Psihologismul european (ii)

Constituita in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, orientarea psihologista a evoluat in doua directii:

1) in prima directie prevaleaza psihologia individuala si pleaca de la premisa existentei unor 'constante' psihice la nivelul fiecarui individ pe care acesta nu si le poate satisface decat in conditiile vietii de relatie;

2) a doua directie ia ca punct de plecare psihologia colectiva potrivit careia la baza ar sta un 'psihic colectiv', sau 'Volksgeist' cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Aceasta teorie a fost dezvoltata de: W. Wundt (psihologia natiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un reprezentant al acestei directii a carui opera a ramas valabila si astazi prin rigoarea stiintifica a metodologiei folosite si prin pertinenta categoriilor create este Gustave Le Bon.

Initial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citeaza ca autoritate stiintifica in propriile scrieri, Gustave Le Bon si-a inceput cariera stiintifica prin studierea 'legilor psihologice ale evolutiei popoarelor' (1894) . Facand o retrospectiva a istoriei civilizatiei umane, G. Le bon desprinde ideea asimilarii novatoare a creatiilor cu care vin in contact popoarele in evolutia lor. Valorile de patrimoniu ale civilizatiei universale nu pot fi revendicate in exclusivitate de nimeni deoarece ele sunt rezultatul cumulat, al imprumuturilor reciproce de credinte, institutii, arte, tehnologii intre toate popoarele lumii . Ceea ce le individualizeaza, la scara istorica, este un anumit 'suflet al rasei' alcatuit din constante psihologice cu totul particulare fiecarui popor, constante care fac din el o etnie cu trasaturi distincte. Aceste diferente explica atat originalitatea creatiilor fiecarui popor, cat si modul original in care se preiau si se imprumuta reciproc valorile materiale si spirituale intre popoarele lumii. Exemplu: in arhitectura, coloana dorica a grecilor, poate fi considerata ca o preluare a coloanei asiriene.

Socialul, deci, nu poate fi satisfacator definit prin simpla descriere a unor fapte si comportamente sociale, ci prin ceea ce se gaseste dincolo de acestea, adica prin explorarea analitica a motivatiilor. Sub raportul motivatiilor, Gustave Le Bon distinge intre motivatii individuale si colective, insistand asupra distorsionarii motivatiei individuale sub influenta comportamentului colectiv al multimilor. 'In anumite imprejurari, o aglomerare de oameni capata caractere noi, foarte diferite de ale indivizilor care compun aceasta aglomeratie; se formeaza un suflet colectiv tranzitoriu, dar prezentand caracteristici clare, distincte'.

In lucrarea 'Psihologia multimilor', devenita clasica in domeniu, din care am citat anterior, G. Le Bon prezinta urmatoarele legi care inrauresc geneza si evolutia acestui 'suflet al multimii':

prevalenta fenomenului de simpatie (etim: siun = in acelasi timp; phatos = simtire) in relatiile indivizilor aflati in multime. Contagiunea, ca rezultat al propagarii imitative a unor cuvinte, gesturi sau atitudini explica reactiile imprevizibile ale individului in multime. Exemplu: panica.

propagarea reactiilor individuale se materializeaza in multiplicare prin cresterea exponentiala atat ca arie, cat si ca pondere a continutului reactiei individuale.

diminuarea elementului intelectual in favoarea elementului afectiv si instinctiv. Exemplu: in multime, chiar un individ rational si ponderat, cu spirit critic, devine credul. Multimile sunt credule, de aceea pot fi mai usor manipulate.

absorbtia individului in mase prin pronuntata depersonalizare a acestuia.

In raport cu societatea, multimea este un fenomen primitiv, presocial, originea sa fiind 'ancestrala'. Totusi, omenirea a intrat, in prezent, intr-o adevarata 'era a multimilor'. 'Desi multimile au jucat intotdeauna un rol important in istorie, niciodata rolul lor nu a fost atat de remarcabil ca astazi. Actele inconstiente ale multimilor, care se substituie activitatii constiente a indivizilor, reprezinta una din caracteristicile actuale'[1].

Ca si pana acum, si de acum incolo multimile sunt acelea care vor contribui la 'distrugerea civilizatiilor imbatranite'[2].

Pentru a nu-si risipi potentialul actional multimile apeleaza intotdeauna la un conducator (meneur) care 'insufla credinta si da coeziune multimilor'[3] prin repetitie si contagiune. 'Lucrul afirmat ajunge, prin repetitie sa se fixeze in minte, sfarsind a fi acceptat ca adevar demonstrat' .

