Etapele romantismului romanesc

Etapele romantismului romanesc

Romantismul, initiat in jurul anului 1820 si continuat pana la inceputul primului razboi mondial 1916, este miscarea literara cea mai ampla si longeviva in cultura romana moderna, manifestandu-se aproape un secol.

I. Prima etapa, ascensiva, a romantismului romanesc se deruleaza pe parcursul a patru decenii, intre anii 1820-1860, in cadrul carora se disting ca momente mai importante:

1. Resurectia romantica din anii 1820-1830, cand teoria imitatiei si traducerile suplineau inexistenta creatiei autohtone. Poezia dominata de cateva voci minore (ale lui Vasile Aaron, B. P. Mumuleanu ori Vasile Popp) ofera un loc disproportionat poetului Vasile Carlova, care cu numai patru poezii este recunoscut ca precursor al lamartinismului la noi. In acest deceniu se manifesta cativa mentori culturali ale caror initiative fac trecerea definitiva de la spiritualitatea medievala la cea romantica. G. Asachi, I. E. Radulescu, G. Baritiu inaugureaza presa de opinie si cea literara, sunt organizatori de societati literare si filarmonice, redacteaza si adapteaza gramatici pentru a demonstra inadecvarea alfabetului chirilic la spiritul limbii romane, sunt editori si initiatori de biblioteci universale, reorganizeaza invatamantul dupa principiul corespondentei cu trebuintele societatii, pun in scena texte dramatice in romaneste, initiaza scoli de interpreti de muzica si de arta dramatica.

2. Acest deceniu al romantismului ascensiv, derulat intre anii 1830-1848, aduce in prim-plan generatia pasoptista cu forme de exprimare avantate, revolutionare, de baricada. Acum cele doua directii ale romantismului se manifesta in simultaneitate, in ciuda divergentelor cu privire la statutul traducerilor si al imitatiei modelelor externe. In 1830 I. Eliade Radulescu cerea colegilor mai tineri sa scrie orice in romaneste, pentru ca in 1840, mai tanarul sau confrate, Mihail Kogalniceanu sa afirme hotarat ca "traductiile nu fac o literatura". In acesta perioada se publica capodoperele liricii noastre romantice: Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu (meditatie istorica), Mihnea si Baba de D. Bolintineanu (balada fantastica), Sburatorul de I. Eliade Radulescu (balada culta). In proza artistica se exerseaza fiziologiile (Fiziologia provintialului de C. Negruzzi si Mihail Kogalniceanu), nuvela sentimentala (Zoe, O alergare de cai)si cea istorica (Alexandru Lapusneanu de Constantin Negruzzi). Pasoptistii propun primul model literar autohton de la care se vor inspira generatiile urmatoare, in care sinceritatea de idei si de sentimente este exersata in defavoarea expresivitatii poetice.

3. Esecul revolutiei de la 1848 inaugureaza exilul postpasoptist, care a durat mai bine de un deceniu, intre anii 1848-1859. La Paris, Constantinopol sau Viena intelectualitatea proscrisa incearca sa gaseasca noi modele literare, realitatea culturala europeana nemaicorespunzand aspiratiilor ei reformatoare. In conditii materiale precare si macinati de dorul de tara, romanticii romani adopta un ton profetic, misionar si crestin.

II. Dupa 1859 si pana spre 1885 romantismul romanesc are un sens descensiv, marcat de deziluzie si pesimism, coborand din sfera luptei politice in solitudinea artei cuvantului. Acestei ultime perioade romantice ii corespund doua momente distincte.

1. In deceniul sapte (1860-1869) momentul politic principal il reprezinta Unirea Principatelor si reformele politice ale lui Al. I. Cuza. In afara poetilor minori postpasoptisti (G. Creteanu, Alex. Sihleanu, Al. Deparateanu si Radu Ionescu) ori a autorilor de insemnari de calatorie, in acest timp al apusului romantic se remarca aristocrati eruditi ai condeiului precum Al. Odobescu si B. P. Hasdeu ori romancieri, cronicari ai epocii de tranzitie, precum N. Filimon. Creatorii pasoptisti devin acum epigoni ai propriei formule lirice si sfarsesc in uitare ori zeflemea (este ilustrativ sfarsitul lui Dimitrie Bolintineanu care se stinge in boala si saracie, uitat de prieteni si de autoritati).

2. Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea sunt dominate de creatia eminesciana si de directia culturala a Junimii. Acum se fac auzite armonii lirice pesimiste ori virulent critice, iar inadaptarea poetului romantic la lumea burgheza capata inflexiuni tragice.

3. Disparitia tragica a lui Mihai Eminescu nu a incheiat existenta romantismului in cultura noastra. Admiratorii liricii sale, deveniti epigoni, printre care Al Vlahuta, au prelungit prezenta romantismului in literatura romana pana la inceputul secolului XX. Vechii inamici ai lui Eminescu continua a crea in forme si expresii romantice. Un exemplu il reprezinta destinul artistic al lui Al Macedonski, care abia in preajma primului razboi mondial isi inoveaza lirica romantica apeland la forma clasica a rondelului. Dupa teoretizarile semanatoriste (neoromatice) si poporaniste (neorealiste si naturaliste) ivite la confluenta secolului al XIX-lea cu cel de-al XX-lea, poezia lui G. Bacovia gaseste forme noi, simboliste, de expresie pentru dorul eminescian, facand trecerea definitiva de la romantism la poeticile noului secol: "Secolul al XIX-lea este ultimul dintr-o serie naturala pe care nimeni n-o imagina stingandu-se odata cu primul razboi mondial. Literar vorbind este secolul tuturor virtualitatilor benefice anulate de evolutia neprevazuta. In cultura romaneasca secolul al XIX-lea reprezinta primul secol de veritabila sincronizare europeana ce coincide cu ultimul secol de evolutie naturala: paradox concentrat ce pune intr-o lumina acuta marja extrem de redusa dintre libertate si necesitate care a reprezentat specificul culturii noastre" .