Reprezentarile sociale - dezvoltari actuale

Reprezentarile sociale - dezvoltari actuale

Interesul psihologiei sociale pentru studiul reprezentarilor este relativ recent. Debutul, consemneaza majoritatea autorilor, a fost fixat in 1961, odata cu publicarea celebrei teze de doctorat a lui Serge Moscovici, La psychanalyse, son image et son public. El a reactualizat conceptul de "reprezentare colectiva' propus de Durkheim, conferindu-i o noua forta si o noua identitate. Reprezentarea devine acum sociala. El a atras atentia, totodata, asupra posibilitatii recitirii miturilor, a gindirii magico-religi-oase, a structurilor imaginarului din perspectiva psihosociologica. Un alt curent din care isi extrage substanta teoria lui Moscovici asupra reprezentarilor sociale este "interactionismul simbolic', reprezentat de G.H. Mead, care atrage atentia asupra aspectelor "implicite' ale comportamentului si pune accentul pe procesele simbolice si pe rolul limbajului in definirea realitatii sociale. Individul este plasat in situatii sociale construite de activitate, de lumea obiectelor si de modele interactionale (Herzlich, 1972). Productiile simbolice regleaza comportamentul social, inventeaza norme, creeaza ideologii, coduri de lectura si strategii comportamentale.

Reprezentarile sociale (RS) se alimenteaza din credinte religioase, practici cul­turale, ritualuri, din imaginarul cotidian, dar depasesc aceasta "istorie poroasa' (Ferreol, 1994) prin nazuinta de a sistematiza, organiza si reface toate aceste informa­tii lacunare. Ele au in compozitie unele "zone obscure' ale vietii cotidiene, se sprijina pe "marturii' ale subiectului, pe consideratiile si interpretarile acestuia, dar apeleaza si la norme, reguli, stiluri impartasite de o populatie, valori ce regleaza relatiile interpersonale.

RS se interfereaza in parte cu opiniile si atitudinile, dar nu sint atit de directionale ca acestea. Spre deosebire de opinii, care construiesc un raspuns manifest, verbalizat, observabil si susceptibil de masurare, si de atitudini, care stabilesc o relatie intre stimuli si raspunsuri, raspunsul fiind cuantificabil prin timpul de reactie, RS bascu­leaza intre perceptie si social, mediaza intre cognitiv si afectiv, ezita intre exactitudine si aproximatie, cocheteaza cu stiintificul, dar si cu imaginarul. Ele reconstruiesc realul, "atingind' simultan stimulul si raspunsul, accentuind aici in aceeasi masura in care modeleaza acolo. Desi constructii cognitive, reprezentarile sociale sint prizonierele socialului. Doise (1990) exprima complet satisfacator complexitatea raporturilor cu socialul: ele joaca un rol important in mentinerea raporturilor sociale, sint faso­nate de aceste raporturi si vehiculeaza, uneori direct, dar cel mai adesea indirect, o cunoastere (competenta) sociala.

Articularea la context

Procesul reprezentational nu poate fi rupt de informatia care vine din context; el ne apare constant bransat actiunii materiale sau simbolice. "Produse sociale', reprezen­tarile participa hotaritor la constituirea sociala a contextului. Consistenta lor cognitiva si sociala afirma caracterul de existenta, nu doar ca mediatori mentali intre un stimul si un raspuns, ci ca variabile interdependente, produse de viata cotidiana, ca interfata intre formele subiective ale socialitatii si formele organizate ale societatii.

Interactionind cu contextul, realizind diferite "produse', dezvoltindu-si compe­tenta, actorul social schimba, transforma, construieste. Subiectul ia decizii si pozitii, stabileste relatii, ataseaza actiunii sale o semnificatie cognitiva ce poate avea rol diferentiator in construirea reprezentarii. Amerio si De Piccoli (1991) au demonstrat ca actiunea activeaza cognitiile (si reprezentarile), constructiile identitare ce fac ca actorul sa se diferentieze de context si de alti actori. Ansamblul de concretizari, comparatii si diferentieri induse prin actiune contribuie fie la elaborarea unor repre­zentari comune din partea unor indivizi grupati de actiunea colectiva, fie la imbo­gatirea sau diluarea acestor reprezentari. Cei doi au gasit ca procesul reprezentational nu poate fi detasat de activitatea in care actorii sociali sint angajati. Reprezentarile inglobeaza si structureaza elementele cognitive ce rezulta din relatiile concrete cu contextul social. Relatiile dintre indivizi nu sint "neutre', ci determinate de luarea de pozitie ce angajeaza competenta lor actionala. Iar competenta se dezvolta, dupa cum se stie, prin activitate.

"Este eronat sa spunem ca reprezentarile sociale sint reprezentari cognitive' afirma Moscovici (1986). Formularea aceasta ar putea sa deruteze. Nu inseamna ca reprezentarile nu sint si cognitive. Dar nu sint doar productii sau mecanisme cog­nitive. Functionarea lor, alimentindu-se din exterior si din interior, in acelasi timp, integrind socialul, le-a atras calificarea de constructii socio-cognitive (Abric). Ele presupun un subiect activ, care organizeaza totul plecind de la o "textura psiho­logica', dar si o componenta sociala - mediul exterior care elaboreaza conditii de context. Ele integreaza, deci, rationalul si irationalul, tolereaza aparente contradictii, articuleaza logicul si ilogicul, in realitate, ele ne apar ca ansambluri bine organizate si coerente, dirijind discret prestatia sociala a subiectului. Reprezentarile sociale im­pregneaza majoritatea raporturilor interpersonale, ele "circula', se "incruciseaza', preiau norme, modele, ticuri din mediu, se alimenteaza din specificitatea pe care le-o imprima societatea si cultura noastra. Preluarea nu este insa mecanica, imaginea oferita de context este filtrata, prelucrata, incorporata. Specificul reprezentarii sociale (fata de opinie, atitudine, imagine) este acela ca nu opereaza o ruptura intre universul exterior si universul interior al individului sau grupului (cf. Moscovici, 1978). Obiectul este inscris intr-un context activ, in miscare, si este conceput de catre o persoana sau o colectivitate care comunica permanent cu contextul, ajustindu-si comportamentul. Deci subiectul si obiectul nu sint distincte. Altfel zis, stimulul si raspunsul sint indi-sociabili, formind un ansamblu. Un raspuns nu e neaparat o reactie la un stimul (situatie). Individul reconstruieste obiectul, il reevalueaza. Am putea spune chiar ca obiectul nu are valoare intrinseca, ci ca exista doar prin semnificatia ce i-o da indi­vidul (grupul) care-1 pune in valoare. Reprezentarea e sociala pentru ca individul insufleteste "realitatea obiectiva', si-o apropie, o reconstituie, o integreaza orga­nizarii sale cognitive, sistemului sau de valori, istoriei sale, contextului sau social si ideologic. Nimic mai fals decit ideea ca realitatea este "obiectiva', neutra. Ea capata semnificatie numai atinsa de individ. Definitia lui Abric (1994) asupra reprezentarii sociale subliniaza aceasta mixtura: "o viziune functionalista a lumii ce permite indi­vidului sau grupului sa dea un sens conduitelor, sa inteleaga realitatea prin propriul sistem de referinte, deci sa se adapteze, sa-si defineasca locul'. Reprezentarea nu este o simpla "reflectare' a realitatii, ci o organizare in functie de "circumstante' (con­text social si ideologic, caracteristicile situatiei, finalitate imediata). De aceea, daca membrii unui grup omogen impartasesc o "teorie', aceasta capata caracteristici de "prototip', de "tip de organizare' (cf. Flament, 1994) si devine "ghid de actiune', orientind relatiile sociale, actiunile actorilor sociali. "Ea este un sistem de pre-deco-daj a realitatii pentru ca determina un ansamblu de anticipatii si de asteptari.'

