Psihoterapia - generalitati

PSIHOTERAPIA - GENERALITATI

Etimologia termenului provine de la grecescul 'therapeia' = a trata.

Psihoterapia a insotit medicina si fiinta umana inca de la inceputurile ei, regasindu-se in ritualurile primitive magice si in samanism. Termenul de 'psihoterapie' apare pentru prima oara ca atare in Franta, in cartea lui H. Bernheim 'Hipnotism, sugestie, psihoterapie' (1891).

Fondatorii psihoterapiei moderne sint considerati S. Freud, creatorul psihanalizei, A. Binet si P. Janet (psihologi si psihiatri).

Definirea psihoterapiei este o sarcina grea, definitia oscilind intre un concept foarte ingust, ce contine doar psihanaliza si unul foarte larg, continind orice forma de influenta personala ce vizeaza rezolvarea de probleme ( adica ar include si activitatea preotilor, profesorilor, prietenilor).

Dupa G.Ionescu ar exista trei categorii de definitii: l. Definitiile actional-operationale, de ex. definitia lui T.B.Karasu:'Psihoterapia este un demers mutual intre terapeut si pacient, orientat spre investigarea si intelegerea naturii suferintei psihice a celui din urma, cu scopul vindecarii acestuia'; 2. Definitiile descriptiv-didactice: de ex. definitia lui Strupp si Blackwood:' Psihoterapia este o disciplina stiintifica destinata sa faciliteze schimbari ale comportamentului uman prin operatii tehnice specifice'; 3. Definitiile descriptiv-comprehensive: de ex. definitia lui G.Ionescu ( pe care o preluam si noi in acest curs ): ' Psihoterapia este o forma de tratament psihologic, structurata in tehnici si metode, aplicata deliberat in grup sau individual, de catre un terapeut specializat: a. omului sanatos aflat in dificultate; b. omului cu dificultati de relationare sociala; c. omului bolnav somatic; d. omului alienat, caruia ii dezvolta capacitatea de orientare in viata si resocializare.

Avind in vedere multitudinea de teorii, scoli, metode de psihoterapie (unii autori au numarat 200 metode, altii 400!), este greu sa distingem care sint criteriile particulare ale interventiei psihoterapeutice fata de alte tipuri de interventii. Dupa Huber (1994), aceste criterii ar putea fi: a. Sa aiba la baza o teorie asupra psihicului si a tulburarilor psihice; b. Sa se intemeieze pe o teorie stiintifica si pe o tehnologie verificata; c. Sa prezinte evaluari empirice asupra rezultatelor obtinute; d. Sa ofere o interventie in tulburarile de comportament sau in starile de suferinta ce necesita ajutor; e. Sa fie practicata de persoane calificate si competente.

Clasificarea (sistematizarea) metodelor de psihoterapie este dificila de asemenea, criteriile de clasificare fiind diferite,  in functie de teoria stiintifica asupra psihicului si tulburarilor sale pe care este construita respectiva metoda. Enumeram doar citeva dintre clasificari:

1. Dupa demersul aplicativ: a. Psihoterapii investigative, axate pe cunoasterea psihicului uman;

b.Psihoterapii etice, axate pe normele     comportamentului uman;

c. Psihoterapii curative, axate pe eliminarea   simptomelor

2. Dupa orientare: a. Psihoterapii orientate emotional;

b. Psihoterapii orientate cognitiv.

3. Dupa teoria care sta la baza:

a. Psihoterapii dinamice: studiaza conflictul dintre fortele inconstientului;

b. Psihoterapii comportamentale: in care se invata alternative    comportamentale la comportamentele deviante sau patologice;

c. Psihoterapii experientiale: in care se studiaza trairea interioara si se dezvolta autodeterminarea, creativitatea si autenticitatea.

Cu toata diversitatea scolilor si teoriilor, cercetatorii in domeniu au identificat un numar limitat de paradigme, si anume: teoria patologica ce sta la baza psihoterapiei, rolul terapeutului, determinarea obiectivelor psihoterapiei, felul in care se produce schimbarea si metoda de evaluare. De exemplu, in cazul psihoterapiei cognitive, paradigmele vor fi urmatoarele:la baza problemelor sta invatarea gresita; terapeutul faciliteaza invatarea activa; obiectivele se stabilesc impreuna cu clientul; schimbarea se produce prin reinvatare; se evalueaza schimbarea comportamentului fata de ceilalti, atit de catre client cit si de catre terapeut.

Factorii comuni si nespecifici in psihoterapie sint (dupa Karasu) sint:

1. Relatia de sprijin, care e prezenta la toate metodele:

2. Dorinta de schimbare a pacientului, fara de care nu poate exista schimbare;

3. Explicatia rationala, clara oferita de terapeut si acceptata de catre client;

4. Relatia bazata pe incredere, cu un anumit coeficient emotional;

5. Informatiile referitoare la problemele clientului se transmit pe cale cognitiv-perceptiva sau prin ' insight'(clarificare brusca);

6. Persuasiunea exercitata de catre terapeut pentru a intari clientul in convingerea sa ca va fi ajutat.

7. Facilitarea unor experiente de succes si a unui tonus emotional ce intarestc speranta si sentimentele de competenta ale clientului.

