Configurarea si reconfigurarea canonului interbelic

Configurarea si reconfigurarea canonului interbelic

In abordarea aestei probleme, luam in discutie felul in care s-a constituit canonul interbelic, examinand pozitiile "intra muros", punctele de vedere exprimate de personalitati apartinand perioadei respective, urmand ca, in cea de-a doua etapa a discutiei, sa ma refer la evolutia canonului din perspectiva ultimei jumatati a secolului XX si a primelor decenii ale secolului nostru. Cele mai importante revizuiri la care a fost supus canonul interbelic au apartinut perioadei comuniste - care a incercat o selectare/respingere a valorilor consacrate, pe temeiul instaurarii unei noi ordini economice, sociale si, evident, culturale - si perioadei postcomuniste - care a venit ca o contestare vehementa a ordinii impuse anterior.

Un punct de vedere inedit exprima Sorin Alexandrescu in cartea sa Privind inapoi, modernitatea, avand ca tinta directa romanul interbelic. Chiar daca obiectul cursului de fata il constituie poezia si nu proza interbelica, consider ca observatiile autorului pot fi utile pentru o reasezare a opiniilor.

"O discutie despre canon ar trebui sa porneasca de la recunoasterea faptului evident ca «ordinea literara» romaneasca a fost stabilita de patru mari oameni : Maiorescu (1840-1917), Lovinescu (1881-1943), Calinescu (1899-1965) si Nicolae Manolescu (n.1939). [] Insemnatatea «celor patru» este enorma. Ceva demiurgic, astazi inca fascinant insoteste gesturile lor : Maiorescu ridica din malul primordial arhipeleagul genurilor si atitudinilor literare, Lovinescu taie in padurile si poienile lui conturul primelor orase si confera modernismului unica indreptatire a existentei in cultura, Calinescu aduce in Istoria lui prima imagine despre sine moderna a literaturii romane, iar Manolescu salveaza, decenii de-a randul, din neghina comunista, graul curat. Metafora despartirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenta, implica otodata indiguirea apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. [] Fascinatia canonului include «naturalizarea» lui : noi gandim despre noi insine atat de firesc in interiorul acestui canon, incat, potrivit sentimentului public, el nici nu mai exista. Nu vreau prin aceasta sa spun ca valorile promovate de «cei patru» nu au fost niciodata contestate, ci ca sistemul normativ presupus de acestia - ceea ce se intelege, deci, prin «canon»- a ramas acelasi. De la Gherea, Macedonski sau iorga, la liberalii anilor treizeci, de la unii doctrinari comunisti «luminati» postbelici la stilisticieni si structuralisti izolati, de la istorici literari «disidenti» (Ileana Vrancea, Ana Selejan, Marin Nitescu) sau postmoderni mai recenti (antologia optzecista a lui Gheorghe Craciun, Magda Carneci, Ion Manolescu si altii) la impunatoarele serii «est-etice» ale Monicai Lovinescu si Virgil Ierunca, orice incercare de rasturnare fundamentala a canonului a dus nu la modificarea nucleului sau dur, ci, in cel mai bun caz, doar la crearea de noi «margini miluite»." (op cit., pp.149-151)

Sorin Alexandrescu are in vedere, asadar, o deschidere a canonului - ceea ce ar echivala cu o posibila deconstructie si, in final, cu o dispersie a canonului, asa cum s-a intamplat cu canonul occidental in urma revizuirilor feministe, gay, etnice si de alte diferite nuante - si nu o simpla reformulare a modelului. Autorul isi incheie studiul pe aceasta nota, usor exaltata : Iata de ce nu doresc nici o (noua) batalie canonica, ci doar abandonarea oricarui canon. Si tanjesc dupa aerul pur care-i va urma.

In capitolul intitulat Cele doua canoane, in schimb, Sorin Alexandrescu popune in locul unei optici unilaterale - de natura estetica, cum o numeste autorul - doua coordonate pe care sa opereze selectia canonica : o coordonata etica si alta estetica.

Intrebarea care i se pare esentiala lui Sorin Alexandrescu, atunci cand face acest demers de reasezare a literaturii romanesti, evidentiaza necesitatea unei analize a mentalitatilor autohtone : De ce se complace cultura romana in acelasi canon estetic de vreo 120 de ani ?. Discutiile care au invadat scena criticii romanesti dupa 1990, observa autorul, au avut drept principal obiect (re)stabilirea ierarhiilor: contestarea lui Nichita Stanescu in favoarea lui Leonid Dimov, ori a unor prozatori care au facut concesii regimului comunist (M. Sadoveanu, D.R.Popescu). Toate aceste revizuiri i se par sterile lui S.Alexandrescu, intrucat nu privesc fondul problemei, cauzele care au condus la absolutizarea punctului de vedere etetic.

Printre cauzele asupra carora se opreste autorul, amintesc : cantonarea criticilor romani in imanentismul estetic ("marea critica literara romaneasca este imanentista si se limiteaza la o discutie asupra personajelor in proza si asupra «existentialului» in poezie") excluderea altor categorii de public din trasarea canonului ("ideea ca exista un grup de specialisti - criticii literari - care, ei singuri, au sacra misiune de-a pastra neatinse marile valori ale neamului pentru publicul abrutizat de cmunism ori de consumism democratic"), permanentizarea in secolul XX a canonului estetic fixat in secolul anterior, datorata absentei discutiilor canonice, neagreate de comunism ("Comunismul a blocat apoi orice dezbatere canonica. In lipsa de altceva, preluarea tezelor lui Lovinescu si Calinescu de criticii urmatori a creat o falsa impresie de continuitate valorica"). Cat despre felul in care s-a configurat canonul in periada interbelica, explicatia lui Sorin Alexanrescu este urmatoarea : " Motivul a fost, cred, faptul ca societatea democratica interbelica a fost dominata de modernismul estetic, nu de modernitatea sociala. Idealul ei (lovinescian!) de aliniere la Occident a tintit rafinamentul acestuia, nu egalitarismul lui".

Iar concluzia acestei analize asupra cauzelor care au determinat "incorsetarea" gandirii critice romanesti suna ca un diagnostic, formulat succint : "Cultura romaneasca s-a multumit 120 de ani cu acelasi canon estetic - acesta  ar fi un inceput de raspuns la intrebarea pusa mai sus - pentru ca societatea romaneasca, in acesti ani, s-a blocat pe absurda dilema «modernism versus traditionalism», in loc sa se angajeze intr-o reala si practica democratizare".

Ideea desfiintarii opozitiei transante intre traditionalism si modernism -  opozitie operabila doar la nivel pur teoretic sau ingust doctrinar - este si ideea cursului de fata.