Semnificatia reprezentarilor sociale este alimentata de context, in primul rind prin natura conditiilor care produc discursul si care inlesnesc formularea de idei, des­coperirea unor teorii. Discursul este totdeauna situat in timp si spatiu, presupune raporturi concrete, interactiuni (Mugny, Carugati). in al doilea rind, este alimentata de cimpul ideologic, de locul ocupat de individ sau grup in sistemul social. Cu alte cuvinte, mediul cultural-ideologic, stilul de gindire al colectivitatii il "ancoreaza' pe individ, il "modeleaza' si apoi il trimite in lume. intr-un anume sens, individul, prin biografia sa, este "prizonierul' mediului sau cultural.

Caracteristici si roluri

in definirea RS se apeleaza la formule de tipul: "sistem de valori, notiuni, practici, relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social instrument de orien­tare a perceptiei situatiei' (Moscovici); "o forma de cunoastere specifica, o stiinta a sensului comun o forma de gindire sociala' (Jodelet); "o forma particulara de gindire simbolica' (Palmonari, Doise); "ghid de actiune, orientind relatiile sociale' (Abric); "principii generatoare de luari de pozitie' (Doise) etc. Ele ne apar ca un aparat evaluativ, o grila de lectura a realitatii, o situare in lumea valorilor si o inter­pretare proprie data acestei lumi¹.

in prelungirea demersului de definire a RS se pot identifica doua criterii pentru a le caracteriza: organizarea si continutul (Fischer, 1987).

La nivelul structurarii, RS ne apare ca:

a. un proces de transformare a unei realitati sociale intr-un obiect mental, proces
presupunind selectie in functie de pozitia ocupata de individ, de statutul sau social;

b. un proces relational pentru ca elaborarea mentala este dependenta de situatia per­
soanei, grupului, institutiei, categoriei sociale in raport cu alta persoana, grupa,
categorie sociala. RS joaca acum rol de mediator al comunicarii sociale, este un
instrument de schimb;

1. Pentru o definire a reprezentarilor sociale vezi prefata noastra la volumul A. Neculau (red). Psiho­logia dmpului social: reprezentarile sociale, Bucuresti, Ed. Stiinta si Tehnica, 1995.

c. ele faciliteaza si procesul de remodelare a realitatii, producind informatii sem­
nificative pentru beneficiari, recreind realitatea, facilitind interiorizarea modelelor
culturale si ideologice;

d. transformarea operata prin reprezentari se traduce printr-un efort de naturalizare a
realitatii sociale, ne apare ca un inventar al unui ansamblu de evidente, ca o
prezentare revizuita si corijata ce ia forma unui model de functionare mentala.
La nivelul continutului, RS se prezinta astfel:

a. sub raport cognitiv, ca un ansamblu de informatii relative la un obiect social, in­
formatii mai mult sau mai putin variate, mai mult sau mai putin stereotipe sau bogate;

b. continutul RS este marcat de caracterul sau semnificativ, de importanta ce se
acorda imaginii;

c. in fine, are un caracter simbolic, direct legat de cel precedent.
Reprezentarea, din acest punct de vedere, nu se raporteaza la o perceptie imediata, la
un segment de realitate, ci la o structura imaginara, construita in timp, simbolizind
modul de exprimare a realitatii, propriu unui individ sau unui grup.

Apelul la simboluri, coduri, norme interne va avea drept rezultat cistigarea unei competente sociale. Acest simt al socialului dobindeste, prin exercitiu, o anumita cantitate de autonomie. Actorul social isi formeaza o grila proprie de lectura a reali­tatii ; dar se supune, in acelasi timp, unor constringeri, unor "definitii' comune tuturor membrilor comunitatii careia ii apartine. Din aceste doua caracteristici ale RS, Moscovici extrage doua roluri pe care acestea le indeplinesc :

in primul rind, ele conventionalizeaza obiectele, persoanele si evenimentele cu
care ne aflam in contact. Le confera o forma precisa, le localizeaza intr-o cate­
gorie data si le impune, gradual, drept model un anumit tip, distinct si impartasit
de un grup de persoane. Toate elementele noi adera la modul de fuzionare cu
acesta. Orice noua experienta se articuleaza vechilor conventii, se conecteaza
semnificatiilor predeterminate. "Nici o minte, scrie Moscovici, nu e libera de
efectele unei conditionari preliminare, impuse de reprezentari, limbaj si cultura'.
Orice noi RS se conexeaza unor contexte, unor constructii pe care individul le
primeste prin educatie.

in al doilea rind, reprezentarile sint prescriptive, adica "ni se impun cu o forta
irezistibila'. Intra aici, deopotriva, "structura prezenta', dar si traditia care "de­
creteaza ce ar trebui sa gindim'. Reprezentarile sint transmise, "inoculate', sint
produsul unei intregi serii de elaborari, prelucrari si schimbari la care au participat
generatii succesive. Memoria colectiva stocheaza si activeaza, clasifica imagini si
stereotipuri, infiltrindu-le fiecarui nou venit. Dupa cum, reiau recent problema
Moscovici si Vignaux, RS se inscriu in "cadrele unei gindiri preexistente', sint
tributare sistemelor de credinte ancorate in valori, traditii, imagini ale lumii si
existentei. Ele sint obiectul unei actiuni permanente a socialului, prin discurs si in
discurs, ele incorporeaza toate fenomenele noi intr-un model explicativ familiar.
Ca proces de schimb si de formare a ideilor, ele raspund unei duble exigente a
indivizilor si a colectivitatilor: pe de o parte, construiesc sisteme de gindire si de
cunoastere, pe de alta parte, adopta viziuni consensuale de actiune, ce le permit sa
mentina liantul social, continuitatea discursului. Reprezentarile joaca, deci, intot­
deauna un triplu rol: de luminare (dau sens realitatii), de integrare (incorporeaza
notiuni si fapte noi in cadre familiare) si de impartasire (asigurind sensuri comune
in care se recunoaste o colectivitate). Ele sint deci vectori centrali ai opiniilor,
judecatilor si credintelor, vizind asigurarea pertinentei si regularitatii conduitelor
colective.

Conceptul de themata'

Din cele scrise pina aici rezulta clar o caracteristica esentiala a RS : ele se prezinta ca o "coerenta argumentativa', asigurind rationalitatea discursului si integritatea norma­tiva a grupului. Semnificatiile difuzate prin discurs ii apropie pe indivizi, le ofera semne de recunoastere. Ele stabilesc legaturi, amintesc, construiesc imagini, spun si fac sa se spuna, dau sens, rezuma in citeva cuvinte (propozitii) un cliseu, o eticheta (Moscovici, Vignaux 1994).

Repere, idei-forta, prisme inductoare de mentalitati sau de credinte influentind comportamentele, RS nu apar pe un loc gol. Ele sint productii despre ceva preexis­tent, sint reflectii despre continuturi deja elaborate. Ancorindu-se, stabilizind sau destabilizind, ele creeaza si mentin identitatea, echilibrul colectiv. Ele trateaza critic fenomenele sociale, modelele culturale si normative, asigurind prin acest procedeu coeziunea socio-discursiva. in analiza modului de elaborare a discursului, vom gasi mereu o relatie profunda intre cunoastere si comunicare, intre operatiile mentale si cele lingvistice, intre informatie si semnificatie.

Conceptul de "themata' a fost propus initial de Molton, desemnind "primele concepte profund inradacinate', "notiunile primitive', arhetipurile, ideile-forta consemnate de memoria colectiva. Themata se exprima deci in notiunile comune adinc inradacinate si descrie interiorul unei culturi date. Conceptul suporta trei nive­luri de analiza:

a. componenta tematica a unui concept;

b. tema metodologica, aplicarea la legi;

c. propunerea tematica sau ipoteza, enuntul globalizant.

Deci vom avea o analiza semantica si culturala a discursului (textului) si o analiza cognitiva si logica a argumentarii, a relatiei dialectice ce se stabileste intre propozitii si concepte.