In prezent, datorita presei care diversifica opinia publica in functie de optiuni valorice diferite, se poate evita tirania maselor si devine posibila actiunea profilactica de impiedicare a unei opinii de a deveni tiranica.

Multimile pot fi

A.   Eterogene

1. anonime: multimea de pe strada;

2. neanonime: jurii, adunari parlamentare;

B.   Omogene

secte: religioase, politice;

caste: militare, preotesti, de lucratori;

clase: tarani, muncitori, proprietari.

In evolutia lor, popoarele au parcurs un ciclu alcatuit din mai multe sau mai putine secvente intermediare. Acest ciclu incepe cu starea de multime si atinge maximum prin cristalizarea unui ideal national prin care neamul se particularizeaza in istorie. Prin devalorizarea si pierderea idealului, poporul redevine multime. Pentru a se impiedica acest moment, civilizatia, chiar si cea mai evoluata, trebuie sa fie nu un scop in sine, ci un mijloc eficient de cultivare a idealului si a valorilor care - i asigura perenitatea acestuia. Un popor isi asigura longevitatea istorica prin perenitatea idealului care-i particularizeaza trasaturile etnice.

Prin pertinenta analizelor intreprinse si prin acuratetea semantica a conceptelor lansate in circuitul stiintific, G. Le Bon a contribuit atat la dezvoltarea sociologiei, cat si la conturarea sociologiei sociale ca disciplina autonoma. Din acest moment, apare clar ca obiectul de studiu al psihologiei  este individul, psihologia sociala studiaza deschiderile alocentrice ale individului, in context comunitar, iar sociologiei ii revine competenta studierii spatiului social organizat.

Aceste precizari ii acorda lui G. Le Bon calitatea de a fi un moment referential in incercarile de clarificare a confuziilor dintre psihologie si sociologie, iar psihologismului sau ii confera o nota aparte in cadrul acestei orientari generale.

De fapt, tocmai  aceasta particularitate l-a facut interesant si printre psihologi, chiar Wihelm Wundt (1832-1920), intemeietorul primului laborator de psihologie experimentala (Leipzig, 1879), folosind unele din sugestiile sale tematice in intreaga sa opera. Punand, insa, accent pe aspectele volitionale care stau la baza cristalizarii moravurilor a redactat o 'Psihologie a popoarelor' intre anii 1900-1920. Impresionanta ca dimensiuni in cele 10 volume ale sale se gasesc si numeroase pagini ramase antologice pentru literatura privind geneza mitului, limbajul, religia s.a. Din punctul de vedere al sociologiei, remarcam definirea importantei conceptiei despre lume (Weltanschaung) in geneza modelelor de comportament colectiv. Relevarea rolului mentalului colectiv in formularea si dezvoltarea sistemului de valori care particularizeaza etnic un popor constituie, iarasi, o contributie valoroasa la dezvoltarea patrimoniului stiintific de profil. Aceste achizitii conceptuale vor avea efecte favorabile asupra impactului explicativ al socializarii si al fondului socializant in calitatea lor de categorii eminamente sociologice.

Utilizand novator problematica aferenta psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955) prin lucrarea 'Rebeliunea maselor' (La rebelion de las masas, 1914) completeaza psihologismul cu unele elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent filosofic.

El pleaca de la premisa ca viata trebuie sa fie calauzita de cultura, iar cultura trebuie sa fie vitala, respectiv sa se obiectiveze in modele de comportament compatibile cu exigentele celei mai evoluate civilizatii. 'Ratiunea vitala', una din formulele care ii rezuma intreaga doctrina (inspirata din 'Filosofia vietii', Lebensphilosophie, reprezentata de Max Scheler si din conceptul de Geschichtlichkeit - istoricitate, folosit de Wilhelm Diltey pentru definirea realitatii umane) este folosita de Ortega y Gasset pentru a demonstra faptul ca esenta omului este istoricitatea.

Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc sa aiba si ele caracter istoric, dar legitimitatea in transformarea acestora ii revine culturii. Numai prin cultura devine posibil progresul moral, iar prin acesta inovarea modalitatilor de raportare la structurile sociale si la intregul univers institutional al spatiului social global. Acest proces se realizeaza, insa, nu la nivelul maselor, ci al elitelor. Spre deosebire de elite care creeaza sub semnul valorii si cu luciditatea perspectivei urmarite programatic, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale si actioneaza preponderent spontan. Entropia sociala pe care o genereaza lipsa de discernamant a maselor confera comportamentului colectiv multe valente alienante care explica fenomenele de instrainare individuala si comunitara.

