MIRCEA CARTARESCU
Mircea Cartarescu s-a nascut la 1 iunie 1965 in Bucuresti. Dupa terminarea liceului (la "Dimitrie Cantemir" din capitala), a devenit student la Facultatea de limba si literatura romana a Universitatii din Bucuresti, pe care a absolvit-o in 1980. Intre 1980 si 1989 a fost profesor de romana la o scoala generala, apoi functionar la Uniunea Scriitorilor si redactor la revista "Caiete critice". Si-a sustinut teza de doctorat in 1999, la Universitatea Bucuresti. In prezent este lector la Facultatea de litere din Bucuresti.
Mircea Cartarescu a debutat in anul 1978, in "Romania literara". Are o bogata activitate literara iar numeroase din romanele si poeziile sale au fost premiate: "Faruri, vitrine, fotografii" - premiul Uniunii Scriitorilor pe 1980, "Levantul" - premiul Uniunii Scriitorilor pe 1990, "Dragostea" - premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, "Visul" - premiul Academiei Romane pe 1989 (tradusa in franceza si spaniola si nominalizata in Franta pentru Premiul Medicis, Premiul pentru cea mai buna carte straina si Premiul uniunii Latine- editia necenzurata a aparut in 1993 si se numeste "Nostalgia"), "Travesti" - premiul Uniunii Scriitorilor si premiul ASPRO pe 1994 (tradusa in franceza si olandeza), "Orbitor"- Aripa stanga - premiul ASPRO pe 1996
Nicolae Manolescu spunea astfel: "Roman autobigrafic si vizionar, Orbitor reprezinta prima parte a unei trilogii - Aripa stanga, Corpul si Aripa dreapta- care se anunta exceptionala. Dupa ce a debutat ca poet, Mircea Cartarescu pare acum definitiv captivat de proza. O proza densa si profunda, realista si onirica, descriptiva si halucinanta, mustind de subiectivitate ca un burete de apa, populata de personaje si de obiecte fascinante, atrasa de promiscua subterana psihanalitica si luminata de splendide curcubee baroce. Roman al cautarii timpului pierdut, metaroman al citirii si scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie si anatomie a fiintei, fara termen de admiratie in literatura romana, in afara, poate, de senzualitatea metafizica a lui M. Blecher."
Mircea Cartarescu isi caracterizeaza insa altfel opera sa: "Orbitor" nu e, propriu-zis, un roman decit in sensul cel mai larg al cuvintului. Eu prefer sa-l numesc "o carte". Ar putea fi, intr-adevar, "cartea vietii mele", nu insa in sensul de "cea mai buna", sau "cea care va ramine", ci de scriere care le unifica-ntr-un fel pe toate celelalte. Dupa "Orbitor" cred ca se va vedea mai bine unitatea scrierilor mele."
Romanul incepe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care ilustreaza in cateva randuri continutul romanului: "Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest in parte se va sfarsi.Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand am devenit matur am terminat cu ce era copilaresc. Acum vedem ca intr-o oglinda in chip intunecos, dar atunci vom vedea fata in fata; acum cunosc in parte, atunci voi cunoaste deplin, cum am fost si eu cunoscut pe deplin."
Primul capitol debuteaza cu o imagine descrisa intr-o maniera proprie si foarte personala. Este descrisa privelistea de vis a noptilor bucurestene. In viziunea autorului, orasul , pentru el, era o lume aparte, o lume plina de mister in care rareori se incumetase sa patrunda, dar, pe care o cunostea perfect, de la geamul camerei sale. Personajul principal, Mircisor, isi reaminteste cu nostalgie de vremurile in care statea pe lada de la studio, cu picioarele pe calorifer, pe intuneric, privind "tripticul nocturn, de o stralucire sticolasa, nesfarsita, inepuizabila". Pe atunci nu se construise "blocul de vizavi" care i-a rapit privelistea, i-a furat visele
In acel colt al camerei incepeau visele sale, o aventura printre cladirile misterioase ale Bucurestiului, cu huruitul tranvaielor si fragmente ale unor actiuni marunte ale vietii.
Mama sa, de care marturiseste ca nu il lega nimic mai mult decat faptul ca "ii spala rufele, ii facea cartofi prajiti, il trimetea la facultate", este mitizata in poemele sale, versuri "venite de nicaieri".