Moscovici considera ca "themata' exprima capacitatea RS de a trata raporturile dintre viziunea generala si reprezentarile particulare. Problema este de ordin cognitiv pentru ca ne dezvaluie capacitatea dispozitivului uman de a izola un "spatiu' personal, anterior interactiunilor, un "dispozitiv comun' cum ar fi inteligenta. O regularitate de stil, o repetitie selectiva de continut, o experienta comuna ce poate fi integrata in modalitatea de actiune, un stoc de cunostinte, un cimp de constiinta, o reprezentare comuna, larg impartasita, suscita emergenta si productia discursului social, interpreteaza ideile si reprezentarile primite, este forta dinamica ce alimen­teaza discursul. Este cunoasterea comuna, modul de ancorare cognitiva si culturala, "conceptul-imagine' elaborat inaintea construirii propriului discurs; un reper axio­matic care va opera ca "principiu primordial', "idee-sursa', dind consistenta concep­tului, va face convingator discursul, fie el comun sau savant. Oferind o "legenda de lectura', themata legitimeaza discursul preexistent, instituie frontiere, stabileste care sint domeniile deja existente, cunoscute, acceptate. Ea schematizeaza activ "sensul comun', "adevarul comun'. Are functie topo-cognitiva. Iar metodologic impune scheme argumentative, "reguli de participare', norme iconice si lingvistice.

Organizarea interna a RS: nodul central si elementele periferice

RS au doua componente esentiale : nodul central si elementele periferice. Ele functio­neaza ca o entitate si fiecare in parte are un rol specific si complementar fata de celalalt.

A. NODUL CENTRAL

Sistemul central sau nodul central al reprezentarii, sustine Abric (1994 a) prezinta urmatoarele caracteristici:

a. este legat si determinat de conditiile istorice, sociologice si ideologice, fiind mar­
cat de memoria colectiva si de sistemul de norme al grupului;

b. el constituie baza comuna, colectiv impartasita de reprezentarile sociale, realizind
omogenitatea grupului si avind in consecinta o functie consensuala;

c. el este stabil, coerent, rezistent la schimbare, asigurind continuitatea si perma­
nenta reprezentarii;

d. in fine, el este relativ independent de contextul social si material imediat.

Concluzia lui Abric : sistemul central este stabil, concret, consensual si marcat istoric. Notiunea de nod central a fost elaborata de Jean-Claude Abric (1984, 1987, 1994). Abric insusi mentioneaza citiva precursori: Heider care a avansat ideea unor "noduri unitare' in interpretarea evenimentelor, Asch (1946) care, prin cercetarile sale, a intarit ideea organizarii centralizate si, bineinteles, Moscovici (1961). Prin obiectivare, crede acesta, informatia este decontextualizata si imbinata intr-un ansamblu particular care ia forma unui "model figurativ' sau "nod figurativ', sche­matizare a teoriei bazate pe citeva elemente concrete. "Sistem psihic', "complex' sint cuvinte care ne vorbesc despre existenta unei paradigme, a unei chei cu ajutorul careia exprimam o imagine compusa printr-o formula sau un cliseu. Nodul inter­preteaza, da sens evenimentelor, dirijeaza conduita.

Pornind de la analiza lui Moscovici, Abric considera nodul central drept "elemen­tul esential al oricarei reprezentari' ; el poate chiar traversa cadrul reprezentarii, gasindu-si originea in valori care il depasesc. "Nodul este deci simplu, concret, scrie Abric (1994, a), sub forma de imagine si coerent, corespunzind sistemului de valori la care se refera individul, purtind pecetea culturii si a normelor sociale ambiante.' El are statut de evidenta, constituie fundamentul in jurul caruia se va organiza repre­zentarea. El va determina semnificatia si organizarea interna a reprezentarii, in lipsa unor elemente esentiale ale nodului, reprezentarea capata semnificatii complet diferite.

Centralitatea unui element nu se poate raporta exclusiv la o dimensiune cantitativa, desi chiar si acest lucru este important, scrie recent Abric. Ceea ce prezinta interes este dimensiunea calitativa, faptul ca acest element da sens ansamblului reprezentarii. Din doua elemente care au aceeasi valoare cantitativa, important este acela care este in relatie directa cu semnificatia RS. Doar aceste elemente intra in nodul central.

Nodul central al RS se caracterizeaza prin doua functii si o proprietate esentiala (Abric 1994). Aceste doua functii sint:

a. functia generativa : este elementul prin care se creeaza sau se transforma semni­ficatia altor elemente constitutive ale reprezentarii; aceasta functie indica modul in care elementele reprezentarii capata un sens sau o valoare;

b. functia organizatorica : nodul central este acela care determina natura liniilor care unesc intre ele elementele unei reprezentari. Din acest punct de vedere, el este elementul unificator si stabilizator al reprezentarii, in fine, nodul central se caracteri­zeaza printr-o proprietate esentiala care este stabilitatea. Altfel zis, el este consti­tuit din elementele cele mai stabile ale reprezentarii, cele care rezista la schimbari. Flament aduce unele elemente in plus cu privire la caracteristicile nodului central: daca unele prescriptii sint "absolute' (adica neconditionate), acestea vor servi ca principii organizatorice ale ansamblului celorlalte prescriptii si atunci vor forma un "sistem unic' si vom spune ca reprezentarea sociala este autonoma, in acest caz, nodul central organizeaza elementele noncentrale ale RS, chiar pe cele marginale. Din contra, daca prescriptiile absolute formeaza mai multe ansambluri organizatorice, vom vorbi de o reprezentare neautonoma.

Cum identificam nodul central, prin ce metode reperam caracteristicile sale ? Teo­ria lui Abric sugereaza ca, pentru a asigura o actiune structuranta, cognitiile centrale trebuie sa fie in relatie cu un numar mare de cognitii relative la obiectul reprezentarii sociale. Mai exact, din punct de vedere formal, o cognitie centrala trebuie sa fie multiplu conexata cognitiilor periferice. Dar, in acest mod, introducem o distinctie cantitativa, singura observabila, ori mai sus am stabilit ca nodul central se carac­terizeaza prin trasaturile calitative. Moliner (1994) inventariaza mai multe cercetari care au evidentiat ca o metoda de descriere a nodului central este identificarea itemi-lor care angajeaza mai multe conexiuni intr-un ansamblu discursiv. Metoda asociativa - compararea itemilor - deschide posibilitati de acelasi ordin. Abric a realizat un experiment de aceeasi factura. A cerut unei populatii studentesti sa memoreze 30 de cuvinte care caracterizeaza calitatile artizanului. Cuvintele mai bine retinute au fost acelea care identificau nucleul central al acestei profesiuni. Criteriul e din nou cantitativ. Studiile empirice ne dovedesc insa ca centralitatea rimeaza cu proeminenta. Solutia lui Moliner: o cognitie este intens conexata altora pentru ca este centrala; sau, pentru ca este centrala, ea apare mai frecvent legata de altele. Si este centrala pentru ca intretine o relatie privilegiata cu obiectul reprezentarii. Aceasta legatura este simbolica si rezulta din conditiile istorice si sociale care au favorizat nasterea reprezentarii. Concluzia sa: "proprietatile cantitative ale cognitiilor sociale nu sint decit consecinta unei proprietati initiale, care se raporteaza la insasi natura centralitatii si care este fundamental calitativa.'

