Cand criticul si istoricul literar G. Calinescu, autor pana in 1932 a doua lucrari despre influenta misiunii catolice in Tarile romane si a Vietii lui Mihai Eminescu a facut sa apara, in 1933, romanul Cartea nuntii, multi au fost inclinati sa socoteasca gestul o simpla diversiune. Se inradacinase ideea, lansata de Titu Maiorescu intr-un articol din 1886, ca intre poeti si critici ar exista o incompatibilitate, ca nici creatorii nu sunt capabili sa dea judecati de valoare asupra fenomenului literar, nici criticii nu poseda instinctul creatiei. Teoria era exemplificata mai ales in cadrul literaturii romane, unde, cu toate acestea, un critic, ca E. Lovinescu publicase pana in 1933 patru volume de nuvele si schite si sase romane, ultimele doua (Bizu si Firu-n patru) de oarecare ecou, Mihail Dragomirescu incepand la aceasta data un roman ciclic (Copilul cu trei degete de aur), iar G. Ibraileanu oferindu-ne, tot acum, excelentul roman de analiza, Adela.
Cel care a spulberat pentru totdeauna legenda incapacitatii de a crea a criticilor in domeniul prozei de fictiune este G. Calinescu.
Intentia marturisita a lui G. Calinescu, scriind Cartea nuntii, a fost pe de o parte de a se recrea, pe de alta de a face un exercitiu minor in vederea unei planuite opere epice, cautand a separa, prin dezlantuire, elementul liric care-i e (valabil sau nu) congenital. In repetate randuri el vestise inainte ca intelege sa faca un roman liric, la modul grec, luand ca model Daphnis si Chloe de Longos. Schematism psihologic, descriptie de atmosfera, chiar elemente de o certa facilitate, in scopul petrecerii, erau prevazute .
Astazi, acest roman al lui G. Calinescu ne apare intr-adevar ca un exercitiu, nu minor, dar oricum prea juvenil si academic, fara suficienta desfasurare epica si deci fara observatie psihologica, linear si abstract, uneori chiar conventional. Eroii (tanarul Jim Marinescu, proaspat intors de la studii din strainatate, Vera, fata nobila, Dora, Lola si Medy, adolescentul Bobby) nu intreprind in tot romanul nimic din ceea ce le-ar putea da viata, ei merg la bar, la cinema, la strand, la o partida de box, la mare, in chipul cel mai obisnuit, servindu-se de automobil, de telefon, de costumul de baie, adica de avantajele civilizatiei, autorul voind a sugera iesirea Romaniei si deci a literaturii ei, prin 1930, din patriarhalitate. In modul de a iubi, robust si cu exaltare, fara anxietatile eroului romantic, al lui Jim, s-a vazut o influenta a erotismului de tip dannunzian si lawrencian, o anume emfaza virila.
Cele mai bune pagini ale acestei carti care trebuie vazuta ca o cantare a cantarilor moderna, ca un poem nuptial, sunt de ordin liric. Autorul vede mai mult aspectul exterior al lucrurilor si fiintelor, dar cu un ochi de estet, descoperind fantasticul in real, sublimul in banal, plasticul in haotic. Peisajul carpatin natural e tratat la fel ca cel citadin sau maritim din perspectiva criticului de arta, in stare de a face oricand asociatiile trebuitoare, de a recunoaste stilul sau scoala, de a percepe totul in lumina educatiei artistice. Putem semnala totodata tentatia de a surprinde universul in aspectele sale fundamentale de intocmire si dezagregare, facerea si desfacerea, diafanul si decrepitudinea, inventia si senilitatea. In contrast cu Jim, Vera, Lola si Medy, apar batranul maniac devirilizat Silvestru si colectia de fosile din casa cu moli (tanti Magdalina si tanti Ghenca, tanti Fira, tanti Mali) vazuta cu sarcasm brueghelian si ingaduinta baudelaireana.
