Grigore Ureche (1590-1647)

Grigore Ureche (1590-1647)

In ultima analiza toata mierea cronicii lui Grigore Ureche se reduce la cuvant, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin fosnitura si aroma graiului . Adauge-se harul de a gandi prin simturi, de a imita prin sunetele fosnitoare, horaitoare, clinchenitoare, lovirea, invalmaseala, vechimea chiar a faptelor. Frazele cad ca niste brocarturi grele sau in felii ca mierea. (G. Calinescu)

Introducere. Tatal lui Grigore Ureche, Nestor, a ocupat cele mai inalte pozitii in sfatul Tarii Moldovei. Obligat sa-si paraseasca tara de teama dusmanilor politici, el s-a autoexilat in Polonia, unde a fost innobilat si unde si-a gasit sfarsitul. Grigore se presupune a fi urmat studii la Lwov, centru cultural polon aflat sub influenta Renasterii. In timpul domniei lui Vasile Lupu, tanarul boier, revenit acasa, s-a aflat printre fruntasii aristocratiei locale. Dupa o tinerete aventuroasa, el a redactat letopisetul la varsta maturitatii, in anii 1642-1647.

Letopisetul Tarii Moldovei este o lucrare documentara si literara, elaborata dintr-o acuta intelegere a rolului moralizator al istoriei. Cronicarul a cercetat documente straine (letopisetul latin, al italianului Enea Silvio Piccolomini, cel lesesc, al polonezului Joachim Bielski), ca si cele moldovenesti, scrise (letopisetul moldovenesc) si orale (transmise de traditia de familie).

Grigore Ureche nu si-a dorit sa devina un scriitor de vorbe desarte, ci asemenea carturarilor intelepti si patrioti care "au nevoit de au scris randul si povestea tarilor, de au lasat izvod pre urma, si bune si rele, sa ramaie feciorilor si nepotilor, sa le fie de invatatura, despre cele rele sa sa fereasca, sa sa socoteasca, iar de pre cele bune sa urmeze si sa sa invete si sa sa indirepteze"[1]. El si-a redactat cronica din dorinta de "a nu se ineca anii trecuti, a nu se sti ce s-au lucrat," si ca romanii sa nu se asemene "fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte, lipsite de memoria faptelor trecute". Asemenea lucrarilor similare din culturile latina, polona, slavona, Letopisetul trebuia sa oglindeasca trecutul si sa fie pilda pentru viitor. El era incredintat ca lucrarea sa este o mostenire culturala pentru urmasi. Pentru a argumenta originea romana a poporului si pe cea latina a limbii, el etaleaza cunostinte filologice, lingvistice, istorice, politice, administrativ-economice. Descrierea Transilvaniei si evidentierea rolului ei in destinul celorlalte provincii romanesti raspunde unei asemenea credinte.

Importanta scrierii lui Ureche, continuatoare a cronicilor lui Stefan cel Mare si ale urmasilor ei, rezida: in tinuta intelectuala inalta de inspiratie atat bizantina cat si occidental-renascentista, in continutul sincer, patriotic, in sobrietatea expresiei literare. Grigore Ureche nu se mai rezuma a continua traditia cronicilor bizantine, rasaritene[3], precum Macarie, Azarie si Eftimie, istoriografii urmasilor lui Stefan cel Mare. El adopta o atitudine critica fata de adevarul istoric si expune o conceptie personala despre viata si lume. Are astfel comportamentul unui scriitor constient de misiunea lui: cuvintele sale profetice se adreseaza posteritatii, cu speranta ca o invata sa gaseasca raspunsuri corecte la problemele vietii, conforme cu traditia si credinta stramoseasca.

Din punct de vedere compozitional Letopisetul Tarii Moldovei cuprinde:

Cartea ce se cheama Letopiset, ce intr-insa spune cursul anilor si descalicarea Tarii Moldovei si viiata domnilor (Cuvant inainte),

Predoslovie descalecarii a Tarii Moldovei, din letopisetul cel latinesc izvodita, care se refera la primul si la al doilea descalecat, la originea si continutul limbii,

Cronica primilor voievozi, de la Dragos-Stefan Voda la Alexandru Voda cel Batran si Bun,

Cronica domniei lui Stefan Voda (mai bine de 3/4 din letopiset),

Descrierea Ardealului,

Domnia urmasilor lui Stefan: Bogdan-Voda, Petru Rares, Alexandru Lapusneanu, Ioan-Voda, Petru Schiopul, Aron-Voda.