Daca centralitatea implica proprietatile cantitative, aceasta nu constituie insa o dovada a centralitatii. Nimic nu permite sa se afirme ca proprietatile cantitative ale unei cognitii implica faptul ca aceasta intretine un raport simbolic cu obiectul repre­zentarii. Moliner a cerut unui numar de 22 de subiecti (studenti) sa estimeze daca un asemenea grup se caracterizeaza prin absenta ierarhiei sau comunitatea de opinii dintre membri. Subiectii au indicat in proportie de 75% probabilitatea exprimarii celor doi itemi, iar acest lucru a fost interpretat ca afirmarea principiului cantitativ, intr-o a doua faza a experimentului, s-a descris un grup amical ierarhizat si un alt grup amical in care membrii nu impartasesc aceleasi opinii. Li s-a cerut subiectilor sa descrie "grupul ideal', emitindu-se ideea ca absenta ierarhiei este un element central al reprezentarii unui grup. Rezultatele au confirmat ipoteza: 78% din subiecti (22 din 28) nu au recunoscut grupul ideal intr-un grup amical ierarhizat. Invers, 73 % (22 din 30) recunosc grupul ideal ca fiind acela in care subiectii nu impartasesc aceleasi opinii. Desi aceste doua caracteristici au primit optiuni echivalente, observa Moliner, ele nu joaca acelasi rol in reprezentare. Punerea lor in cauza intr-o situatie concreta provoaca efecte diferentiate. Aceasta experienta marcheaza, se pare, un avans decisiv pentru teorie, pentru ca releva posibilitatea distingerii dublului aspect, cantitativ si calitativ, al notiunii de centralitate si sugereaza o relatie de implicare nonsimetrica intre aceste doua aspecte. Daca centralitatea calitativa implica proprie­tati cantitative, inversul nu este totdeauna adevarat. Daca unele cognitii joaca un rol structurant in reprezentare, trebuie sa admitem ca aceste cognitii poseda caracteristici specifice, crede Moliner. El atribuie cognitiilor centrale patru proprietati: valoarea lor simbolica, puterea asociativa, proeminenta si conexarea puternica la structura. Primele doua au proprietati calitative, celelalte au caracteristici cantitative si sint consecinte ale primelor.

Valoarea simbolica a nodului central este conferita de "forma primara' a acestuia, de determinanti sociali si istorici care constituie fundamentul tuturor credintelor re­lative la obiect. Pentru ca intretine cu obiectul reprezentarii legaturi fara fisura, pentru ca ne apare sub forma unor credinte "non negociabile' (cf. Moscovici, 1992), el se prezinta ca un simbol. Disociat de obiectul reprezentarii, isi pierde toata semnifi­catia.

Asociativitatea a fost pusa in evidenta de Moscovici, care a remarcat faptul ca unele notiuni se caracterizeaza prin polisemie si prin capacitatea de a se asocia altor termeni. E cazul cuvintului "complex', "cuvint matrice' pentru psihanaliza, care isi asuma forme gramaticale diverse (substantiv, adjectiv, verb) si e susceptibil sa primeasca semnificatii variate. Acest termen sintetizeaza, el singur, toate clasele de concepte, fiecare situatie putind crea propriul sau complex. Aceasta notiune, in fine, poate modifica sensul cuvintului caruia i se asociaza; sintagmele "complex de infe­rioritate' sau "complex de timiditate' confera un statut stiintific cuvintelor inferio­ritate si timiditate. Notiunea de complex, prin caracterul simbolic, pare dotata cu o capacitate asociativa importanta. Vida de sens propriu, capata semnificatie cind intra in legaturi cu alte notiuni, experiente, situatii. Aceasta proprietate a cognitiei centrale poate fi rezumata deci la capacitatea de a se asocia sau combina cu elemente extrem de diverse.

Proeminenta cognitiei centrale este data de frecventa cu care apare, de locul sau privilegiat in discurs. Citind mai multe cercetari empirice care pun in evidenta aceasta caracteristica, Moliner constata ca unele cognitii, desemnate prin etichete verbale, apar mai frecvent decit altele in discurs, caracteristica a centralitatii si consecinta a valorii sale simbolice. Provocind o eticheta verbala, utilizarea cu predilectie a unui semn se asaza in centrul cimpului semantic; unele notiuni se impun frapant, ca "va­lori sigure', structurale. P. Verges, propune doua criterii de analiza a acestei calitati: frecventa aparitiei si rangul acesteia intr-un ansamblu de cuvinte citate de acelasi subiect. Aceste doua maniere de cuantificare a raspunsurilor fac sa apara informatii diferite: primul criteriu pune in evidenta termenii enuntati pe baza unei ierarhii de termeni majoritari (sau minoritari), al doilea indica importanta (sau lipsa de importanta) a evocarii, pentru subiect. Prima dimensiune este colectiva (numarul de aparitii ale cuvintului intr-o populatie), a doua rezuma o distributie statistica ce corespunde unei operatii individuale.

Conexitatea deriva din capacitatea asociativa si este evidentiata de existenta itemilor ce apar intr-o mai puternica legatura (unitate) decit altii. Un studiu al lui Dorad', privind reprezentarea imigrantului in rindul populatiei franceze, a demonstrat ca, dintr-o lista de 60 de itemi, cuvintul care ocupa un loc privilegiat intr-o re­prezentare grafica finala este "algerian'. El este cel mai puternic conexat celorlalti itemi, cel ce stabileste cele mai solide legaturi.

B. SISTEMUL PERIFERIC

Complement esential al sistemului central, esential normativ, "sistemul periferic' este mai degraba functional, permitind ancorarea reprezentarii la realitatea de moment. Elementele periferice sint mai suple, mai flexibile, partea vie, mobila a reprezentarii, interfata intre nodul central si situatia concreta in care se elaboreaza reprezentarea. Ele retin si selectioneaza informatiile, formuleaza evaluari, elaboreaza stereotipuri si credinte; indeplinesc deci o functie de concretizare, exprimind prezentul, experienta subiectilor, caracteristicile situatiei. Alta functie indeplinita este cea de reglare si adaptare a sistemului central la constringerile si caracteristicile situatiei concrete cu care grupul se confrunta. Sistemul periferic este un element esential in mecanismul defensiv, vizind protejarea semnificatiei centrale a reprezentarii (cf. Abric 1994). Elementele periferice pun mereu in discutie cauza nodului central, in functie de noile informatii si evenimentele absorbite. Flament a comparat sistemul periferic cu parasocul unui automobil care protejeaza corpul central, mentinindu-i integritatea. Din constatarea ca aceasta permite o modularizare individuala a reprezentarii, Abric extrage si o a treia functie: elaborarea reprezentarii sociale individualizate, inte­grarea istoriei proprii a subiectului, a experientelor sale personale.

intr-un studiu recent asupra aspectelor periferice ale reprezentarii, Flament (1994) insista asupra comunicarii continue centralitate-periferie si a posibilitatii ca schema periferica, desi gestionata de nodul central, sa incorporeze si sa activeze unele infor­matii din context care sa conduca, in final, la o restructurare sau o ruptura a realului, la o schimbare a continutului reprezentarii. Daca elementele periferice sint proemi­nente, ca in experimentul deja citat, al lui Moliner, atunci elementele periferice intra in interactiune cu "centralul traditional', propunind un centru nou, inca utopic, dar capabil sa induca o schimbare. Conditia este sa apara un element strain care sa se incrusteze pe o RS bine stabilita si finita.

Sistemul central

Sistemul periferic

Legatura cu memoria colectiva
si istoria grupului

Consensual: defineste
omogenitatea grupului

Stabil

Coerent

Rigid

Rezistent la schimbare

Putin sensibil la contextul
imediat

Functii:

genereaza semnificatii ale
reprezentarii

determina organizarea sa

Permite integrarea experientelor si
istoriilor individuale

Suporta eterogenitatea grupului

Suplu

Suporta contradictiile

Evolutiv

Sensibil la contextul imediat

Functii:

permite adaptarea la realitatea
concreta

permite diferentierea continuturilor

protejeaza sistemul central

Tabel l. Caracteristicile sistemului central si sistemului periferic ale reprezen­tarilor sociale (dupa J. C. Abric, 1994)

Transformarea RS

Procesul transformarii trebuie gindit intr-o perspectiva mai larga, a dinamicii RS. Este clar ca reprezentarea sociala se modifica, se transforma, isi poate schimba starea. Durkheim atragea atentia ca evenimentele sociale grave reusesc sa afecteze sistemul mental al societatilor. Aparitia unui eveniment considerat de grup ca alar­mant, susceptibil sa-i afecteze organizarea actuala sau periculos pentru existenta sa, provoaca aparitia unor practici noi, fie impuse de exterior, fie inventate de grup (Guimelli, 1994).