De la idila pastorala din Cartea nuntii, G. Calinescu a trecut dupa cinci ani in chip rational la romanul de tip clasic modern, de data aceasta luandu-si ca model pe Balzac. Lirismul fiind acum principalul inlaturat, problema care se punea romancierului era de a nascoci o trama epica in vederea configurarii caracterelor. Intr-un articol publicat in Adevarul literar si artistic nr. 918 din 1938, Cateva cuvinte despre roman, G. Calinescu sustinea ca solutiile epice sunt putine si ca lista subiectelor de roman se reduce aproximativ la sase:
1) Istoria tanarului care vrea sa patrunda cu orice chip in viata, subordonand toate afectiunile acestei pasiuni: ambitiosul plat, comun;
2) Istoria ambitiosului idealist, in stare de toate infrangerile pentru glorie, putand oscila intre ratare grandilocventa si genul posac;
3) Istoria femeii nesatisfacute, cazand la maturitate in dezordinea pasiunii romantice;
4) Istoria barbatului matur, plictisit de casnicie, distrugandu-si viata si familia in experiente erotice tardive;
5) Istoria barbatului sau a femeii, care, neizbutiti ei insisi in viata, isi revarsa energiile asupra copiilor, devenind personaje odioase pentru altii si apasatoare pentru propria progenitura;
6) Istoria incapacitatii de adaptare care nu duce la lirism, ca in nuvelistica noastra, ci la invidie.
Putem enumera eroii rezultati din astfel de subiecte la Balzac, Stendhal, Flaubert: 1. Rastignac, Lucien de Rubempré, Julien Sorel; 2. Cousin Pons, Cesar Birotteau, Balthazar Claës; 3. Madame Bovary; 4. baronul Hulot; 5. Père Goriot, Felix Grandet; 6. Cousine Bette.
Romanul Enigma Otiliei, aparut in doua volume in 1938, in traducere franceza, germana rusa, ceha si greaca, e construit pe doua planuri, ca destinul tanarului care inainte de a-si face o cariera parcurge criza erotica si ca istorie a unei mosteniri. Cele doua planuri fuzioneaza. Adolescentul Felix Sima, alt Jim Marinescu, absolvent al Liceului Internat din Iasi, orfan, vine in 1909 in Bucuresti la unchiul sau, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma facultatea de medicina. Giurgiuveanu, rentier avar, tine in casa sa pe orfana Otilia Marculescu cu promisiunea de a o infia. Otilia, prietena din copilarie a lui Felix, e rasfatata de mosierul Leonida Pascalopol si invidiata de toti membrii familiei Tulea, Olimpia si Aurica, si cu ginerele lui Simion, avocatul fara procese Stanica Ratiu. Intriga e simpla. Felix iubeste pe Otilia, gelos pe Pascalopol, incapabil de a lua el insusi o decizie, distingand intre dragostea spirituala si cea materiala, rezistand ispitelor Otiliei si acceptand gratiile intretinutei unui general batran, Georgeta. Otilia la randul ei, iubeste pe Felix pana la sacrificiu, dar opteaza, mai ales cand isi da seama ca, sub aparenta devotiunii, acesta e prea lucid si prudent, pentru Pascalopol, barbat matur, generos si altruist, intelegator al capriciilor unei femei. Felix este, ca orice tanar in formare, inconsistent si labil, Otilia, la aceeasi varsta, e deplin dezvoltata chiar din punct de vedre moral mai aproape psihologic de Pascalopol. Romancierul se supune la obiect. Otilia se va casatori cu Pascalopol, ramanand pentru Felix o idee, imaginea inalterabila a eternului feminin, indiferent de peripetiile prin care viata o sileste sa treaca (Pascalopol, batran, ii va reda libertatea spre a pastra si el numai amintirea fericirii, farmecul unei feminitati enigmatice).