Revenind la realitate, Mircisor se trezeste cautand in mica arhiva a familiei adapostita intr-o geanta a mamei sale, unde, printre numeroase lucruri neinsemnate si printre facturi, gaseste un lucru care il tulbura, o veche proteza, a mamei sale, care, l-a inceput, l-a dezgustat. I-a atras atentia insa culoarea deosebita a gingiilor, culoare pe care a descoperit-o cand s-a oprit derutat, in piata de pe strada "Domnita Ruxandra", unde si-a dat seama ca era culoarea inserarii. Atunci a avut o viziune. A vazut-o pe mama sa, conturandu-se incet, in jurul protezei. A simtit cum mana sa ii atingea buzele. Dezmeticindu-se, a intrat in blocul de langa el si a urcat pana la ultimul etaj, ajungand pe terasa. Acolo, i s-a aratat imaginea pe care o iubea, pe care o adora: monstruosul oras invaluit in mister si intuneric. Tulburat, a intrat inapoi in bloc si a coborat foarte multe etaje, in viziunea sa, pana, ca prin minune, a ajuns in fata usii lui din blocul de pe Stefan cel Mare.
Viata lui se desfasura in interiorul celor patru pereti ai camerei sale. Desi colinda in fiecare zi cartierele metropolei, nimic nu se compara cu imaginea mirifica de la fereastra odaii lui. Era in stare sa priveasca ore in sir panorama. Unele nopti se consumau in realitatea paginilor, cand nimic nu mai era real, totul era relativ, totul era magic. Intr-un final insa, somnul iesea invingator, dar si atunci, himerele noptii il invaluiau in bratele lor nevazute. Visa la casa in care isi traise primii ani ai vietii, casa de pe Silistra, unde isi dusese o vreme veacul mama sa.
In primul volum al trilogiei "Orbitor", Mircisor vorbeste despre mama sa, pe cand al doilea volum, "Corpul" il are in plin plan chiar pe el.
Vizita la bunicul sau, mereu il tulbura .Badistav Dumitru fusese militar, dar in spatele vietii lui se ascundea o istorie tulburatoare. Mircisor stia ca neamul Badislavilor avusese catunul izolat, asezat "intr-o vaioaga a muntilor Rodopi". Toata lumea traia linistita pana cand in satul lor au ajuns tiganii, care le-au vandut seminte de mac pentru patru cetere frumoase. De la aceste seminte de mac li s-a tras tot raul Badislavilor.In ziua mucenicilor Mina, Eugraf si Ermoghen, mortii au iesit din morminte si au inceput sa terorizeze localnicii pentru ca de cand gustasera din maci, nimeni nu mai mergea la biserica si nimeni nu se ruga pentru ei.. Pentru ca foarte multi pacatuisera, de frica, au trecut de partea lor. Apoi au dat foc caselor. O ramasita a satului se adunase in biserica, iar Popa, singurul care nu gustase din maci, a inceput sa citeasca din Evanghelie, despre Isus in vremea cand a alungat demonii din porci. Strigoii nu concepeau sa mai fie supravietuitori, asa ca au incercat sa dea foc bisericii, dar nu au reusit. Au chemat in ajutor demonii-greieri, dar si acestia au pierit cand au simtit tamaia. Preotul impreuna cu cei 40 Badislavi, au iesit din biserica. Atunci a inceput sa ninga cu ingeri, care au venit in ajutorul lor. A fost o batalie grea, dar in final, Badislavii au iesit invigatori, pentru ca, credinta lor i-a salvat. Dupa ce totul s-a sfarsit, neamul Badislavilor a plecat pentru a se stabili in sus de fluviul Dunav. Dunarea insa, pentru a putea fi trecuta, cerea un suflet ca jertfa. In trecut, preotul asistase la o slujba in care fetita pe care nimerisera sortii a fost aruncata in apa inghetata. In vremurile lor insa, oamenii si-au dat seama ca nu viata ci sufletul trebuie daruit fluviului, asa ca de fiecare data cand vroiau sa treaca pe celalalt mal, Dunarea primea umbra unui tanar sau a unei tinere. De acea data, picasera sortii pe Vasili, un copil gasit pe camp de femei. A fost crescut in satul lor, iar acum, a fost nevoit sa isi cedeze umbra raului. Acest lucru, pentru el, a insemnat maturizarea, inceputul adolescentei. Precum in basmele romanesti, Cartarescu descrie acest moment ca unul crucial, in care baiatul prostut a devenit barbat.
Sub gheata Dunarii, inotau fluturi ! Badislavii, curiosi, au spart crusta ghetii si au prins un gigant fluture pe care l-au macelarit si s-au infruptat din carnea lui, fara mila. Cand au terminat, femeile au strans aripile si le-au luat cu ele. De atunci, aproape fiecare femeie din sat, avea in podul casei o ladita in care se afla o bucatica din aripa fluturelui, care insa se regenerase si crescuse miraculos. Grupul a inaintat prin Muntenia pana a ajuns in locul unei foste biserici, unde s-au stabilit, undeva intre Arges si Sabar. Vasili a fost bunicul lui Dumitru.
Romanul continua cu un fragment care aparent nu are nici o legatura cu "povestea", dar este foarte bine pozitionat. Mircisor se descarca contempland asupra omului, asupra timpului, asupra chakrelor, asupra totului, facand o legatura stransa intre toate acestea.