RS se organizeaza totdeauna intr-o schema cognitiva de baza, alimentindu-se me­reu din cimpul social si din imaginarul colectivitatii, dar si din capitalul cultural al subiectului. Ideile, credintele, mentalitatile reprezinta o "baie' ideologica ce il "insfa­ca' pe individ, il formeaza si-1 expediaza in mediul social. RS au proprietatea de a integra orice informatie ulterioara, organizind-o, furnizind apoi subiectului norme noi de joc si stil comportamental. Contextul social preda individului o schema de interpretare cu ajutorul careia acesta diagnosticheaza "normalitatea' faptelor, eveni­mentelor, oamenilor si rezista atacurilor din afara, schemelor straine. Obisnuit sa apeleze la schema "normala', cunoscuta, traditionala, individul trateaza evenimen­tele straine (anormale!) ca aspecte contradictorii ce trebuie "domesticite', norma­lizate, facute suportabile, rationalizate, in acest proces de tratare a informatiei straine, se petrece un fenomen interesant: ameliorind asperitatile elementelor straine, inglo-bindu-le sau respingindu-le, individul isi restructureaza treptat propria viziune. Cum are loc acest proces de transformare ?

Flament (1989, 1994) este cel ce a descris diferite modalitati de transformare a RS sub influenta practicilor sociale. El a propus urmatoarea schema a dinamicii soci­ale ce antreneaza transformarea:

A. Modificari ale circumstantelor externe

B. Modificari ale practicilor sociale

V

C. Modificari ale prescriptiilor conditionale

D. Modificari ale prescriptiilor absolute.

Circumstantele externe reprezinta cauzalitati exterioare reprezentarii sociale. Prac­ticile sociale sint interfata dintre circumstantele externe si prescriptiile interne ale reprezentarii sociale. Prescriptorii "absorb' modificarile de origine externa ale prac­ticilor, putind determina transformarea practicilor, in sfirsit, modificarile nu pot fi mari si apar numai daca s-au schimbat prescriptorii conditionali.

Procesul de transformare are loc dupa cum practicile noi sint in contradictie sau nu cu vechea reprezentare (cf. Flament, 1989), dar si in functie de maniera in care este perceputa modificarea: daca subiectul considera ca schimbarea operata in mediul sau este ireversibila, procesul de transformare a reprezentarii este inevitabil, insa, daca el asteapta o intoarcere mai mult sau mai putin rapida la o stare anterioara, reprezentarea nu se modifica decit superficial (cf. Flament, 1994).

Daca practicile noi nu sint in contradictie cu vechile reprezentari, procesul de transformare se poate infatisa dupa urmatoarea schema, propusa de Guimelli:

A. Aparitia unui eveniment caracteristic, cu un inalt grad de implicare pentru grup.

B. Circumstantele externe se modifica in urma acestui eveniment si modificarea cir­
cumstantelor este perceputa ca ireversibila de catre subiecti.

C. Apar practici noi care se impun intr-un mod frecvent si sistematic in grup.

D. Practicile noi activeaza schemele care le prescriu. Ele le confera o anumita impor­
tanta intr-un cimp reprezentational, influenta ce este proportionala cu frecventa
lor. Cu cit creste frecventa practicilor noi, cu atit creste si ponderea schemelor ce
le corespund.

E. Cimpul reprezentational este reorganizat. Unele elemente intra intr-o alta structura
relationala, altele se mentin sau dispar. Reprezentarea se transforma progresiv.

F. Se poate astepta (inregistra) acum o reamenajare a sistemului central prin fuziunea
mai multor elemente intr-un concept nou si unic.

Abric (1994) inregistreaza urmatoarele tipuri de transformari:

a)   Transformarea " rezistenta ' : este cazul cind o practica noua, contradictorie este
administrata de sisteme periferice si mecanisme clasice de aparare. Aceasta se reali­
zeaza prin interpretare si justificare ad-hoc, rationalizare, referire la normele externe
ale reprezentarilor etc. Reprezentarea este caracterizata prin aparitia in sistemul peri­
feric al schemei "straine' (apel la normal, definirea elementului strain, afirmarea
unei contradictii intre doi termeni, propunerea unei rationalizari permitind suportarea
contradictiei). Aceasta schema straina nu pune in cauza nodul central, reprezentarea
nu priveste decit sistemul periferic. Dar multiplicarea schemelor straine antreneaza
insa nodul central si reprezentarea in ansamblul ei.

b)  Transformarea progresiva se observa atunci cind practicile noi nu sint total
contradictorii cu nodul central al reprezentarii. Deci, transformarea reprezentarii se
va petrece fara rupturi, schemele activate de practicile noi se vor integra progresiv in
nodul central si vor fuziona, construind treptat un nou nod, deci o noua reprezentare.

c)   Transformarea brutala are loc cind noile practici pun in cauza, direct, semni­
ficatia centrala a reprezentarii, fara recurs la mecanismele defensive puse in functiune
de sistemul periferic. Importanta acestor noi practici, permanenta lor si caracterul lor
ireversibil antreneaza o transformare directa, completa, a nodului central si, deci, a
reprezentarii.

Istorie si transformare

Individul biologic este plasat intr-o cultura si intr-o istorie. El este un subiect socializat daca si-a insusit practicile sociale, sistemul de norme si valori din timpul si mediul sau, "cunostintele' care servesc pentru formarea unei Scheme Cognitive de Baza (SCB). RS se constituie si se elaboreaza in functie de determinanti istorici. Se poate chiar spune ca reprezentarile sociale au o istorie (Rouquette, Guimelli, 1994). Iar aceasta nu este, de obicei, surprinsa de studiile empirice.

Transformarile RS sint direct legate de schimbarile sociale, de evolutia istorica. Evenimentele pertinente, care ating grupurile sociale si implica subiectii, constituie o miza ce nu poate fi neglijata. Rouquette a propus urmatoarea schema pentru a explica cum se distribuie evenimentele pentru individ si grup.

Evenimentul care va aparea la clasa B va avea, probabil, efecte majore asupra reprezentarii, in timp ce evenimentele din clasa C vor ramine fara consecinte, in acelasi timp, acelasi eveniment se poate situa in clase diferite, dupa impactul sau asupra grupului si identitatii sale. Evenimentul va fi caracterizat ca "istoric' sau va fi neglijat dupa valoarea referentiala pentru grup.

Cum poate determina un eveniment o transformare a reprezentarii ? Am spus deja, prima conditie este gradul de implicare a subiectului. Daca evenimentul modifica masiv circumstantele externe (fizice, economice, sociale), el schimba conditiile exis­tentei subiectului. Consecinta este schimbarea practicilor obisnuite, a intregii conduite, inventarea unor practici noi. Cu cit acestea sint mai frecvente, cu cit se instaleaza mai durabil, se activeaza noi scheme cognitive care, cu vremea, se stabili­zeaza. Practicile noi imbogatesc schemele vechi, acestea se dovedesc mai operatio­nale, importanta celor vechi scade progresiv, iar cimpul reprezentational se modifica si se reorganizeaza. Deci se poate inregistra o transformare progresiva, fara rupturi ale reprezentarii, in consecinta, primul factor este nivelul de implicare a subiectilor si a grupurilor (cf. Rouquette, Guimelli).