Competitia pentru mostenirea lui Costache Giurgiuveanu da romancierului prilejul de a observa sub latura morala tot mai adanc. Inaintat in varsta si amenintat de o congestie cerebrala, Costache nutreste iluzia longevitatii si-si apara cu strasnicie banii, neducand la capat nici un proiect, spre a nu cheltui nimic. Tutore al Otiliei, el amana necontenit infierea pupilei, desi are o afectiune reala pentru ea, in speranta ca viitorul fetei se va asigura de la sine. Fata de rude nu simte absolut nici o obligatie, si nici o amenintare, nici prevestirea unui cataclism nu-l abat de la norma de neclintit a caracterului sau. Costache este expresia tipica a unei monomanii. Un altul si-ar investi banii in afaceri spre a-i fructifica sau si-ar lua masuri mai severe de paza, convins ca toti l-ar fura, si nimeni nu l-ar ocroti; el tine totul la el si e hotarat sa infrunte eroic orice atac. Figura lui Costache Giurgiuveanu e una din marile creatii ale romancierului. La acelasi nivel trebuie situat Stanica Ratiu, arivistul, dar mai ales profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata oricand de orice ignominie, fanfaron sentimental, afectand seriozitatea, cultivator de parada al demnitatii civile, demagog schelalaitor, oferindu-si tuturor serviciile cu o limbutie inconsistenta, hilara. Stanica este reincarnarea lui Catavencu din O scrisoare pierduta, dotat insa cu o energie superioara si nu e de mirare ca pana la urma izbuteste sa smulga de sub saltea banii lui Costache, provocandu-i moartea, si, capatuit, paraseste pe Olimpia, care nu i-a dat "un copil viabil", insurandu-se cu Georgeta spre a avea daca nu copii cel putin protectori asidui in cariera (ajunge temporar prefect) si afaceri (patroneaza tripouri si alte case deocheate).
Aglae, Olimpia si Aurica alcatuiesc un triptic nu mai putin memorabil de tipuri. Aglae e femeia voluntara care-si terorizeaza sotul si-si mentine peste limitele ingaduite autoritatea asupra copiilor, punand la cale sau impiedicandu-le casatoria. Olimpia e nevasta plata predestinata parasirii, Aurica e fata dizgratioasa, agresiva, invidioasa de soarta altora, ca verisoara Bette.
Galeria personajelor e, fireste, mult mai bogata. Simion Tulea e sotul subordonat de sotie, decazut din rosturile sale in familie, alienat; Titi, ca si tatal sau, un apatic ramas prea mult sub tutela materna; colegul lui Felix, Weissmann, un medic in devenire, optimist, cu leacuri la toate; medicul Vasiliad, un sceptic.
O caracteristica a tuturor personajelor este volubilitatea, transcrisa uneori de romancier in forma unei scene de comedie, ca, de pilda, in episodul vegherii lui Costache Giurgiuveanu.
La virtutile de prezentare a caracterelor si pasiunilor omenesti, se adauga in Enigma Otiliei descriptia peisajului citadin, mai vechi aici ca in Cartea nuntii ce trei-patru decenii, cand Bucurestiul avea mai putin infatisarea unei mari metropole. Iata cum arata in viziunea lui G. Calinescu strada Antim:
Strada era pustie si lumea parea adormita, fiindca lampile de prin case erau stinse sau ascunse in mari globuri de sticla mata, ca sa nu dea caldura. In aceasta obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casa nu era prea inalta si aproape nici una nu avea cat superior. Insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii (opera indeobste a zidarilor italieni), marimea neobisnuita in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicola prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive, facute insa din var si lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, si uscaciunea, care umfla lemnaria, faceau din strada bucuresteana o caricatura a unei strazi italice.
