TEMPERAMENTUL SI CARACTERUL

1. TEMPERAMENTUL

DEFINITIE SI CLASIFICARE.

Temperamentul se refera la dinamica externa a actiunii; el formeaza, cum se spune, dimensiunea energetico-dinamica a personalitatii.

Insasi formularea de mai sus ne sugereaza ca temperamentul se defineste: a) prin nivelul energetic al actiunii, mod de acumulare si descar­care a energiei, (de unde atributele energic, exploziv, rezistent, expansiv si contrarele lor) si b) prin dinamica actiunii (rapid - lent etc.).

Incercari de clasificare a temperamentelor au fost destul de numeroase, incepand cu Hippocrate si terminand cu H. Eysenck s.a. Tipologia lui Kretschmer a fost deja prezentata mai sus. Ne intereseaza cu deosebire tipologiile care au la baza criterii apropiate, comparabile.

Cadrul de clasificare a temperamentelor mai des intalnit este cel oferit de medicul grec Hippocrate (sec. V, i.e.n.), pe baza inregistrarii faptelor de conduita, intalnite in viata cotidiana. Hippocrate a dat prima descriptie si clasificare a temperamentelor in termeni care se mentin si astazi, propunand in acelasi timp o ipoteza explicativa, ce prezinta doar un interes istoric. Neurofiziologia moderna i-a oferit un fundament verificat in experiente de laborator.

In cadrul de clasificare propus initial de Hippocrate si reluat apoi de mai multi autori - printre care Im. Kant i-a adaugat un plus de prestigiu - s-au acumulat si verificat pe parcurs noi date si observatii, conturandu-se portretele tipice ale celor patru temperamente fundamentale, pe care le prezentam in continuare.

Temperamentul co1eric: reactivitate motorie accentuata, energic, neretinut, tendinta spre impulsivitate, nestapanire de sine, agitatie, uneori agresivitate; procese afective intense, cu expresivitate manifesta, explozii emotionale; fire deschisa, alternanta intre activism impetuos si perioade de delasare; placerea de a opune rezistenta, tendinta spre dominare in grup; intr-o sarcina isi etaleaza rapid posibilitatile; incapabil sa desfasoare munci de migala; inclinatie spre stari de alarma si spre exagerare.

Temperamentul sangvinic: hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempo rapid in activitate; emotii intense dar sentimente superficiale; dispozitie stenica; abundenta expresiei verbale; resimte nevoia de variatie in decor si in activitate, adaptabilitate, decizie rapida; fire deschisa, comunicativa, angajare usoara in activitate, etalarea rapida a posibilitatilor, capacitate de lucru indelungata; isi mentine rezistenta si echilibrul psihic in situatii dificile, suporta fara "crize" insuccesele.

Temperamentul flegmatic: prezinta aspectul de calm, tempoul activitatii - lent; echilibru emotional, sentimente durabile, reactivitate emotionala mai redusa; tablou comportamental sarac in manifestari, lentoare in miscari si limbaj; rabdare, toleranta; inclinatie spre rutina, stereotipie chiar pedanterie, refuzul schimbarilor le compenseaza prin capacitate de munca indelungata si tenace, capabil de munci de migala; cugetat in tot ceea ce face.

Temperamentul melancolic: hipoton, capacitate de lucru redusa in conditii de suprasoliocitare, volumul activitatii este mai mic (incapabil de a duce "suprasarcini"), slaba rezistenta neuropsihica; randament progresiv, treptat dar calitativ comparabil cu al celorlalti; sensibilitate ridicata, puternic afectat de insuccese, neinarmat pentru lupta in imprejurari mai grele ale vietii, dificultatile de adaptare le compenseaza prin inchidere in sine (refugiul in plan imaginar, prudenta exagerata in situatii noi, se "decompenseaza" mai usor in situatii critice; procese afective cu adanci rezonante, sentimente de durata; dependenta in conditii de grup, capabil de munci de finete si actiuni de migala cu pretul epuizarii mai rapide.

La prima vedere, temperamentul sangvinic pare cel mai valid sub unghi biologic, in sensul adaptabilitatii. In psihologie se considera ca nici un temperament nu poate fi considerat ca fiind privilegiat; fiecare prezinta calitati, dar si riscul unor insusiri negative.