Al doilea factor important este consecinta evenimentului, masura in care el este reversibil sau nu. Dupa caz, reprezentarea va fi diferita. Sa luam un exemplu, din realitatea noastra istorica, intre 1945-1948, in numai trei ani, in Romania a avut loc o schimbare radicala a conditiilor externe, politice, sociale, economice, pentru unele grupuri sociale si fizice. Schimbarile comportamentale, totusi, n-au fost esentiale. Modificarile externe erau percepute ca fiind defavorabile grupurilor sociale si se astepta revenirea, intr-un termen nu prea lung, la situatia anterioara (se astepta un ajutor occidental, se spera ca noile autoritati nu vor fi capabile sa inventeze practici noi etc.). Marea majoritate a populatiei nu coopera. Circumstantele erau insa schim­bate, iar practicile vechi nu mai erau "legitime'. Ruptura cu vechea stare a societatii se adincea cu fiecare an. Dispareau, pe rind, toti referentii importanti ai "vechiului regim'. Iar speranta in "venirea americanilor' scadea. O parte a populatiei a inceput sa perceapa situatia ca ireversibila. Acest segment social a fost angajat intr-o profunda activitate cognitiva de reorganizare a reprezentarilor sociale. Fata de primii care au incercat sa se adapteze la "nou', rezervele erau inca importante. Incoerenta comportamentului lor, evolutia contradictorie a societatii incurajau distantarea, o atitudine de asteptare. Dar noile practici elaborate "in afara' si sustinute de metodele cunoscute incep sa se impuna. Actorii sociali care opuneau rezistenta dispar sau sint puternic balizati. "Adaptabilii' devin un grup din ce in ce mai numeros. Cind regimul incepe sa inregistreze unele succese recunoscute, majoritatea populatiei intelege ca solutia este acceptarea practicilor noi.

Cum explica Flament acest proces ? Totul se petrece in asa fel incit fiecare individ sa-si poata spune : "Datorita circumstantelor fac ceva neobisnuit, dar am motive se­rioase pentru aceasta'. Daca modificarile circumstantiale sint percepute ca reversibile, subiectul spera intr-o intoarcere la normalitate si rezista. Dar, cind conditiile sint percepute ca ireversibile, subiectii isi pierd speranta. Totusi, ei nu se angajeaza intr-o transformare rapida a reprezentarii sociale. Ceva ii face sa-si economiseasca energia cognitiva si suporta, o vreme, eventualele modificari latente ale circumstantelor. Ex­plicatia pentru aceste incetiniri este ca subiectul crede ca i se cere ceva neobisnuit. Dupa primele incercari, el cauta, poate inconstient, un mijloc pentru a-si restabili echilibrul cognitiv. El are "motive serioase' sa refuze inca practicile neobisnuite (nelegitime), in discursul subiectilor apar, zice Flament, "scheme stranii' (in sensul ca "vehiculeaza ceva strain'), care afirma, simultan, prescriptia violata si practica nelegitima si el cauta un motiv care sa-i rationalizeze prestatia.

Motivul serios poate fi luat din cultura globala, in cazul nostru, din "invataturile istoriei' : schimbarile revolutionare au tinut totdeauna mult, occidentalii nu au venit niciodata in Orient etc. Se petrece acum un proces brutal de "intelegere'. "Motivele serioase' exercita o presiune sociala, justificind procesul de parasire a starii de astep­tare, cu incoerenta ei, si de cautare a unei noi coerente. Fostul nod central (increderea in valori, norme, regularitati sociale) serveste chiar la constituirea unei noi repre­zentari sociale.

E posibil ca aceasta schema de analiza sa poata fi utilizata si pentru a explica rezistenta la schimbare dupa Decembrie 1989.

RS si ideologia

inca din 1970, Moscovici considera drept obiect central al psihologiei sociale toate fenomenele legate de ideologie si comunicare, disciplina noastra infatisindu-se ca stiinta conflictelor intre individ si societate.

in prefata la tratatul de psihologie sociala din 1984, mentinind aceasta prima optiune, el precizeaza ca psihologia sociala este stiinta fenomenelor ideologice (cogni-tii si reprezentari sociale) si a fenomenului de comunicare. Sint deja stabilite aici raporturile dintre cele doua notiuni. Fenomenele ideologice inglobeaza sistemele de reprezentari si atitudini, conditionind continutul RS, al habitusurilor si dispozitiilor.

Ideologia sau cimpul ideologic desemneaza un ansamblu structurat mai vast, avind caracteristicile unui sistem. RS functioneaza ca un subsistem, fiind functionari parti­culare, "usor deviate si modulate de insertia lor in sistemul de comunicare si de schimb simbolic' (cf. Doise 1986). Controlate de ideologie, RS nu sint mai putin indispensabile functionarii cimpului ideologic.

Deconchy propune notiunea de "filtru cognitiv' pentru a desemna aparatul ideologic cu ajutorul caruia indivizii trateaza informatia despre ceilalti, despre natura umana in general. Acest filtru cognitiv este un fel de "ideologie naturala', actioneaza ca un principiu organizator al raporturilor simbolice si genereaza "ideologiile par­ticulare' sau reprezentarile. Filtrul ideologic poate fi considerat o teorie implicita despre om, el se comporta ca o instanta transindividuala, reglind raporturile intre actorii sociali individuali, in acest caz, RS interpreteaza si legitimeaza valorile ideo­logice, avind rolul de a mentine raporturile intemeiate ideologic. Ideologia se prezinta ca un "ideal', ca o "iluzie' a unei categorii de indivizi, in timp ce reprezentarile instituie structuri, scheme, configuratii, modele cognitive ale sistemelor de idei. Ele propun functii, identifica cimpuri de aplicare a ideilor. Reprezentarile isi gasesc locul in ideologie, ele au un dublu statut, de continut si de produs, lucrind in interiorul acesteia. Ele concentreaza ideologia, reprezinta actiunea omului asupra realitatii si a planului simbolic, in vederea realizarii dorintelor individuale si nevoilor colective. Reprezentarile sint, deci, obiectul specific al aplicatiilor ideologice.

De remarcat ca individul care se exprima nu este constient de jocul fortelor sociale si de acela al fortelor subiective ce produc reprezentarile (cf. Jodelet, 1992). Repre­zentarea este expresia grupului caruia subiectul ii apartine ideologic; el justifica, legitimeaza interesele grupului (clasei sale), el adopta atitudini si norme structurante care i s-au impus "obiectiv' ca mod de viata, ca model imaginar, ca instanta "abstrac­ta', mediatizata ideologic. Reprezentarea devine, deci, o structura activa a discursului ideologic, pe care individul o incorporeaza si o distribuie (propaga) ca pe un bun propriu.

RS nu se inscriu in intregime in cimpul ideologic. Cind Moscovici scrie ca reprezentarile "constituie o organizare psihologica, o forma de cunoastere particulara a societatii noastre, ireductibila la oricare alta', el distinge specificul subiectiv, psiho­logic al acestora, imposibilitatea de a le reduce doar la sistem, stiinta sau ideologie.

Cum functioneaza relatia dintre ideologic si psihic in reprezentare? Eul psihic accepta norme sociale, isi construieste identitatea apelind la idealuri si proiecte colec­tive. Prin acest procedeu al imprumutarii unui model ideal, el isi intareste instanta interioara, obtine un eu idealizat si, in acelasi timp, securizat. Subiectul isi insuseste discursul colectiv si obtine, prin intilnire, fundament, certitudine. Receptionind "enunturi de baza', "discursuri ale sigurantei', eul psihic se intareste, extragindu-si substanta din afara sa. "Ideologicul, explica Florence Giust-Desprairies, furnizeaza, astfel, semnificatii pentru stapinirea realitatii interne, asigurind anumite formatiuni psihice, gratie cadrului de interpretare colectiva si univoca pe care il constituie'.

