Barnovski, "care macar ca era grec, om strain, dar era om bun", Dabija-Voda, "om bun si bland, fara nici o rautate", Grigore-Voda, "un om harnic si tare si samat si gata la raspuns si la toate socotelile", Antonie-Voda Ruset, grec tarigradean, care fiind bun si milostiv a facut "lucruri dumnezeiesti".

In timp ce Miron Costin laudase pe mitropolitul Varlaam, Ion Neculce este impresionat de Dosoftei, care "nu era om prostu de felul lui. Si era neam de mazal, pre invatat, multe limbi stie: elineste, latineste, sloveneste si alta adanca carte si invatatura. Deplin calugar si cucernic si bland ca un miel. In tara noastra pe ceasta vreme nu este om ca acela"[6]. Omul invatat, calugar, cucernic si bland, era asadar unic in Tara Moldovei din acel timp.

In vreme ce lui Miron Costin ii evoca mai ales iscusinta diplomatica, nascuta din patriotismul si demnitatea pilduitoare (inaltul boier ar fi raspuns vizirului turc ca: "suntem noi moldovenii bucurosi sa se lateasca Poarta Otomana in toate partile cat de mult, iar peste tara noastra nu ne pare bine sa se lateasca"), domnitorului care il condamnase la moarte ii schita un portret cu talc, dezvaluindu-i lipsa de cultura, batranetea, originea obscura. Constantin Cantemir "cluceriul, fiind om batran, ca de saptezeci de ani, si om prost, mai de gios, ca nice carte nu stia, socotind boierii ca l-ar purta precum le va fi voia. Si de va fi si rau, inca nu va trai mult, ca era batran. Ca altii mai de cinste si mai de neam nu primea sa fie domn carte nu stia, ce numai iscalitura invatase, manca bine si bea bine. Semne multe avea pe trup de la razboaie, in cap si la maini, pe cand fusese slujitor in Tara Lesasca. La stat nu era mare, era gros, burduhos, ruman la fata, buzat. Barba ii era alba ca zapada Si nu era mandru, nici facea cheltuiala tarai, ca era un mosneag fara doamna"[7]. Principala deficienta a fostului dragoman inaltat in momente de cumpana la carma tarii era, in opinia lui Ion Neculce, lipsa de carte, in vreme ce memoria colectiva ii atribuie inclinarea spre bautura, ca trasatura negativa. Cronicarul evita acest aspect jenant si prefera sa-l sanctioneze pentru incultura, sugerand astfel ca mobilul asasinarii lui Miron Costin, cel mai invatat dintre boierii vremii, ar fi fost tocmai invidia. Portret cu talc in muzeul figurilor din Letopiset, imaginea lui Constantin Cantemir este o dovada a abilitatii de a comunica adevaruri neplacute in forme ironice, posteritatea urmand a cunoaste doar limitele unui caracter, nu si patimile care i-au impovarat existenta.

Domnitorii ale caror fapte inspira sagetile satirei autorului sunt numerosi: Petriceicu-Voda era "om bun si slab si prost", Duca-Voda era un om "nu prea inalt si gros, burduhanos si batran, numai isi cernea barba, pe atat se cunostea ca n-are acare minte sau frica de Dumnezeu". Moldova fusese carmuita de tineri fara minte, precum Constantin, fiul lui Duca-Voda, "un bezmetic, care zicea ca e tara bogata si-i a multime de bucate ale boierilor pribegi si ca are de unde scoate datoriile ce facea" .

Domnul fanariot, care domnise in cele doua Tari Romane, Constantin Mavrocordat, "era un om pre mic de stat, si faptura proasta, si cautatura incruciseta, si vorba lui inecata. Dar la hire era nalt, cu mandrie vre sa s‑arate, dar era si omiletic. Cazne, batai rele la oamini nu facea, nici la sange nu era lacom, si rabdator mult. Ii era draga invatatura, coraspundetii din toati tarile straine sa aiba, pre silitor spre vesti, ca sa stii ce sa faci printr-alte tari, ca sa dobandeasca numi laudat la Poarta"[9]. Nici unul dintre domnitori nu intrec in rautate pe Dumitrascu Cantacuzino, caruia i se schiteaza un portret caricatural, ce ii subliniaza discrepanta dintre batranetea decrepita si elanurile sufletului ademenit de placerile tineretii zvapaiate. El era "un om batran, grec tarigradean de neamul lui de Cantacuzinesti [], era un om nestatator la voroava, talpiz, amagitor, geambas de cei de la Fenar din Tarigrad. Dupa toate astea era batran si curvar; aice isi luase fata unei rachierite [], care o chema Anita[10], tiitoare [] o purta pe brati de-o saruta. Si o purta cu salbi de galbeni si cu haine de sahmarand, cu slic de sobol si cu multe odoare impodobita []. Si era tanara si frumoasa si plina de sulimanuri, ca o fata de rachierita []. Cautati, frati, iubiti cititori, de vedeti ce ieste omenie si curvie greceasca! Ca el de batran, dintii in gura n-avea. Dimineata ii incleia, de-i punea in gura, iar seara ii descleia cu uncrop si-i punea pe masa. Carne in toate posturile dempreuna cu turcii manca. Oh! Oh! Oh! saraca tara a Moldovei, ce norocire de stapani ca acestia ai avut! .