Spre exemplu:

Colericul se remarca prin activism, investitie de energie, dar si prin impulsivitate, uneori, agresivitate (duritate); sangivinicul se impune prin dinamism, reactii rapide, adaptabilitate maxima, dar impresioneaza neplacut prin inclinatia spre dispersiune, platitudinea trairilor afective, lipsa de aprofundare; flegmaticul se remarca prin lipsa de precipitare, cumpanire in ceea ce intreprinde, dar devine suparator prin lentoare, apatie, etc.; melancolicul ne apare sensibil, capabil de trairi afective profunde, dar - in situatii dificile - se inchide in sine, devine anxios, se "decompenseaza" usor.

In practica, tipuri temperamentale pure se intalnesc rar. Mai degraba este vorba de temperamentele combinate in care devin mai accentuate sau predominante trasaturile unui anumit tip.

In determinarea temperamentului trebuie sa tinem seama de gradatia: situatie curenta (obisnuita) → situatie inedita → situatie critica (dificila) → situatie limita. Intr-o ambianta familiara un temperament melancolic poate da dovada de calm, sociabilitate, incredere in sine etc., intrucat imprejurarea data nu implica riscuri sau amenintare. Intr-o situatie noua, acelasi temperament se caracterizeaza prin inchidere in sine, printr-un reflex prelungit de prudenta; intr-o situatie critica apare "decompensarea" s.a.m.d. In conditii identice, un tip sangvinic reactioneaza prin mobilizare energetica si replica prompta, viguroasa.

Fireste, exista mecanisme de compensare invatate in cursul vietii. Sistemul de deprinderi si obisnuinte bine consolidate si in acelasi timp flexibile, feresc persoana de dispersiune si instabilitate in diferite imprejurari ale vietii. In procesul invingerii greutatilor individul se fortifica. De asemenea, celelalte calitati ale individului pot compensa deficitul pe anumite laturi (de ex.: inteligenta poate compensa pana la un punct non-echilibrul emotional s.a.).

1.2 TIPOLOGIA ACTIVITATII NERVOASE SUPERIOARE

Prezentand cele 4 temperamente fundamentale, am schitat portretele caracteristice, tablouri de conduita tipice. La baza acestor tablouri de conduita, neurofiziologia moderna aseaza particularitatile tipice ale sistemului nervos central. Psihicul fiind, prin mecanismele sale, o functie a creierului este firesc sa se asocieze aceste portrete tipice de anumite complexe de insusiri ale sistemului nervos central. I.P. Pavlov si elevii sai au stabilit - pe baza unor studii de laborator - corespondenta intre tipurile de activitate nervoasa si clasificarile temperamentelor.

Tipul de activitate nervoasa superioara este dat de forta (energia), echilibrul si mobilitatea proceselor nervoase fundamentale (excitatia si inhibitia). Forta si mobilitatea sunt proprietati principale, in timp ce caracteristica echilibrului este secundara si se refera la raportul de forta (balanta) intre excitatie si inhibitie. Acesti parametri ai sistemului nervos capata expresia specifica in modurile de comportare ale individului. Temperamentul este manifestarea pe planul conduitei a tipului de activitate nervoasa superioara. Corespondenta dintre tipurile de sistem nervos si temperament este redata in tabelul 4. Corespondenta nu inseamna identitate, coincidenta, tipul de sistem nervos este o notiune fiziologica iar temperamentul este un concept psihologic.

Notam ca tipul de sistem nervos este determinat ereditar, ceea ce extinde controlul genetic si asupra temperamentului. Asadar, determinarea genetica asupra trasaturilor de temperament se realizeaza indirect, prin tipul de activitate nervoasa superioara. Procesele si insusirile psihice au la baza "programe" la nivelul sistemului nervos central, programe in care se traduce informatia genetica purtata de molecula AND. Componenta genetica actioneaza in chip mediat asupra insusirilor psihice prin mijlocirea sistemului nervos. Intre gena si comportament se interpune mediul si istoria individuala.

Studiile psihologice arata ca particularitatile tipului de sistem nervos nu predetermina zestrea aptitudinala a individului, inteligenta sa. Talente si prestatii de inalta creativitate se intalnesc la toate categoriile temperamentale. Ar fi complet gresit sa se spuna, de exemplu, ca tipul slab este lipsit de inteligenta si aptitudini. Dimpotriva, din randul acestei categorii s-au recrutat creatori de valoare in domeniul artelor, de pilda. Temperamentul coloreaza intr-un mod caracteristic conduita si prestatiile unui individ, dinamica lor, dar nu predetermina nivelul lor valoric.