Letopisetul, carte a responsabilitatii autorului fata de neam. Responsabilitatea scriitorului fata de opera si cititorii sai este consemnata cu sinceritate: "ce eu, cum am aflat, asa am aratat." Letopisetul ilustreaza stradania autorului de a verifica autenticitatea informatiilor prin compararea critica a mai multor surse straine si romanesti, scrise si orale. Cronicarul este preocupat sa prezinte teoriile cu privire la existenta straveche a romanilor in Dacia, originea romana si latina a poporului si a limbii, numele vechii regiuni ocupate de daci (Schitia, Flachia). Unitatea celor trei Tari Romanesti ii pare un adevar de necontestat, deoarece "au fost tot un loc si o tara," iar "limba noastra den multe limbi iaste adunata si ni-i amestecat graiul nostru cu al vecinilor de pinprejur; macar ca de la Ram ne tragem si cu a lor cuvinte ni-s amestecate."

Grigore Ureche considera ca etape fundamentale ale istoriei stravechi si medievale ale tarii sale: cucerirea si colonizarea romana, navalirile barbare (ii nominalizeaza pe goti), legenda intemeierii statului feudal moldovenesc (coborarea pastorilor lui Dragos din Maramures). Ardealul, tara de peste munte, ii pare a fi mijlocul romanimii, cu locuitori de confesiuni religioase diverse, cu toate ca "mai multu-i latita tara de romani, decat de unguri". Cronicarul se simte obligat sa afirme ca romanii, "cati se afla locuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Ram se trag".

Autorul este adeptul unei organizari statale feudale in care voievodul, investit cu puteri absolute, ordoneaza administrativ si politic tara, in opinia sa, fara traditii, instabila, cu oameni neasezati. Domnitorul stabileste raporturi de subordonare si de ajutorare militara si diplomatica cu boierii sai. Acestia au obligatia de a gestiona economic si cultural domeniile primite, de a se impune ca parinte, mentor si sprijin supusilor lor in momente politice si militare dificile. In Letopisetul lui Ureche se consemneaza opinia ca Tara Moldovei era dificil de guvernat din cauza caracterului instabil si a superficialitatii sentimentale a localnicilor: " Si pentru aceasta se cunoaste ca cum nu-i descalicata tara de oameni asazati, asa nici legile, nici tocmeala tarai pre obicee bune nu-s legate, ci toata direptatea au lasat-o pre cel mai mare, ca sa o judece"[5].

Povestea domniei lui Stefan cel Mare. Letopisetul lui G. Ureche relateaza domnia autoritara a lui Stefan cel Mare, care vreme de 47 de ani s-a remarcat printr-o intensa activitate militara, diplomatica si religioasa. Autorul evoca ridicarea lui Stefan in scaunul Moldovei si ceremonia de investire derulata pe campul de la Direptate drept adevarate dovezi ale democratiei politice, deoarece el ieste cu voie tuturor, boieri, curte marunta, calugari, sa le fie domn. Domnului proaspat investit participantii ii ureaza cu sinceritate: "In multi ani de la Dumnezeu sa domnesti!" Letopisetul ilustreaza implicarea lui Stefan in politica Ardealului si a Tarii Romanesti, relatiile militare si diplomatice speciale cu regele Ungariei, Matias Corvinul, si cu domnitorii Tarii Romanesti. Casatoriile oficiale ale lui Stefan si cele ale fiicei sale sunt prezentate drept aliante politice si militare necesare cu vecinii din rasarit, de la sud de Dunare, sau cu Muntenia. Sunt evocate bataliile numeroase ale marelui domn, victoriile si poticalele Dusmanii lui Stefan erau, in opinia cronicarului, si ai Tarii Moldovei: fie straini precum turcii, tatarii, polonezii, fie fratii de sange, domnitorii Munteniei si principii Transilvaniei. Tabloul pedepsirii celor trei boieri tradatori, Isaiia vornicul, Negrila paharnicul, Alexe stolnicul, de la finalul domniei, are semnificatia unei justitii divine, Domnul implinind nu numai vointa sa, ci si pe cea a tarii sale. Curajul, darzenia si neinfricarea lui Stefan sunt dovedite pana si de felul cum infrunta catastrofele naturale. Spre exemplu, cu ocazia cutremurului din 29 august 1472 el a dovedit stapanire de sine, curaj, solidaritate cu ostirea si cu familia sa.