Intr-un articol din "Revista Fundatiilor", nr. 2, 1946, G. Calinescu sustinea ca numai orientarea spre o psihologie caracteriologica si spre umanitatea canonica duce la adevarata creatie in roman. Ceea ce demonstrase pornind de la un mit mongol in Su, piesa de teatru, va incerca si in Bietul Ioanide, servindu-se de mitul folcloric al mesterului Manole. Tema romanului, definita de autorul insusi intr-o scrisoare publicata in "Gazeta literara" din 17 martie 1966, a fost sa arate cum traiesc spiritele academice vremurile furtunoase. Bietul (adjectivul ascunde o ironie) Ioanide e, ca si modelul sau mitic, un arhitect insufletit de marete proiecte imposibil de infaptuit in lumea mercantila, filistina. Ioanide construieste - in ciuda tuturor impotrivirilor, concurat de profesorul de beton armat Jean Pomponescu - un monument original, o bazilica prevazuta cu cupola de sticla, replica indrazneata, sarcastica, la proiectul conformist al rivalului sau «catedrala neamului». Actualizarea mitului poate fi urmarita mai departe. In legenda mesterului Manole, creatia, Manastirea Curtea-de-Arges, nimiceste procreatia, Manole fiind nevoit sa-si sacrifice sotia si copilul spre a impiedica daramarea zidului si a da viata edificiului. Ioanide, absorbit de visurile lui constructive (ar fi voit sa devina un alt Antonio Sant'Elia), pierde pe cei doi copii ai sai, Tudorel si Pica, implicati in formatia cu caracter fascist, "Miscarea". Odata infaptuita, opera de arta devine o realitate autonoma care se detaseaza, cu cat e mai realizata, de creatorul ei, pana la anularea lui. In legenda folclorica, mesterul Manole, sechestrat pe acoperisul manastirii, piere, incercand sa se salveze, ca Icar, cu aripi de sindrila, in Bietul Ioanide, monumentul devine, inca inainte de a fi terminat, locas de inchinaciune al membrilor Miscarii. Semnificatia romanului este ca intr-o societate obscurantista, in care confuzia valorilor inlocuieste cultul lor, creatorul e silit la o activitate marunta, precara (Ioanide va construi "locuinte ieftine" pentru oameni onesti), monumentele de arta raman nefinite si li se da o destinatie absurda, neconceputa de autor.
In scrierea amintita, G. Calinescu neaga ca ar fi voit sa scrie un roman din viata politica a anilor 1938-1941. Din moment ce un roman observa prin definitie invariabilul in variabil, presupusul document e intotdeauna falsificat. Intentia fundamentala a fost de a prezenta eroi complecsi, fiecare avand o conceptie despre univers. Ioanide are mereu in fata antinomia constructie umana-eroziune. Pomponescu oscileaza intre valoarea de casta si aceea a creatiei personale. Panait Sufletel cred in clasicitati, fiind dominat de frica asemenea lui Don Abbondio, Contescu cunoaste lumea sub unghiul geologicului, Gonzalv Ionescu are notiunea adevarului sub forma informatiei "stiintifice", Bonifaciu Hagienus e moralist, cunoscator al filozofilor greci si al sublimitatilor eroilor lui Plutarh, dar oricat de erudit, un cinic si un las, Dinu Gaittany si Maximilian Hangerliu recunosc valorile genealogice, Tudorel, de pilda, reflectand-o si ca om individual si ca membru al natiei sale (Doru este o personalitate, distingandu-se violent de turma, a carei ideologie din cauza asta o tradeaza fara sa vrea). Butoiescu insusi, constructorul lui Ioanide, are profunditatile lui, e un Sancho Panza serios, pe langa un Quijote al arhitecturii, bunul-simt asociat cu imaginatia.
Evenimentele de aparenta politica - sustine autorul - sunt numai niste prilejuri de manifestare a energiilor si de altfel caracterul lor fantastic este . evident. Exercitiile de crima prin repetitia lui Juliu Caesar, procesiunile de facle, basilica ireala cu cupola de sticla trebuie sa aiba pentru cititorul din Coreea sau din Costa Rica aspectul epocii lui Savonarola sau a lui Lorenzino de' Medici. Presupusul document politic, exterior si himeric, e doar un mijloc de a surprinde si a studia reactiunile unei generatii sedentare, absorbite in cultura (Ioanide, Hagienus etc.)