1.3 DETERMINAREA TEMPERAMENTULUI SI A TIPULUI DE SISTEM NERVOS.

Pentru a identifica un tip temperamental sau altul vom putea gasi in activitatea si viata cotidiana situatii care sa aiba caracterul de test psihologic, de exemplu: o situatie tipica de asteptare, o situatie competitionala, o activitate cuprinzand un element de imprevizibil si dificultate (de pilda un traseu mai dificil de excursie), o sarcina de reprezentare a colectivului intr-o confruntare (de opinii) sau in fata autoritatii, etc.

Asemenea situatii contin indici de temperament pe care ii putem sistematiza intr-un tabel de analiza a comportamentului (tabelul 5), aratand in dreptul faptelor de conduita ipotezele plauzibile cu privire la categoria prezumtiva de temperament. Se noteaza cu "xx" clasificarea cea mai plauzibila si cu "x" incadrarea doar plauzibila in analiza unui caz sau altul.

Tabel 4. Corespondenta intre tip de sistem nervos si temperament

Tabel 5. Tabel de analiza a comportamentului

Insumand pe coloane clasificarile prezumtive se va putea conchide in final asupra apartenentei individului considerat la un tip temperamental sau altul.

Pe baza instrumentului de lucru prezentat se formuleaza concluzii asupra tipului temperamental, pornind de la interpretarea faptelor de conduita. Cum temperamentul este expresia tipului de sistem nervos in "tabloul comportarii" devin transparente indicii asupra fortei, echilibrului si mobilitatii proceselor nervoase fundamentale. Prezinta valoare diagnostica mai ales reactiile involuntare care nu pot fi usor controlate prin cuvant. Enumeram, in continuare, cativa indicatori.

Trebuie sa facem distinctie intre echilibrul/dezechilibrul temperamental si cel emotional. Primul se refera la raportul dintre excitatie si inhibitie, al doilea la relatia dintre scoarta cerebrala si formatiunile subcorticale implicate in procesele emotionale. Diferentele reies mai ales cand este vorba de aspectul negativ, adica absenta echilibrului necesar.

Putem pune in paralel tipul excitabil, nestapanit, care este exemplul tipic de dezechilibru temperamental si tipul numit obisnuit emotiv sau hiperemotiv, care poate fi socotit un tip de personalitate grefat mai ales pe tipul slab de sistem nervos.

2 CARACTERUL

1. DEFINITIE

Caracterul constituie profilul psihomoral al individului, manifestat in consistenta relatiilor interpersonale si in activitatea sa. Constituie trasaturi de caracter, insusiri ca: onestitatea, modestia, spiritul colectiv, solicitudinea, simtul de raspundere, sarguinta, care figureaza si in limbajul curent.

In timp ce temperamentul nu implica referire la valoare, caracterul nu se poate defini numai in sens psihologic-fara referire la valori etice - pentru ca relatiile interpersonale sunt normate, patrunse de norme etice, juridice, etc. psihologii care propun un concept "deevaluat" al caracterului, ajung la inconsecventa, intrucat, intr-o asemenea optica, nu ar putea refuza atributul de "caracter ferm" unui infractor hotarat si organizat in actele antisociale pe care le intreprinde. Asadar, nu putem defini caracterul in afara orientarii axiologice a persoanei. Insusi scopul educatiei se formuleaza in termeni de caracter, normele si valorile etice fiind cele dintai care dau chip concret profilului complex al omului societatii noastre.

Simtul comun trateaza lucrurile in chip transant: un om are sau nu are caracter. Dihotomia este aici simplista. Se ridica intrebarea: daca o persoana are sau nu are caracter, de la ce nivel se instituie sau dispare caracterul? Un aforism al lui Lucian Blaga spune: "Substanta noastra morala este fluctuanta, iar caracterul reprezinta limita pana la care putem "slabi" ca fiinte morale ("Elanul insulei", p.89). In aceasta acceptiune caracterul ar corespunde unui gen de prag al moralitatii, ceea ce ar putea fi definit ca fiind "strictul necesar", minimul ce sta in puterea fiecaruia de a fi respecta si implinit (A. Plesu, 1988). O asemenea minima moralia ar constitui deci esenta caracterului. In practica se vorbeste de un caracter puternic si de un caracter slab, labil, ceea ce sugereaza o anumita gradare in sfera caracterului. De aici, intelegerea sa ca dimensiune a personalitatii, care comporta o continuitate si o gradare. Eticul ramane referinta sistematica a comportarii fiecaruia, eroul, omul exemplar apare proiectat ca o situatie limita spre care tinde in mod constant omul fara a o atinge decat in mod exceptional. Majoritatea se inscrie in vecinatatea pragului, pe drumul care duce la exemplaritate. Caracterul este acel 'minim" moral - o suma de principii-care da consistenta interioara a individului in varietatea de situatii ale vietii. Asadar, caracterul nu cuprinde comportamente aleatoare sau situationale, ci moduri constante, stabilizate de conduita, astfel incat- pe baza acestora- sa putem prevedea cu o anumita probabilitate comportarea viitoare a unei persoane.