Domeniul de aplicare al psihoterapiei:

Psihoterapia se aplica cu succes in medicina somatica si in toate tulburarile psihiatrice si psihologice. Ea nu are contraindicatii, ci doar limite, care se refera la situatiile in care cuvintul nu mai e inteles de catre client/ de ex. la oligofreni sau in demente, sau in situatiile in care clientul are o virsta inaintata sau este un subcultural.

Obiectivele psihoterapiei:

Pot fi impartite in obiective imediate si de perspectiva.

Obiectivele imediate sint orientate asupra starii de sanatate/ de ex. interventia in criza, eliminarea unor simptome acute, clarificarea intr-o zona circumscrisa de conflict

Obiectivele de perspectiva se refera la reorganizarea personalitatii prin intarirea mecanismelor de aparare si a capacitatilor integrative, modificarea unor conflicte inconstiente fundamentale, redistribuirea investitiilor afective.

Obiectivele se aleg impreuna cu clientul, in functie de problema concreta, ele fiind dinamice, adica schimbindu-se in functie de situatie.

Obiectivul major este realizarea unor schimbari in personalitatea clientului , care sa-i permita acestuia o mai buna adaptare fata de sine si fata de ceilalti, realizarea unei sanatati mintale calitativ inalte si autodepasirea.

Obiectivele se realizaza cu ajutorul sarcinilor (scopurilor) care pot fi si ele pe termen lung, scurt, imediate, specifice sau globale. De exemplu, in cazul unui client cu fobie sociala, vom avea: Sarcina imediata poate fi cresterea capacitatii de autoexplorare a clientului, cea pe termen scurt poate fi incercarea de a nu mai evita situatii generatoare de anxietate si sarcina pe termen lung consta in cresterea fortei Eului si imbunatatirea imaginii de sine.

Scopurile (sau sarcinile) se realizaza prin mijloace psihologice, adica prin relatia terapeutica si invatarea terapeutica, acestea fiind diferite in diferite metode de psihoterapie.

Metoda de psihoterapie utilizata indica felul in care folosim mijloacele psihologice, adica reguli de actiune si sisteme, diferite de la o metoda de psihoterapie la alta si - uneori - de la un terapeut la altul. Alegerea metodei se face in functie de virsta, diagnosticul, sexul, pregatirea scolara, structura de personalitate a clientului, dar si in functie de pregatirea psihoterapeutului. Psihoterapeutul trebuie sa fie puternic, empatic, rezistent la frustrare, tolerant, sa iubeasca neconditionat oamenii, sa se cunoasca bine pe el insusi (spre exemplu, in psihanaliza, psihoterapeutul face el insusi psihanaliza inainte de a deveni terapeut).

Uneori se asociaza psihoterap[ia cu medicatia, alteori constituie singura metoda de tratament; alteori, se utilizeaza tehnici din diferite metode de psihoterapie, ajungindu-se la ceea ce se numeste azi eclectism sau integralitate. In final, fiecare terapeut isi formeaza un stil propriu de psihoterapie.

Durata si timpii in psihoterapie

Durata poate fi mai lunga sau mai scurta, de la saptamini la ani de zile. In general se fac una sau doua sedinte de psihoterapie pe saptamina. Treizeci de sedinte sint considerate psihoterapie de scurta durata. O sedinta de terapie dureaza intre 60 si 90 de minute, in functie de metoda utilizata.

In psihoterapie exista trei timpi ( Benedetti):

1. Faza preparatorie: una pina la trei intilniri, in care se face interviul clinic amanuntit, istoricul persoanei si al evenimentelor de viata si cel mai important, se cistiga increderea clientului;

2. Faza terapeutica propriu-zisa: intilniri ritmice, intr-un mediu propice, de obicei cam la aceeasi ora si cam in acelasi loc;

3. Faza finala: dezangajarea din relatia terapeutica, adica reluarea vietii independente de catre client.

Atentie la posibile greseli, caracteristice mai ales incepatorului: intreruperea prea brusca poate conduce la recaderea in boala; prelungirea nejustificata a terapiei poate conduce la dependenta fata de terapeut.

Dificultati in psihoterapie:

Rezistenta fata de psihoterapie se manifesta prin intirzieri sau absente repetate de la sedinte. Aceste rezistente sint uneori inconstiente; oricum, ele trebuie discutate in sedinta. Opozitia clientului este o alta dificultate ce apare in psihoterapie ; atentie ca terapeutii sa nu o ia in nume personal si sa devina ei insisi ostili sau chiar agresivi fata de clienti. Uneori, agresivitatea latenta a clientului este proiectata pe terapeut, sau uneori nu se realizeaza transferul, caz in care terapia nu este posibila, iar clientul trebuie trimis la alt terapeut. Familia clientului trebuie sa stie si sa fie de acord cu psihoterapia, pentru a nu pune piedici pacientului in dorinta lui de schimbare.