Moartea lui Stefan din 2 iulie 1504 ii ofera lui Grigore Ureche ocazia sa realizeze un portret memorabil, dupa modelul scrierilor Antichitatii[9], anticipat in cronica prin numeroase aprecieri. Astfel, inca de la inceputul domniei, Stefan "s-a gatit de mai mari lucruri a face, se gatea de razboaie si nu sa aseze tara". El stia ca "singurul agiutoriu ii venea nu numai de la Dumnezeu ci si de la Preacurata Maica Sfintii sale", careia i-a inchinat multe manastiri, intre care si Putna. Intr-una din batalii, el fusese indrumat de sfantul mucenic Procopie. Ca semn al credintei sale, adusese la Suceava moastele sfantului Ioan cel Nou. In batalii isi urmarea dusmanii "ca un leu gata spre vanat" sau "ca un leu gata de apucat". Cu toate ca avea "inima aprinsa de lucruri vitejasti", el a infrant pe turci "nu cu vitejia, ci cu mestesugul". Asemenea oricarui muritor, el "din ce avea, pohtea si mai mult sa aiba". Incheind relatarea despre domnia lui Stefan, cronicarul ii fixeaza urmatoarea imagine: "Fost-au acest Stefan-Voda om nu mare la stat, manios si degraba varsatoriu de sange nevinovat; de multe ori la ospete omoraia fara giudet. Amintrelea era om intreg la fire, nelenesu, si lucrul sau stia a-l acoperi, si unde nu gandeai, acolo il aflai. La lucruri de razboaie mester; unde era nevoie insusi se vara ca vazandu-l ai sai sa nu se indarapteze, si pentru aceea rar razboiu de nu biruia. Si unde-l biruia altii, nu pierdea nadejdea, ca stiindu-se cazut jos, sa radica de asupra biruitorilor" .

Portretul debuteaza cu enumerarea trasaturilor fizice si morale ale eroului: "om nu mare la stat, manios, de graba varsatoriu de sange nevinovat". Cu toate acestea, el era insa un om intreg la fire, nelenesu, lucrul sau stia a-l acoperi. Cunoscator al tuturor problemelor tarii, "unde nu gandeai acolo il aflai, el era mester la lucruri de razboaie si de aceea rar razboiu de nu biruia", iar atunci cand era infrant, nu pierdea nadejdea. Iata, asadar, imaginea unui Stefan, om si domn capabil a face fata oricarei incercari a destinului, increzator in sine si in armata sa. Cheia succeselor lui Stefan o constituie inalta constiinta a misiunii sale: "stiindu-se cazut jos se ridica deasupra biruitorilor". Cronicarul evidentia in portretul lui Stefan cel Mare aptitudinile de erou militar si de cavaler medieval. Istoricii au recunoscut in acest portret si influente din Plutarh, anume portretul lui Hannibal aflat la portile Romei. Spre deosebire de prototipul latin, razboinicul si justitiarul Stefan este in acelasi timp ctitorul a 44 de manastiri, preocupat a-si justifica actiunile militare prin statornica lui fidelitate fata de Dumnezeu. Prin perseverenta de a zidi in timpul domniei sale biserici si manastiri, el a obligat pe Dumnezeu sa nu uite Moldova. Tintuita de spate, ca un rucsac[11], prin cele 44 de ctitorii bisericesti, tara lui Stefan a devenit, in eternitate, corp comun cu Dumnezeu.