STRUCTURA CARACTERULUI.

Caracterul prezinta - dupa N.A. Levitov - doua segmente:

a)   un segment directional, de orientare, format din telurile activitatii, drumul de viata ales, valorile pe care individul le recunoaste si le ilustreaza practic prin conduita;

b)   un segment efector, care cuprinde mecanismele voluntare ale conduitei, vointa fiind coloana de sustinere a caracterului, de unde si definitia: caracterul=vointa moral organizata.

Caracterul se dezvaluie in primul rand in faptele de conduita in relatiile cu ceilalti, cu grupul mai restrans sau mai larg. Aceste acte de conduita/relatii cu altii releva "pozitiile" specifice pe care persoana le adopta fata de societate, fata de ceilalti oameni, fata de munca si fata de sine. Aceste pozitii reflecta ceea ce numim atitudini iar caracterul ne apare ca un sistem de atitudini si trasaturi. De aici, definitia data de P. Popescu-Neveanu: caracterul este un sistem de atitudini proprii subiectului, exprimate de el constant in comportament, avand o relevanta semnificatie social-umana si definindu-l individual pe subiect din punct de vedre axiologic.

Intelegem prin atitudine o predispozitie psihica sau propensiune de a actiona intr-un chip caracteristic in diferite situatii, fata dedate si evenimente ale realitatii, ea este simultan fapt de constiinta, relatie. Fireste, in atitudine vedem nu o dispozitie de moment, ci o propensiune stabila, un principiu unificator al actelor de conduita, care prefigureaza o forma mai generala de reactii fata de persoane, idei, situatii, institutii, valori etc. Opinia este o expresie verbala a atitudinii. Prin atitudini si valori, persoana nu se mai raporteaza separat la fiecare din obiectele unei categorii, la insusiri de detaliu, ci la clasa de obiecte sau fenomene ca unitate.

Definitoriu pentru ceea ce numim atitudini este referinta implicita sau explicita la valori. Cuplul atitudini-valori tine de nucleul persoanei - remarca R.Linton. A lua pozitie inseamna a fi pro sau contra in raport cu un fapt, eveniment etc., ceea ce se exprima in caracterul selectiv al opiniilor si al modului de comportare.

Unii autori reduc valorile la atitudini, deci la un dat subiectiv. In realitate valorile au un caracter relational, in sensul ca se releva in interactiunea dintre subiect si obiect, dintre individ si fenomene sau fapte externe. In procesul activitatii, individul cu trebuintele si aspiratiile sale intra in relatie cu obiecte sau cu acte externe ale semenilor avand anumite proprietati. Valorile se releva la intersectia dintre nevoile si propensiunile umane pe de o parte si calitatile obiectelor sau faptelor externe inclusiv a celor de conduita - pe de alta parte. Valorile rezulta din relatia subiect-obiect infatisandu-se initial cu valente adica proprietati ale obiectelor sau actelor de a satisface anumite trebuinte sau aspiratii umane.

Dar valorile sunt mai mult decat insusiri ale fenomenelor sau actelor externe. Pe o anumita treapta de dezvoltare istorica, ele s-au conturat ca principii - binele, adevarul, frumosul, dreptatea etc. - avand un continut general-uman si unul in functie de contextul social-istoric concret. Aceste principii au aparut din anumite motive si nevoi ale speciei umane, ale unor grupuri sociale etc. in anumite conditii fiind privat de ele, omul le proiecteaza ca obiect al dorintei, al aspiratiei: exista o ipostaziere a valorilor ceea ce face ca grupul social sa le preia ca idealuri si sa le propuna membrilor sai. In consecinta pentru individul concret, prezent la un moment dat pe scena istoriei, valorile apar ca date externe ce trebuie insusite. Asa cum gaseste o structura sociala determinata, o anumita tehnologie si cultura, copilul sau tanarul gaseste un sistem de valori recunoscut prin aprecierea colectiva, care i se propune ca principiu de conduita (P. Ilut).

