Arhitecturi rebreniene

Arhitecturi rebreniene

Inca de la aparitie, in 1920, romanul a fost considerat cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane.

Opera de arta afirma Rebreanu, nu o alcatuiesc cuvintele frumoase, frazele sau paginile. Romanul este un organism viu si unitar, traieste si este coerent. Idealul unui romancier este sa asigure in opera sa pulsatia vietii, sa reziste muscaturii vremii. "Artistul nu copiaza niciodata realitatea. Realitatea pentru mine a fost un pretext pentru a crea o alta lume noua, cu legile ei, cu intamplarile ei". Ca un demiurg omniscient construieste o alta lume care reproduce realul dintr-un material mult mai rezistent - cuvantul, Dumnezeu care creeaza din cuvinte lumea.

Ion este gandit ca un corp sferoid, o constructie simetrica cu o relatie miraculoasa intre realitate si imaginatie. Pripasul este un spatiu al fictiunii, este ca si Macondo al lui Marquez, ca Jonaphatawpha lui Faulkner sau Dublinul lui James Joyce.

Descrierea drumului comporta semnificatii simbolice. Simbolul coborarii din real in fictiune. Acest drum este poarta care deschide romanul in prima pagina si il inchide in final.

Incipitul: formula de inceput a unui text epic, cu ecou in desfasurarea actiunii. In romanul realist , incipitul estompeaza distinctia intre realitate si fictiune; surprinde cadrul unei lumi existente.

Descrierea in romanul realist este facuta de: narator, un personaj, de un spectator anonim (personaj martor). Exemplu: crucea de la marginea satului ar putea constitui emblema lumii fictionale. "La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi . " care "..isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri".

Locul unde este asezata crucea si degradarea materialelor semnaleaza pierderea sacralitatii, degradarea morala si cantonarea in profan. Valoarea este simbolica si anticipeaza evolutia tragica a destinelor.

Expozitiunea romanului: sub pretextul horei de duminica face cunostinta cititorul cu lumea satului unde se va desfasura actiunea romanului. Hora dezlantuie intreaga ierarhie sociala a satului. Singurul criteriu evocat in prima parte a romanului care stabileste ierarhia este pamantul. Fiecare personaj are un epitet sau scurta caracterizare: sarantocii, bogatanii, intelectualii, nebuna satului, Zavista - gandita ca un personaj cheie, are structura bufonului regelui din romanul clasic; anticipeaza un final tragic. Vede tot, nu interpreteaza, doar transmite ceea ce vede.

Naratorul obiectiv controleaza discret faptele narate, fara sa aiba intentia de a manipula personajele. Este narator omniscient, si omniprezent.

Romanul este o constructie de o rigoare desavarsita , cu personaje care fac concurenta starii civile. Fata de personaje, Rebreanu ramane un demiurg, creatorul unei lumi posibile.

Structura romanului: 2 glasuri , 13 capitole mari, fiecare capitol spart in unitati epice; titlurile din interiorul partilor anticipeaza ce va urma.

Rebreanu este intemeietorul unei structuri epice de o evidenta modernitate : romanul este vazut ca un corp sferoid.

Primele trei pagini sunt veritabile pagini de monografie. Descrierea in cel mai pur stil realist ca si cum ar plimba o oglinda, descrie drumul cu lux de amanunte, "drumul", casa lui Alexandru Pop, carciuma lui Avrum, hora si locul acesteia in curtea vaduvei lui Maxim Oprea.

Scena cheie a romanului - cea a sarutarii pamantului, pagina naturalist - zolista. Patima pentru pamant este o stare patologica. Se comporta fata de pamant ca si cum s-ar purta cu o iubita. Scena este simbolica - este semnul mortii lui Ion, cand acesta scoate mainile din pamantul negru, afanat, pare a purta manusi negre.

Absenta pamantului le da oamenilor sentimentul absentei identitatii. Posesia pamantului da identitate.  Ion infrunta in permanenta codul moral incetatenit. Cat timp traieste Ion, satul Pripas e zguduit de nenorociri. Parca aduce raul in sat. Raportat la comunitatea, Ion este un personaj tragic, care dezechilibreaza ordinea satului.

Ion - personaj exponential este evocat sub semnul instinctualului. Instinctul primar la Ion triumfa asupra sentimentelor, transformandu-l intr-o bruta. El are tot timpul viclenie procedurala, vointa imensa si este pe rand dominat de cele doua glasuri. Mai intai glasul pamantului, apoi galsul iubirii. Sarantoc, in afara omenescului, este tratat ca un paria. Cele doua glasuri sunt succesive. Glasul iubirii este sugrumat, interzis. Fata de pamant, Ion are o veritabila fascinatie.

Actioneaza ca un principiu malefic. Se bate indelung pentru o brazda de pamant cu Simion Lungu, se cearta cu invatatorul si cu preotul, isi bate parintii, ii invrajbeste pe Herdelea si pe Belciug, il trage pe Herdelea in judecata. Este permanent in conflict cu socrul, isi bate nevasta, se bate cu flacaii. Tragismul lui Ion deriva din neputinta de-a uni cele doua glasuri. Ion este sanctionat chiar in momentul in care isi gasise echilibrul interior. "Ne-om intelege! Oameni suntem!" -  Ion are sentimentul ca este om doar cand se vede cu pamant.

De remarcat raceala lui Ion, indiferenta, cruzimea cu care-si urmareste scopul; doar sapa lui George il opreste.