RS au deci o "logica si un limbaj particular, o structura de implicatii care antre­neaza atit valorile, cit si conceptiile, un stil discursiv propriu' (Moscovici). Ele nu sint "opinii despre', nici "imagini', ele depasesc clasificarile stiintifice sau filosofice. Ele raporteaza despre universuri care se populeaza cu fiinte, despre comportamente care dobindesc semnificatii specifice, despre "concepte care se coloreaza sau se con­cretizeaza imbogatind textura a ceea ce este realitatea pentru noi'. Prin aceste trasaturi - specificitate si creativitate - RS se deosebesc de notiunile sociologiei, deci si de ideologie. Comentind aceasta precizare a lui Moscovici, Lipanski conchide: reprezentarea e un proces de mediatie intre concept, pur intelectual, si perceptie, predominanta senzoriala. Gasim, inca, la Moscovici: reprezentarea e totdeauna re­prezentare a ceva si a cuiva. Din nou, caracterul sau individualizat! Dar, in acelasi timp, e sociala, pentru ca e "produsa, generata colectiv'. Criteriul decisiv al ca­racterului sau social este acela ca participa la procesul de formare si orientare a conduitelor si comunicatiilor sociale. Deci exista o corespondenta intre functia sociala a reprezentarii si structura sa cognitiva si psihologica. Ea isi asuma rolul de a stabili raporturi sociale concrete, prin ancorare si obiectivare, facilitind incorporarea valorilor comune, prelucrarea interioara, naveta intre social (ideologic) si cognitiv--psihologic intr-un context (spatiu) dat. Apartenentele institutionale si ideologice activeaza corespunzator RS.

RS si ideologiile au in comun asumarea unei functii, precizeaza Lipanski: functia cognitiva (construirea realitatii sociale), axiologica (orientarea in aceasta realitate, in functie de valorile implicate) si conativa (influente pe care le exercita asupra condi­tiilor). Cind utilizam termenul de RS, ne referim la o forma definita de cognitie, avind tendinta sa se constituie intr-un obiect precis. Cind utilizam termenul de ideo­logie, se distinge, in primul rind, un sistem de reprezentari, un ansamblu articulat de functii psihosociale si de procese psihice specifice care le acompaniaza. Repre­zentarea pune in corespondenta si articuleaza psihologicul si socialul. Formula lui Lipanski: ideologia propune o subiectivizare a raporturilor obiective si o obiectivare a raporturilor subiective. "Subiectul ideologic' invata realitatea (raporturile sociale obiective), dar acest lucru se petrece intr-un cimp social particular, subiectiv. Aceasta subiectivizare a raporturilor sociale obiective genereaza reprezentari care sint proiectate in exterior si care, in ochii subiectului, devin constitutive ale realitatii "obiective'. Producerea reprezentarii si functionarea ei psihica rezulta, deci, din in­teriorizarea raporturilor sociale. "Exteriorizate', aceste produse nasc noi realitati obiective, proces care explica permanenta schimbare a reprezentarilor, capacitatea lor (auto)generativa.

RS si ideologiile constituie forme discursive structurale, avind functii cognitive structurante in construirea si reproducerea realitatii sociale. Ideologia constituie linii si raporturi logice intre ansambluri imprastiate de RS. Ea organizeaza si structureaza cimpul simbolic al unei formatii sociale. Ea regleaza discursul, reprezentarile si conduita prin intermediul unor instante precum institutiile, ritualurile, media. Ea arti­culeaza psihosocial diferite niveluri ale realitatii, instaureaza o identitate, o integrare grupala. La nivel cognitiv, ideologiile si reprezentarile tind sa stabileasca o identifi­care, o conceptualizare, o ordonare specifica a mediului, fondind credinte, combinind informatii si valori, atribuind, categorizind, rationalizind. Moscovici (1992) insista asupra caracterului partizan, invaluitor al ideologiei in efortul ei de teoretizare, de a oferi o viziune a lumii. Ea produce, afirma el, un fel de "pervertire' a continutului si a proceselor mentale. Ea produce numeroase "versiuni', ea marcheaza - utilizam notiunea propusa de Doise - reprezentarile sociale din punct de vedere economic si politic, provocind distorsiuni ale credintelor, si localizeaza punctele de vedere inte­lectuale si morale. RS, cu alte cuvinte, nu se pot sustrage presiunilor ideologice si -de multe ori - subiectul nu e constient de acest lucru.

Luari de pozitii si principii organizatorice ale RS

Definind RS ca principii generatoare ale luarii de pozitie, permitind insertia specifica intr-un ansamblu de raporturi sociale, Doise (1990) incearca sa satisfaca, deopotriva, exigentele sociologului, ca si pe cele ale psihosociologului. Aceste "principii' orga­nizeaza procesele simbolice, intervenind in raporturile sociale, regleaza relatiile de comunicare, dau seama despre "cunostintele' actorului social. Principiile organiza­torice se situeaza la articulatia dintre dinamicele sociale si cele cognitive individuale. Cind elaboreaza o "luare de pozitie', individul stabileste o relatie intre organi­zarea cognitiva si raporturile sociale simbolice; cind realizeaza o insertie specifica intr-un cimp social, el propune opozitii si ierarhizari, adaptari si asimilari, expresii individuale ale reprezentarii sociale. Aceasta pluralitate de exprimare ilustreaza o formula propusa de Bourdieu si Passeron (1970) care a facut cariera: "naivitatea filosofici sociale a consensului'. Moscovici si Doise (1992), la rindul lor, analizind caracteristicile consensului, avanseaza ideea "binefacerilor discordiei', rezultat al schimburilor, dezbaterilor, relevarii diferentelor, functionarii criticii, intre consens (sugerind acord, captarea increderii) si tensiunile sociale pe care le provoaca disen­siunea, am fi tentati sa optam pentru prima valoare. Descompunind insa mecanismele consensului, ei descopera ca acesta se sprijina pe handicapul "inegalitatii hermene-utice', pe "efectul de polarizare', pe procesele nivelatoare de grup, exercitind o pre­siune conformista. Numai discutia si dialogul, se pare, numai participarea si interac­tiunea, comunicarea intre competente diferite pot releva principiile dihotomice care conduc la luarea unor pozitii. Problema care se pune este, deci, aceea a studierii legaturilor dintre reglarile sociale si functionarile cognitive, a principiilor organizarii comune a ansamblurilor de indivizi si a modului in care atitudinile, opiniile si pre­judecatile individuale reconstituie imaginea comuna.

Studiind modul in care luarea de pozitie este determinata de principii organi­zatorice, in cazul reprezentarilor sociale ale drepturilor omului, Clemence, Doise si Lorenzi-Cioldi avanseaza doua ipoteze. Prima este aceea ca membrii unei populatii impartasesc efectiv unele credinte comune, furnizate de mediul social. RS se creeaza prin comunicare, pornind de la un limbaj comun si de la repere comune cu care subiectii intra in schimb. Organizarea este, deci, determinata de aceasta baza comuna. Frecventa aparitiei unor componente indica importanta (ponderea) lor in constructia comuna. Avem a face, zic autorii, cu o "harta mentala comuna', cu o structura reprezentationala comuna, actorii sociali referindu-se la acelasi sistem de semnificatii institutionalizate. A doua ipoteza priveste natura diferentelor, rolul eterogenitatii individuale in formarea reprezentarilor sociale. Indivizii, deosebiti intre ei, se ancoreaza in mod diferentiat, dupa gradul lor de adeziune la felurite tipuri de credinte. Acest proces da nastere la diferente si variatii intre indivizi, permite avan­sarea ideii unei pluralitati de dimensiuni (sau luari de pozitii) relativ independente unele de altele. A treia ipoteza propune un aspect complementar, anume studiul dife­rentelor intre indivizi: reprezentarile sociale nu sint numai credinte comune, carac­terizate prin modulatii individuale, ele sint, de asemenea, caracterizate prin ancorari in realitati colective. Aceste ancorari sint multiple si pot fi studiate in trei maniere diferite:

a. prin legaturile dintre variatii individuale raportate la RS specifice si la gradul de
adeziune la credintele si valorile generale;

b. prin felul in care sint ancorate in perceptiile cu care indivizii construiesc relatiile
intre grupuri si categorii ce-i implica mai mult sau mai putin direct;

c. o maniera privilegiata pentru a studia ancorarile colective este aceea a cercetarii
legaturilor intre apartenenta si pozitia sociala a actorilor si modulatiile in RS,
ipoteza generala fiind ca insertiile sociale impartasite duc la interactiuni si expe­
riente specifice care, tinind cont de interventia diferentiata a valorilor, credintelor
si perceptiilor sociale, transforma RS.