Atitudinile nu se confunda, asadar cu valorile: ele constituie mai curand recunoasterea valorilor, insusirea sau "interiorizarea" lor de catre individ. Cunoasterea atitudinilor si valorilor proprii unui individ sau grup constituie practic un instrument de previziune a comportamentului.

De regula, opiniile si atitudinile unei persoane tind sa se armonizeze, sa formeze un sistem, alcatuind un ansamblu unitar. Unele idei si valori sunt centrale, altele sunt flotante, marginale. Fiecare resimte nevoie de ancorare in jurul unui nucleu de idei si valori centrale ce definesc orientarea persoanei.

Sub unghi psihogenetic, atitudinile, ca si insusirile caracterului se formeaza si se structureaza in contextul relatiilor ce se tes intre copil si adulti; in adolescenta capata semnificatie particulara grupul de aceeasi varsta (peer group), colectivul devenind "creuzetul" in care se formeaza caracterul. Initial, copilul intra in mod practic intr-un "camp" de relatii normale, alcatuind ceea ce se numeste un camp formativ. Integrat in chip obiectiv in aceste relatii, copilul preia moduri de comportare aprobate, insusindu-si treptat si continutul lor normativ sub forma de reprezentari/notiuni despre ceea ce este "bine" si "rau", "permis" si "nepermis" etc. Gratie sistemului de recompense si penalizari aplicat de mediu (familie, anturaj), copilul selecteaza comportamentele valorizate, recompensate social. Moralitatea copilariei - arata Piaget - este moralitatea deprinderii, a obisnuintei (= morala ascultarii). Relatiile si atitudinile privite in timp alcatuiesc un cuplu reversibil: relatiile interiorizate devin atitudini iar traducerea lor in comportamente, in acte ale relatiilor interpersonale constituie insasi relatiile.

Asadar, sub unghi psihogenetic, atitudinile se formeaza pornind de la activitate, de la conduita spre continutul de constiinta corespunzator. Ca fenomen de constiinta, atitudinea se decanteaza din ecoul subiectiv al evenimentelor, din "haloul" emotional al relatiilor copilului, constituind o forma de generalizare a experientei afective in stransa corelatie cu notiunile si ideile ce privesc reletiile interumane.

In formarea trasaturilor de caracter punctul de plecare il constituie faptele, care, prin exercitiu, dobandesc statornicie, devenind deprinderi si obisnuinte. Acestea din urma sunt dublate pe plan subiectiv de cristalizarea atitudinilor.

Regasim aici ideea fecunda a unitatii dintre constiinta si activitate. Structura psihica a persoanei nu numai se manifesta, dar se si formeaza prin activitate. Trasaturile de caracter reprezinta totodata cauza si efectul comportarii reale a omului in situatiile concrete ale vietii. De ex., sarguinta se dezvolta in procesul unei activitati care solicita trasatura respectiva, curajul se formeaza prin acte de curaj, disciplina - prin insumarea a numeroase acte de disciplina s.a.m.d. Omul disciplinat - arata S.L. Rubinstein - se poarta de obicei disciplinat, dar cum devine el disciplinat? Numai subordonandu-si comportarea in fiecare zi, de fiecare ceas unei discipline riguroase.

In formarea caracterului, un cuvant au de spus trasaturile de temperament, inclusiv tipul de sistem nervos. Cele 2 aspecte ale conduitei: continutul (ceea ce face omul) si forma (felul cum o face)- deci caracterul si temperamentul - se afla in stransa unitate. Echilibrul proceselor nervoase, precum si forta lor se rasfrang in relatiile interpersonale, in usurinta sau greutatea adaptarii la situatiile mereu noi ale vietii. Stapanirea de sine se poate grefa mai usor pe un fond de echilibru al proceselor nervoase; forta acestora isi pune amprenta asupra unor trasaturi ca fermitatea, rezistenta, energia in activitate; inertia proceselor nervoase favorizeaza tendinta spre rutina, "stereotipizare"; emotionalitatea da suport bunei-cuviinte si solicitudinii etc. Atitudinile stabilizate devin trasaturi de caracter; suportul lor il constituie deprinderile si obisnuintele.