Personajul Dumitrascu Cantacuzino, care atrage mania amara a cronicarului, poate fi considerat primul domnitor fanariot in Tarile Romane. Nascut si format in mediile grecesti din Fanar, odata ajuns pe tron, a actionat in multe privinte la fel ca domnii straini din secolul urmator. El n-a cumparat domnia de la otomani, asa cum se obisnuia de peste 100 de ani, ci din contra, fiind interesati in controlul asupra Moldovei, turcii au fost cei care i-au pus la dispozitie bani si oaste pentru ocuparea tronului. Dupa o prezenta marcata de tradari in Tara Romaneasca, unde se alaturase complotului care a condus la asasinarea postelnicului Constantin Cantacuzino in iarna anului 1663, el ajunge domnitor in Moldova in doua momente de slabiciune a Portii Otomane. In timpul domniilor sale, tara a saracit cumplit din cauza confruntarilor militare polono-tataro-otomane, daramarii cetatilor Neamt si Suceava, sistemului fiscal impovarator, molimelor cumplite. In septembrie 1674, un calator german, trecand prin Moldova in timpul primei domnii a lui Dumitrascu Voda, deplangea soarta tarii in accente patetice asemanatoare cu cele ale cronicarilor autohtoni: "Mizeria acestei mari si frumoase regiuni este ingrozitoare, cea de pe urma devastare a ei, mai intai prin poloni apoi prin tatari, a fost atat de neomenoasa, incat aproape 2/3 din populatia ei pierise sau se imprastiase". Foametea, ciuma, umilinta si imoralitatea erau consecintele prezentei sale pe tronul Moldovei.

Foametea ce lovise tara in cea de-a doua domnie a lui Dumitrascu, intre 1684-1686, obligase pe localnici sa fuga in alte regiuni: "Era oameni tot lesinati si morti pe drumuri si pe ulite. Multi s-au dus robi de buna voie la tatari, care aducand paine de vandut si intorcandu-se strangea copii, fete si oameni, mergand in Bugeac acolo se istovea in robie". Foametea a prilejuit comiterea unor acte canibalice: "In Iasi a amagit un tigan pe o fata saraca si a bagat-o intr-o pivnita pustie, si acolo a ucis-o si a taiat dintr-insa, de a fript-o si a mancat-o". Cronicarul muntean Radu Popescu dezvaluia indeletnicirile oneroase ale lui Dumitrascu Cantacuzino in asemenea momente. Preocupat doar a exploata in beneficiu personal disperarea supusilor, "Dumitrascu, intru acea mare foamete, trimetea slujitori si unde gasea paine o lua si o baga in curtea domneasca, si de acolo o vindea cu mare pret, si cei saraci, neputand ajunge pretul cu banii, ca nu-i avea, murea de foame". Faptele lui justificau portretul caricatural lasat posteritatii de Ion Neculce. Prin el se dezvaluie decaderea morala si economica a Moldovei in a doua jumatate a secolului al XVII-lea si se anunta domniile fanariote.

Ion Neculce face diferenta intre scriitorul invatat, cu inima, si cel neinvatat, care nu a citit bine la istorii si transmite viitorimii neadevaruri jignitoare pentru tara si neam.

Intre familiile domnitoare carora le acorda o mare atentie in lucrarea sa, Cantemirestii ocupa un loc important. Astfel, batranul Constantin Cantemir, ca domn se dovedise "om viteaz si cu sfat bun", chiar daca invatase sa-si faca numai iscalitura. Feciorul sau, Dimitrie, cu toate ca in "tinerete fusese nerabdatoriu si manios, zlobiv la betie, si-i iesise numele de om rau", ca domn se aratase "bun si bland, tuturor usa deschisa si nemaret, de vorovia cu toti copiii. Era om invatat, lacomie nu avea mare, lucrurile lui poftea sa fie laudate"[12]. Antioh, feciorul cel mare al lui Constantin Cantemir, dovedise ca domn intelepciune diplomatica si curaj, in ciuda tineretii.