Raportind reprezentarile la apartenenta sociala nu inseamna deloc ca vom gasi o corespondenta biunivoca intre acestea. Dar vom gasi unele legaturi privilegiate. Re­zultatele unor cercetari raportate de Doise, Clemence si Lorenzi-Cioldi sint compatibile cu o conceptie despre RS care considera ca aceste variatii, fie inter-individuale, fie intergrupale, sint modulatii pornind de la principii organizatorice comune. Studiul RS, deci, trebuie sa puna in valoare cunoasterea comuna, principiile organizatorice ale pozitiilor individuale prin raportari la punctele de reper furnizate de aceste cunoasteri comune si ancorarile acestor pozitii in cimpul psihosocial.

Cunoasterea RS

Pornind de la constatarea dupa care comportamentele subiectilor sau ale grupurilor nu sint determinate de caracteristicile obiective ale situatiei, ci de reprezentarea aces­tei situatii, Abric (1989) stabileste si modul de abordare a fenomenului pe care il studiem. Cercetatorul trebuie sa constate - aceasta, crede Abric, este problema cruciala - cum sint organizate RS si sa repereze semnificatia fiecarei variabile pentru subiect. Prin ancheta, vor putea fi extrase din discursul subiectului, continutul si natura exacta ale reprezentarilor elaborate de acesta. Caracteristicile si calitatea dis­cursului par sa ofere indicii despre calitatea reprezentarilor elaborate de individ.

Pentru subiectul social, reprezentarile sale sociale inseamna o marca de calitate, un indicator al valorii, un reper pentru a aprecia universul sau sociocognitiv. Repre­zentarile sale sociale sint, deci, o eticheta de calitate, el se recomanda prin calitatea acestora. Reprezentarile incorporeaza o activitate discursiva, un repertoriu interpre­tativ, un lexic, un registru de termeni si de metafore la care recurge actorul social pentru a descrie si evalua actiunile si evenimentele. Deci, ele pot fi evaluate cantitativ si calitativ, utilizindu-se chestionarele, scarile de atitudini, asociatiile de cuvinte sau sarcinile de clasificare. Un indicator sigur al calitatii RS este continut in limbajul actorului social; expresiile simbolice pe care acesta le vehiculeaza, inventiile sale verbale, organizarea acestora, metaforele, asocierile operate ne dau o idee despre universul sau interior. Analiza discursului este, fara indoiala, o modalitate de a desci­fra lumea ideilor, de a diagnostica structura operatorie a individului. Legaturile intre RS si limbaj sint evidente, cum tot atit de evident este ca unei mai mari varietati de reprezentari ii corespunde o nu mai redusa varietate de expresii simbolice care le servesc drept vehicul (Doise, 1988).

Cercetarile experimentale asupra RS au debutat prin abordarea relatiilor repre-zentari-comportament. Au fost studiate, mai intii, efectele reprezentarilor asupra com­portamentelor interindividuale, utilizindu-se jocuri experimentale, mai exact, "dilema prizonierului'. Se urmarea posibilitatea aparitiei unei motivatii mixte, posibilitatea de a coopera si de a exploata un alt partener. Variabilele manipulate erau reprezentarile partenerului si comportamentul efectiv al acestuia. O alta directie de cercetare a fost axata pe reprezentarile elaborate in cursul rezolvarii de probleme si in sarcini crea­tive. Cercetarile lui Flament si Moscovici, Flament, Abric au pus in evidenta impor­tanta reprezentarii sarcinii, a destinatarului (cu statut mai inalt sau echivalent) si a situatiei. Au fost cercetate si functiile anticipatoare ale reprezentarii in interactiunile grupurilor (cf. Doise, 1976).

Substantiale cercetari s-au intreprins asupra structurii interne si dinamicii repre­zentarii. Ele sint axate indeosebi pe punerea in evidenta a aparitiilor nodului central si a caracterului sau stabil si organizator. Abric, de exemplu, a reperat (asociatii de cu­vinte si o sarcina de ierarhizare) nodul central al reprezentarii artizanului. Au fost retinuti cinci itemi: lucrator manual, dragostea pentru meserie, munca personalizata, munca de calitate si ucenicie, in faza experimentala, s-au utilizat sarcini de memori­zare pentru a verifica daca sint retinute cuvintele evocind nodul central sau elementele periferice. Flament si Moliner au cercetat rolul nodului central in transformarea reprezentarii despre "grupul ideal'. Primele cercetari experimentale au dovedit, dupa parerea lui Abric, ca aceste comportamente individuale sau de grup sint strict deter­minate de reprezentarile elaborate in si apropo de situatia si ansamblul elementelor ce le constituie. Grile de lectura si de decodaj ale realitatii, reprezentarile produc anticipari ale actelor de conduita (de sine si de altii) si interpretari ale situatiei, gratie unui sistem de categorizari coerente si stabile. Initiatoare ale conduitelor, ele permit justificarea prin raportare la normele sociale si integrarea.

Trei lucrari colective recente (Doise, Clemence si Lorenzi-Cioldi, 1992; Abric, 1994; Guimelli, 1994) aduc importante lamuriri privind metodologia studierii RS. Studiul RS pune mai multe probleme metodologice : recunoasterea reprezentarilor si analiza datelor obtinute.

Alegerea unei metodologii de culegere a datelor este determinata, bineinteles, de considerente empirice (natura obiectului studiat, tipul de populatie, situatia), dar si de considerente teoretice. Ne va interesa, deci, crede Abric (1994, a), atit continutul reprezentarii, cit si organizarea ei, structura sa interna. Stadiul actual al cercetarilor permite identificarea a trei timpi succesivi in abordarea RS :

a. reperarea continutului reprezentarii;

b. studiul relatiilor intre elemente, al importantei lor relative si al ierarhiei lor;

c. determinarea si controlul nodului central.

Metodele de recunoastere a continutului unei reprezentari se pot imparti in inte­rogative (constind in descrierea expresiei indivizilor privind obiectul reprezentarii studiate) si asociative (expresii verbale spontane, mai putin controlate si, deci, auten­tice). Abric enumera urmatoarele metode interogative: interviul aprofundat (care produce discurs), analiza de continut, chestionarul, plansele inductoare (utilizate pen­tru populatii care au dificultati in a sustine un discurs), desenul si suportul grafic, abordarea monografica, in ce priveste metodele asociative, sint utilizate asociatiile libere si carta asociativa (producerea de asociatii libere pornind de la un cuvint induc­tor, solicitarea unei alte serii de asociatii pornind de la un cuplu de cuvinte).

Pentru a repera organizarea si structurarea unei reprezentari, se utilizeaza metode mai complexe, cum ar fi analiza discursului (cf. Jodelet, 1989), analiza de similitu­dine (cf. Abric, 1984; Flament, 1986; Guimelli, 1988). O tehnica utilizata cu succes consta in a se solicita subiectului sa efectueze el insusi un efort cognitiv de analiza, comparare si ierarhizare ale propriei productii reprezentationale. Pentru a stabili legaturile intre elementele reprezentative, se analizeaza modul in care se constituie cuplurile de cuvinte (sensul dat fiecarui termen, reperajul termenilor polarizatori) sau se formeaza ansambluri (pachete) de cuvinte, urmarindu-se principala constructie. Se mai utilizeaza si metode de ierarhizare a itemilor.

Cercetatorii fenomenului RS sustin necesitatea unei abordari plurimetodologice asupra continutului, structurii interne si nodului central. Nici o tehnica nu permite, la ora actuala, punerea in valoare a celor trei elemente. Aceasta inseamna ca utilizarea unei singure tehnici nu poate fi pertinenta. De aceea se recomanda o abordare com­plexa, in mai multe etape :

a. cunoasterea continutului RS ;

b. cercetarea structurii si a nodului central (sistemele de categorii, subansamblele
tematice si atitudinale, liniile ierarhice);

c. verificarea centralitatii, a schemei cognitive de baza;

d. analiza argumentatiei (modul cum se integreaza continutul, structura interna si
nodul central al RS intr-un discurs), cunoasterea functionarii RS in context.