Un rol important in formarea atitudinilor il au modelele oferite de mediu, de persoanele semnificative pentru copil. Impulsul imitatiei este binecunoscut la copii si tineri. El se afla initial la baza invatarii sociale, fiind vorba in practica de un proces de invatare prin invatarea conduitei altuia si preluarea comportamentului socialmente recompensat, aprobat. In preluarea modelului primeaza statusul persoanei ce "ofera" (G. Tarde a vorbit de o lege pe care o intitula "cascada modelului"). Alegerea sau faurirea unui model - tendinta prezenta inca la preadolescenti (63%) - implica dorinta, efortul de a fi asemenea modelului. In consecinta, adolescentul ia asupra lui standardele de conduita, dobandind o anumita autonomie fata de recompense sau penalizari din afara. Preluarea unui model devine astfel formativa.

In formarea caracterului este gresit sa se abuzeze de relatia personala (aprobare, prietenie, afectiune) pt. ca aceasta "risca sa amplifice excesiv mediul social calchiat pe constelatia familiala". In materie de formare morala se dovedeste util complementul adus de "principiul actiunii paralele" (A. Makarenko), de efectele dinamicii de grup, potrivit carora urmeaza sa actionam asupra individului influentand colectivul care-l inglobeaza. Obiectul nemijlocit al actiunii apare astfel nu individual izolat, ci grupul, care devine la randul lui subiect al educatiei. Munca educativa se sprijina pe 2 pivoti: relatia personala si influenta grupului.

3. TRASATURI POZITIVE SI NEGATIVE DE CARACTER

Analiza si evaluarea caracterului pe plan comportamental impune atentiei o suma de atitudini si trasaturi, care formeaza 3 grupaje:1) atitudinea fata de societate, fata de grupul mai restrans, fata de semeni; 2) atitudinea fata de activitatea prestata (invatatura, munca), 3) atitudinea fata de sine.

Atitudinea fata de societate, fata de ceilalti oameni se dezvaluie in trasaturi pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de raspundere. Contrarele acestora - individualismul egoist, linguseala, spiritul mercantil, - sunt evident trasaturi negative.

Atitudinea fata de activitatea prestata ne apare in trasaturi pozitive ca sarguinta, constiinciozitatea, spiritul de initiativa, exigenta in activitate, probitatea s.a. Opuse lor sunt: lenea, neglijenta, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou s.a.

Atitudinea fata de propria persoana apare in trasaturi pozitive ca modestia, sentimentul demnitatii personale, spiritul autocritic, increderea in sine, optimismul, stapanirea de sine s.a. Reversul negativ: ingamfarea, aroganta, sentimentul inferioritatii s.a.

Trasaturi negative mai frecvente si corectarea lor

Dintre trasaturile negative mai frecvente la copii si adolescenti, cercetarea psihologica si educationala a studiat cu deosebire: minciuna, capriciul, incapatanarea, timiditatea s.a., aratand cauzele acestora si modurile de combatere.

Minciuna, in sens larg acopera o gama larga de comportamente: de la o simpla optiune non-conformista intre realitate si fictiune pana la " abaterea deliberata, constienta, de la sistemul de corespondente social - admise intre realitate si modul ei de prezentare" (Sutter). In sens restrans (etic), minciuna este o afirmatie falsa cu scopul de a induce in eroare, producand prejudiciu de ordin moral/material altuia si aducand beneficiu autorului ei.

Dupa J. Piaget, copilul mic pana la 6-7 ani este un pseudomincinos, ce traieste intr-o lume proprie (combinatie de real si imaginar), avand sensuri simbolice inaccesibile adultului. Pana la varsta amintita, copilul isi poate manifesta imaginatia prin fabulatie, care nu trebuie confundata cu minciuna. Cand jocul acesta devine obisnuinta si aduce avantaje copilului, atunci ridica semne de intrebare. La adolescent, obiceiul de a minti indica - dupa P. Popescu Neveanu  - fie o suferinta afectiva, fie refuzul de a se integra in mediu, fie o dizarmonie a personalitatii. Allendy noteaza: " copilul care minte este fie nesatisfacut de realitatea inconjuratoare, fie nemultumit de sine insusi".

Printre cauzele minciunii se mentioneaza mai intai frica de pedeapsa-care favorizeaza minciuna de aparare-apoi interdictia activitatilor placute (ludice), incercarea de "justificare" a unor incalcari, dorinta de a iesi in relief, lacomia s.a.

Ca remedii se propun: dezvoltarea simtului realului, deprinderea cu exactitatea, redarea fidela a faptelor observate, corectarea cu tact a fabulatiei exagerate s.a.