Romanul este presarat de semne - simbol: Ana naste sub un mar paduret - forma de degradare. Petrisor este botezat cu pamant. Ana are nostalgia scenei din gradina "Anuto . !", pentru ea echivaland cu revelatia iubirii. Cand o priveste pe Florica la nunta acesteia, are sentimentul ca chiar ea este mireasa. Ana e un simbol, o straina. Replica lui Ion este inspaimantatoare: "Dar spanzura-te dracului odata, poate scap de tine!" - vorbele devin o obsesie pentru Ana. Tolstoi mai descrie atat de rafinat obsesia mortii in Anna Karenina, mai ales dupa ce se intoarce de la Avrum, cand acesta s-a spanzurat. Este fascinata. Merge acasa si se spanzura cu funia de la vaca - "- Ai venit, Ano?" - cand Ana vine la Ion cu vaca, Ion " se uita la vaca, nu la Ana". Operele tragice sunt lumi fara iesire.

Ana este supusa sortii. In clipa sfarsitului, "ca o fulgerare" ii mai trec prin minte "noaptea, cuptorul, durerea, placerea". In rest, nu e decat suferinta si drumul spre streang; incredintarea ca viata ei nu inseamna nimic pentru nimeni, stergerea progresiva a fricii de moarte.

Firele care o leaga pe Ana de viata sunt la inceput destul de firave. Urma anilor cenusii petrecuti in casa tatalui ei se regaseste in "firea tacuta si oropsita" a eroinei, in puterea de a indura. Dragostea pentru Ion este o smulgere din ce fusese viata ei de pana atunci. Gandul mortii apare foarte devreme, dar devine treptat focarul unic spre care duc si pe care-l presupun toate momentele hataratoare ale destinului ei.

Ana nu se exteriorizeaza din cochetarie. Traieste totul cu sufletul inchis. Cand peste ani, ii striga lui Ion ca se va omori e ca si cum ar fi facut-o deja; nimic n-o mai poate intoarce la viata; este clipa in care sufletul ei a murit inaintea trupului.

Tehnica contrapunctului, a reliefului surprinde drama taraneasca si a fost adesea remarcata de critica. Culoarea tragica a epicului se potenteaza cand moartea cade ca o pedeapsa neasteptata amputand drumul unui "invingator".

Liviu Rebreanu, scriitor tragic. Ion incepe cu Eros, sfarseste cu Thanatos. Moartea ia fel de fel de forme. Dumitru a lui Moarcas moare mioritic. In Ion, izvorul tragismului este aceasta stare de duplicitate: vrea pe Florica, dar lupta pentru Ana: "As fi un prost sa raman calic toata viata".

Ca o fatalitate, toate personajele par a fi construite pe jumatate. Dumnezeu in masura in care a dat a si luat. Nimeni nu e deplin. Vasile Baciu ar fi ales si el un alt tip de viata, dar isi ineaca amarul in bautura; Ion, in schimb, nu. Priveste cu interes la Ana deoarece vrea sa se casatoreasca cu o fata bogata. Ana vazandu-se curtata de un astfel de barbat isi arata slabiciunea. Pentru Ana, Ion este idealul; pentru Ion, Ana este un tip de ideal. Desi Florica fusese bogata, acum zestrea se compune dintr-o caruta de "boarfe" si un purcel jigarit; vaduvia adusese saracia. George, desi baiat harnic, este deformat de munca.

Glasul pamantului este inselator, numai de Ion auzit. Cand nu avea pamant mergea pe langa stanoaga gardului, se impiedica de radacini; acum cand are pamant, pasul ii este rar, apasat, mandru, merge pe mijlocul drumului si nu mai suporta sa fie contrazis.

Averea Anei ii reda lui Ion un sentiment de implinire, e si el cineva. Cand devine Ana, mama, ramane pentru Ion doar o purtatoare de avere. In prima parte :"Of! Anuto, de-ai sti cat alean e in inima mea! Sa vii, Anuto! " apoi o bate si o schilodeste. In final, pe Ion ploaia marunta il trezeste. "Voi muri ca un caine".

Prin George mai mult decat prin Ion, romanul are o deschidere spre straturi de psihologie abisala, sugerate numai: apare la inceput si la sfarsit; intre cele doua , George dispare, este aproape uitat; revenirea lui in roman , dupa o lunga elipsa , ii releva unitatea launtrica, o dialectica a complexului care pregateste gestul ultim.Ucide el din gelozie? Din perspectiva lui George, omorul e retrairea trecutului intr-o singura clipa , o eliberare de apasarea lui. Falia dintre cei doi timpi ai prezentei personajului da asemanarii lor o sugestie de timpuri suprapuse pana la iluzia confundarii, o circularitate tragica a "traitului" care motiveaza si semnifica.

Ion face din agresivitatea insasi, forma sa de patima. A-l ucide pe acel care intruchipeaza energia impetuoasa a dorintei este un gest de negare a vietii, de rafuiala cu ea; iar drumul Anei e un sir de destramari, ale tuturor rezistentelor si energiilor interioare.

Discursul se caracterizeaza prin anticalofilie, stilul este sobru, bolovanos, specific prozei obiective; alte tehnici narative - inlantuirea si alternanta planurilor narative, al lumii tanilor si lumii intelectualilor.

In concluzie, Ion este un roman obiectiv prin specificul relatiei narator - personaj, prin obiectivitatea naratorului omniscient care intretine "iluzia realitatii", utilizarea naratiunii la persoana a IIIa , viziunea "dindarat", prin veridicitatea intamplarilor.