Dintre moldoveni, unii erau talhari la drumul mare, precum Gavrilita vornicul si feciorii lui care "furau bucate, cai si iepe din Bugeac". Cei mai multi, victime ale fiscalitatii excesive, isi pierdeau familia odata cu averea si innebuneau. Dintre alogeni, boierii greci "erau lacomi la cinste, fara rusine de oameni, fara teama de Dumnezeu sau de osanda ce va veni dupa viata".  Mai drepti si mai bune slugi nu-i alt neam in lume "pana este stapanul in cinste si puteri, iar cat se slabeste sau se micsoreaza cinstea stapanului, indata sa si lasa si alearga la altul, care-i vede ca-i mai cu puteri". Ei primeau toti lefi din visterie si luasera slujbe de la granite pentru a vamui in voie pe negustori. Grecii din timpul domniei lui Grigore Ghica dobandisera "mandrie si obraz, cu clevetite si fara rusine asupra bietilor boieri si cu nebagare de seama intr-o nimica pre moldoveni" . Boierii munteni, veniti in Moldova in suita unor domni, ii napastuiau pe boierii bastinasi. In cele din urma, indiferent de origine, boierul care sta cu bine pentru tara, "se cade de la acea tara si de la pamanteni a-i da mai multa cinste de lauda decat de hula".

Miron Costin retinuse prezenta in istorie a doamnei lui Ieremia Movila care, in opinia lui, fusese cauza stingerii unei familii voievodale. Atent la prezenta femeilor in vremurile consemnate in cronica sa, Ion Neculce creiona chipul rasfatat al fetei lui Constantin Brancoveanu, care "bocia in gura mare, munteneste" cand ii fusese mazilit din domnie sotul si ameninta: "Aolo, aolo, ca va pune taica punga de punga din Bucuresti pan' in Tarigrad, si dzau, nu ne va lasa, si iar ne vom intoarce cu domnia indarapt!"[14]. El imortalizeaza si chipul mamei lui Constantin Duca, una dintre femeile ambitioase ale timpului, "care s-amesteca la rautat".

Este meritul lui Ion Neculce de a fi evocat intre figurile istoriei romanesti medievale, in afara domnitorilor si a boierilor si pe cel al prostimii, adesea sub numele colectiv al comunitatilor satesti. Orheienii si hancestii se ridicau impotriva grecilor adusi de Duca-Voda in a doua domnie, vasluienii erau cei buni de gura si de para. Intr-o tara stricata rau de tatari, de moscali si de talharit, moldovenii erau gata la jac.

Intristat de dihonia mare intre moldoveni si munteni, care se parau  unii pe altii la Poarta Otomana, desi "bogate nevoi si rusini faceau turcii bietilor oameni de la Iesi si la tara, ca lua femei, fete mari si copii, cu sila de-si facea de ras", cronicarul jeleste soarta nefericita a Tarilor Romane: "Oh! Oh! Oh! saraca Tara Moldova si Tara Munteneasca, cum va pitrecit si va dezmerdat cu aceste suparari, la aceste vremi cumplite, si far' de mila de stapanii nostri, care singuri noi t-am poftit si t-am aflat!"

In scrierile lui, Ion Neculce reda graiul moldovenesc din prima jumatate a secolului al XVIII-lea. El apeleaza, asemenea povestitorului popular, la proverbe si expresii orale pentru a atribui o valoare sapientiala intamplarilor narate. Iata cateva dintre proverbele citate in lucrarea sa: "cine sapa groapa altuia, da intr-insa", "sangele nevinovat cere judecata la Dumnezeu", "paza buna trece primejdia rea", "mielul bland suge la doua maice", "capul bland nu-l prinde sabia", "ce gandeste omul, nu da Domnul!", "Domnul face neamurile, domnul le stange".

G. Calinescu[16] il considera pe Ion Neculce precursor al lui Ion Creanga, fiind cel care daduse expresie, cu un veac mai inainte, acelui "amestec de mica cultura de targovet si de intelepciune taraneasca". Neculce si Creanga au in comun "ingenuitatea sireata, acel tipic de a se socoti neghiob, crezandu-se totusi destept []. La usturatura cuvintelor se adauga filozofia proverbelor acumulate ca la Creanga, de asta data din izvor popular []. Sunt si cugetari proprii si mai cu seama adevaruri de politica nationala, exprimate naiv, dar cu mult parfum arhaic si intr-o adevarata sfortare de constructie poetica []. Aceasta complexitate pamfletara facuta din ciuda si vaiete, din coloare si incarcatura se va regasi in numeroase portrete de domni."