Simtind nevoia de a avea prieteni, de a trai in colectiv, copilul si mai ales adolescentul vor descoperi treptat ca sinceritatea inseamna incredere reciproca si intemeierea pe adevar; apoi sinceritatea inseamna curaj; insasi prietenia si viata de colectiv vor duce la convingeri care il fac pe adolescent sa recunoasca si sa proclame necesitatea sinceritatii si loialitatii in relatiile reciproce.

Capriciul este un defect al vointei si caracterului, exprimat in fapte si actiuni neintemeiate, in refuzul ascultarii de cei mari. Se intalneste mai frecvent la copiii mai mici, la copilul unic, la cei crescuti de rude (indeosebi la bunici).

Capriciul are la baza o slaba dezvoltare a inhibitiei interne si un psihic labil (sistem nervos slab). Printre cauzele externe se numara rasfatatul, alintarea, satisfacerea tuturor dorintelor (adesea in anticipatie).

Ca forme de manifestare ale capriciului mentionam: fluctuatia dispozitiei afective, tipete, izbucniri afective cand i se refuza ceva, plansul (uneori mimat), cuvinte urate etc. aceste manifestari au un caracter situativ; ele apar in fata persoanelor care obisnuit "il cultiva" pe copil, precum si in situatii anumite: inainte de masa, de culcare, la imbracat/dezbracat, in prezenta unor persoane straine etc. rasfatul lasa pe copil dezarmat in fata oricarei situatii noi.

La varste mai mari regasim capriciul la adolescenti, fiind socotit uneori la fete ca "semn al feminitatii".

Remediul pedagogic apare nu in lamurire sau rugaminte, ci luarea unei atitudini hotarate, formularea unor cerinte statornice, instituirea unui regim de viata ordonat, apoi adoptarea unei atitudini de indiferenta fata de manifestarile capricioasa, educarea la timp a inhibitiilor necesare.

Incapatanarea consta in rezistenta sau opozitia individului fata de vointa altor oameni, dorinta de a nu face asa cum i se cere, cum este sfatuit sau rugat. Singura modificare invocata: "Asa vreau eu", dar intrebarea "De ce?" nu are raspuns, fapt care indica tendinta individualista de a impune cu orice pret propriul punct de vedere. Dupa cum observa Hegel: "incapatanarea este forma caracterului, dar este lipsita de continutul sau".

Incapatanarea este o reactie negativa a vointei in momentul in care i se cere, copilul sau tanarul vrea tocmai contrariul. Este parca o vointa cu semnul minus. Un act de incapatanare este mai curand un act semivoluntar.

Dupa origine, se pot distinge trei forme ale incapatanarii pe care le redam in continuare:

a) Incapatanarea ca forma de protest impotriva unei educatii excesiv de autoritare, in care domina tonul de comanda, vociferarile, jignirea si ofensa, forma brutala de prezentare a cerintelor; lipsa de echitate si obiectivitate;

b) O alta forma este reactia de incapatanare a copilului rasfatat, alintat, crescut intr-o atmosfera de lauda si admiratie, de tutelare marunta a fiecarui pas cu o exigenta scazuta fata de sine insusi orice refuz in satisfacerea pretentiilor trezeste incapatanarea pentru a-si mentine pozitia privilegiata in familie sau in colectivul scolar. Este vorba de o indrumare insuficienta in chestiunile mari si tutelare marunta pe teme secundare (exigente foarte mici).

c) Incapatanarea copilului nesupravegheat lipsit de orice indrumare autoritara, de absenta a exigentelor fata de el. Din lotul cercetat de un autor, era vorba de un procent mai ridicat de copii care nu aveau tata, controlul conduitei lor fiind absent, lipsea recompensa/pedeapsa; de asemenea, este vorba de familii in care lipseste caldura, duiosia, buna dispozitie, de unde rezulta o instrainare de parinti si "atractia strazii". Copilul compenseaza absenta ambiantei pozitive din familie prin stabilirea unei legaturi la nivelul strazii, iar acestea pot fi negative. Insuficienta exigentelor si al respectului fata de copil in familie reprezinta conditiile; incapatanarea apare in impactul cu cerintele "de soc" ale scolii, societatii etc. lipsit de indrumarea cuvenita el a avut doar libertatea de a gresi, de a proceda arbitrar etc.

Sub orice forma, incapatanarea are la baza greseli de educatie, grefate pe un fond temperamental.

In sfarsit, exista si incapatanare aparenta, legata de timiditate; o situatie noua, il face pe copil sa se inchida in sine, sa devina inhibat, aparent incapatanat.