Contributia la dezvoltarea artei literare. Arta portretului. In afara figurii legendare a lui Stefan cel Mare, Grigore Ureche descrie si alti domnitori, cel mai agreat fiind Petru Schiopul. Lipsit de aura militara si de ambitiile politico-diplomatice ale lui Stefan cel Mare, Petru Schiopul este, in opinia cronicarului, corespondentul moldovean al domnului muntean, smerit si carturar, Neagoe Basarab. Indragit de boieri, deoarece nu le iesea din sfat, el apara tara, miluia pe saraci, intarea pe preoti si calugari. El stabilise relatii de pace si intelegere cu toti vecinii. Bland si nefatarnic, el ii aparea cronicarului asemenea sfintilor. "Domnind Patru-Voda in Tara Moldovei, ca un domn cum sa cade, cu toate podoabele cate trebuiescu unui domn cu cinste, ca boiarilor le era parinte, pre carii la cinste mare ii tinea si din sfatul lor nu esiia. Tarai aparatoriu, spre saraci, milostiv, pre calugari si pre manastiri intarea si-i miluia, cu vecinii de penprejur traia bine, de avea la toti nume bun si dragoste, de nu era a zice ca nu-i harnic de domnie [ . ]. Judecata cu blandete si fara fatarnicie o facea [ . ] era domn bland, ca o matca, fara ac, la judet dirept, nebetiv, necurvar, nelacom, nerasipitor"[12].

Letopisetul lui Grigore Ureche ilustreaza trei tipuri literare de personalitati autohtone: al cronicarului constient de misiunea sa, al domnului - atlet al crestinatatii si al domnului milostiv care vegheza ca neamului si tarii sa le fie bine. Despre oamenii tarii cronicarul nota: " in Moldova pier multi fara numar si fara judecata. Cel ce paraste este cel ce implineste legea, deoarece domnilor le este drag a varsa sange nevinovat" si dau vina pe locuitori ca sunt vicleni. Ureche sanctioneaza inaderenta turcilor la spiritualitatea romana ("turcii pre obiceiul lor cel neastamparat de lacomie") si le schiteaza un portret colectiv, in conformitate cu opinia colectiva din vremea domniei lui Alexandru Lapusneanu: "vasul cel fara fundu, macar cata apa ai turna intr-insul nu-l poti implea. Asa si turcul: de ce-i dai mai mult, de-aceia iti face mai multa nevoe, ca el darul il scrie obicina. Mai apoi de n-ai vrea sa-i dai, numai ce-ti cauta sa-i dai"[13].

Arta descrierii. Ureche insereaza in lucrarea sa una dintre primele descrieri in proza din literatura romana, anticipand in aceasta directie pe Miron Costin cu tabloul lacustelor si pe Ion Neculce cu cel al foametei din vremea lui Dumitrascu Cantacuzino. Tabloul secetei din timpul domniei lui Petru Schiopul este realizat prin analogia cu fenomenele meteorologice ale iernii: "Domnind Petru Schiopul in Tara Moldovei, mare seceta s-au tamplatu in tara de au secat toate izvoarale, vaile, baltile; si unde prindea mai nainte peste, acolo ara, si piatra pren multe locuri au cazut. Copacii au secatu de secaciune, dobitoacele n-au fostu avand ce paste vara, ce le-au fostu daramand frunza. Si atata praf au fostu, cand sa scornea vant s-au fost strangand troiane la garduri si la gropi, de pulbere, ca de omat. Iar despre toamna deaca s-au pornit ploi, au apucatu de au crescut mohoara si cu acelea s-au fost oprind saracimea foamea, ca cuprinsese foametea pretiutinderea"[14].

Naratiunea lui Ureche impleteste planul realitatii documentar-istorice cu cel al imaginarului mitico-religios si folcloric. In avanscena, el proiecteaza o epoca eroica din evul mediu romanesc, dominata de figurile legendare ale lui Stefan cel Mare in Moldova, Mateias Corvin in Transilvania si Radu cel Mare in Muntenia. Domniile lor reflectau un prim episod de Renastere autohtona, dominata de mentalitatea bizantina si concretizata in ctitorii religioase, culturale, militare si politice.