In scoala provoaca incapatanare, "suparare" fata de profesori: un act de inechitate, jignire sau ofensa nemeritata, ceea ce face ca elevul sa reactioneze prin tacere ostentativa legata de profesorul in cauza. La scolarii mai mici care cred ca nota depinde doar de invatatori copilul se supara pe dascal si nu mai invata dinadins, exprimandu-si astfel protestul, nemultumirea.

Trecand la remedii pedagogice, profesorul sau parintele nu trebuie sa franga vointa copilului, sa o anuleze, sa o indrume, introducand doar un corectiv permanent in conduita lui. Comportarea incapatanatului contine de regula, un sambure rational, anumite revendicari fata de cei din jur, un anumit motiv general de nemultumire. Metodele de educatie depind de cauzele incapatanarii. De exemplu, in cazul incapatanarii care apare ca forma de reactie fata de tratarea brutala din familie - copilul aparandu-si independenta - metoda va fi apropierea si castigarea increderii.

Oricare forma de reactie ar fi, se dovedesc eficace:

q   educatia prin munca, prin activitate (pentru ca incapatanarea apare ca reactie la sarcini si obligatii)

q   justa folosire a recompensei, laudei, aprobarii

q   ignorarea temporara, dupa preceptul: observati totul dar nu reactionati la orice

q   amanarea indeplinirii sarcinilor/cerintelor: in starea de incapatanare incercarea de influentare imediata provoaca impotrivire, orice propunere provoaca o reactie contrara; copilul sau adolescentul trebuie pus in fata cerintelor dar se cere executarea lor mai tarziu, starea de incapatanare fiind una din imprejurarile in care reactia imediata nu este indicata

q   abaterea atentiei spre alt obiectiv (metoda eficace mai ales la cei mici);

q   prezentarea cerintelor ca sfaturi, indicatii, chiar rugaminti (deci nu se ordona).

Cauza incapatanarii poate fi si surmenajul; atunci se impune solutia adecvata, care sa duca la eliminarea oboselii severe.

Constiinta partiala a erorii naste tendinte contradictorii - de acceptare sau de impotrivire - dar invinge adesea a doua. O data cu indoiala apare insa o sansa a indreptarii.

La baza incapatanarii se pot afla, uneori, notiuni gresite; printre adolescenti intalnim echivalarea intre incapatanare si perseverenta, vointa. In cazul acesta se impune un complement de instruire etica.

Incapatanarea impinsa oarecum la limita constituie negativismul care prezinta doua forme: una persistenta, si alta trecatoare, pasagera.

Forma persistenta: scolarul persevereaza intr-o actiune desi vede ca rezultatele nu sunt cele de dorit, refuza argumentele numai pe motivul ca vin de la altul, isi fixeaza scopuri neaparat contrarii celor propuse de parinti, profesori, etc. La originea manifestarilor negativiste gasim - ca si in cazul incapatanarii - fie tutelarea excesiva din partea mediului, fie atitudini si masuri excesiv de severe din partea celor mari. Prin urmare este inabusita dorinta de independenta a copilului, expresie a subaprecierii.

Remediile sunt in principiu aceleasi ca la incapatanare.

Forma pasagera are de regula cauze de ordin fiziologic, (oboseala, surmenaj); ea este legata de asa-numitele stari fazice (paradoxale si ultraparadoxale), in care raporturile dintre situatii si reactiile comportamentale adesea se inverseaza: stimulii pozitivi produc reactii negative si invers. Remediul apare aici in reglementarea odihnei si activitatii.

In aparitia si dezvoltarea trasaturilor negative de caracter, asistam la alternanta intre cauze si efecte, la inlantuiri ce capata caracter ciclic, de circuit psihic. De pilda, educatia brutala din partea mediului genereaza incapatanarea copilului iar aceasta din urma incita tonul de comanda, nervozitatea in reactia parintilor, cauza si efectul isi schimba mereu locurile. Tot asa, in cazul rasfatatului, ingaduinta si dragostea exagerata a celor din jur impiedica formarea la timp a inhibitiilor necesare la copil sau adolescent; impulsurile si dorintele sale isi fac jocul nestingherit. Manifestarile de incapatanare si negativism ii fac pe parinti sa-si dubleze eforturile pt. a-l satisface, iar copilul isi va spori pretentiile. In felul acesta, dragostea parinteasca exagerata alimenteaza incapatanarea/capriciul, iar acestea din urma sporesc grijile si preocuparile parintilor pentru a raspunde pretentiilor crescande ale copilului.