Crearea unei noi elite si sustragerea culturii de sub influenta nefasta a maselor este solutia o propune Ortega y Gasset pentru Spania vremii sale profund marcata de criza generala dintre cele doua razboaie mondiale.

Dincolo de aspectele cu totul particulare privind mentalul colectiv spaniol si incercarea autorului de implicare directa in reconstructia institutionala a tarii sale, noi am retinut doar acele elemente care mai prezinta relevanta sub raport istoric, in problematica psihologiei maselor si a importantei acesteia pentru evolutia sociologiei ca stiinta.

Cu aceste aspecte, incheiem, din ratiuni didactice, prezentarea psihologismului european la dezvoltarea sociologiei ca stiinta socio-umana.

BIBLIOGRAFIE

Gustave Le Bon:

Les lois psychologiques de l'evolution des peuples

Psychologie des foules

Psychologie du socialism

Psychologie de l'education

La Revolution Fran aise et la psychologie des revolutions

Les civilisations de l'Inde

Le civilisation des Arabes

Les opinions et les croyances; Les basses scientifiques d'une Philosophie de la justice.

Wilhelm Wundt:

Psihologia popoarelor (10 volume: 1900-1920);

Logica

Etica

Sistemul filosofiei

Jose Ortega y Gasset:

La rebelion de las masas

El tema de nuestro tiempo (Tema timpului nostru-1923);

La deshumanizacion del arte (Dezumanizarea artei - 1925);

En torno a Galileo (Despre Galilei-1933);

Wilhelm Diltey y la ideea de la vida (W. Diltey si ideea vietii-1934);

Historia como sistema (Istoria ca sistem - 1935);

Ideas y creencias (Idei si credinte - 1936);

Una interpretacion de la istoria universal (O interpretare a istoriei universale - 1949);

Meditacion de Europa (Meditatii despre Europa - 1949).

Studiu de autor

JOSÉ ORTEGA Y GASSET

José Ortega Y Gasset s-a nascut la 9 mai 1883 la Madrid intr-o familie cu traditii liberale (tatal sau era directorul unui cotidian democrat). Urmeaza colegiul iezuit dintr-o localitate de langa Malaga, apoi dreptul si filozofia la Universitatea din Drentso (Bilbao). In 1903 il cunoaste pe Miguel de Unamuno de care-l va lega o stransa prietenie. Intre 1905 si 1908 studiaza la diferite universitati din Germania, unde intalneste profesori renumiti in epoca: Hermann Cohen, Paul Natorp, Nicolai Hartmann. Din 1910 devine profesor titular al catedrei de metafizica a Universitatii din Madrid. Intemeiaza revista España (1915) impreuna cu Azdrin si Eugenio d'Ors, iar in 1923, celebra revista Revista de Occidente. In 1930 se alatura. impreuna cu Unamuno si Pérer de Ayala, miscarii republicane, devenind un an mai tarziu, deputat de Liou in Cortes-ul republican. Dupa 1923 se retrage treptat din politica. La inceputul razboiului civil se refugiaza pe rand in Franta, Argentina si Portugalia, pentru a reveni la Madrid abia dupa zece ani. In 1948, intemeiaza, impreuna cu discipolul sau Julian Marias, Institut de Humanidades. Moare la Madrid in 1955.

Opere principale: Meditaciones del Quijote (1914), La Rebelion de las Massas (1930), El espiritu de la letsa (1927), El Tema de nuestro tiempo (1923) - Tema vremii noastre, España invertebrata (1921) - Spania nevertebrata etc.

José Ortega Y Gasset apartine psihologismului european, fiind unspirit novator in problematica aferenta a psihologiei maselor prin lucrarea 'Rebeliunea maselor' completand cu unele elemente cocnrete psiho-logismul.

Premisa de la care pleaca este ca viata trebuie calauzita de cultura, cultura fiind elementul vital menita sa se obiectiveze in comportamentul persoanei in raport de perfecta compatibilitate cu exigentele impuse de cea mai evoluata civilizatie. Conceptul de 'ratiune vitala' este folosit de catre Ortega Y Gasset pentru a demonstra ca esenta omului o constituie istoricitatea sa.

Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc sa aiba un comportament istoric, dar legitimitatea acestora ii revine culturii. Doar prin cultura se poate realiza progrsul moral nu la nivelul maselor ci doar al elitelor.

José Ortega Y Gasset vorbeste in lucrarea 'Revolta maselor' aparuta la Editura Humanitas 1994, in traducerea lui Coman Lupu, de aparitia omului masa, definind astfel 'om facut la reprezeala alcatuit din cateva plapande abstractii, identic de la un capat la celalalt al Europei Este omul golit in prealabil de propria-i istorie fara maruntaiele trecutului si ascultand de toate disciplinele 'internationale'. Acest tip de om 'are doar aptitudini, crede ca are numai drepturi nu si obligatii, este omul 'sine nobilitate' - fara noblete, care obliga 'Noblesse oblige'. Nobletea se defineste prin exigenta, prin obligatii, nu prin drepturi.

Goethe spunea 'A trai dupa plac inseamna a trai ca un plebeu, nobilul aspira la ordine si la lege'. Termenul de noblete este sinonim cu o viata de eforturi mereu preocupata de autodepasire, de inaltare a ceea ce este spre ceea ce se presupune ca datorie si 'exigenta'. Oamenii de elita sunt oameni aflati intr-un antrenament necontenit. Spre deosebire de elite, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale si actioneaza preponderent spontan. Entropia sociala pe care o genereaza lipsa de discernamant a maselor confera comportamentului colectiv multe valente alienate care explica fenomenele de instrainare individuala si comunitara.

Societatea, spune José Ortega Y Gasset, este intotdeauna unitatea dintre doi factori: minoritatile si masele.

Minoritatile sunt indivizii sau grupurile de indivizi calificati intr-un mod special iar masa este ansamblul de persoane nu neaparat calificate 'omul mediu'. Individul de elita este acela mai exigent cu sine decat cu altii, chiar daca aceste aspiratii superioare nu reusesc sa se realizeze in el insusi.

Caracteristica epocii noastre este aceea ca omul proclama si impune dreptul mediocritatii sau mediocritatea insasi ca pe un drept. Aceasta inseamna a tine in sah adevarul. S-a produs un acces al maselor la deplina putere sociala. Omul mediu se pomeneste ca are idei dar nu are facultatea de a le produce. Exista si doua trasaturi ale omului actual: 'expansiunea continua a dorintelor sale vitale si ingratitudinea fata de tot ceea ce i-a facut posibila usurarea existentei'. Daca imperativul traditional a fost 'A trai inseamna a te simti limitat si prin aceasta trebuie sa tii seama de ceea ce te limiteaza', imperativul nou este 'A trai inseamna a nu simti nici o restrictie, inseamna deci a te abandona linistit tie insuti. Practic, nimic nu este imposibil, nimic nu este periculos si in principiu, nimeni nu este superior nimanui'.

In aceste conditii A. Cornte va conchide 'Fara o noua putere spirituala epoca noastra care este o epoca revolutionara va produce o catastrofa', Hegel fiind cel care ne avertizeaza 'Masele inainteaza'.

Se impune crearea unei noi elite si sustragerea culturii de sub influenta nefasta a maselor. Europa nu s-a americanizat. S-a ajuns la o nivelare. Cetateanul european prin statutul moral la care a ajuns poate intelege viata americana. 'Traim intr-o epoca a nivelarilor, se niveleaza averile, cultura diferitelor clase sociale se omogenieaza, sexele devin egale in drepturi'.

Stilistul Ortega, deseori repudiat sau condescendent acceptat in zilele noastre este autorul unui sistem folositor(sistemul intr-un sens dinamic fiind dupa el scopul final al oricarui demers reflexiv) cunoscut sub numele de rationalism perspectivist, ale cartui principii le schiteaza inca din primele scrieri precizandu-le si dezvoltandu-le apoi de-a lungul intregii sale vieti. Dar 'manifestul' orteguismului este chiar El tema de nuestro tiempo (1923).

Titlul de la bun inceput provocator pentru orice epoca viitoare, ne invita sa parcurgem una din cele mai incitante opere filosofice ale secolului nostru muribund si atat de bogat in orori.

Nici 'vitalism', nici 'rationalism' sistemul lui Ortega se intemeiaza pe ceea ce el considera a fi 'realitatea radicala' adica viata umana si anume eul confruntat cu circumstantele sale. La care se adauga ideea perspectivei: fiecare subiect isi are 'propria lume' ocupata in coordonata de perspectiva particulara a fiecaruia, fara insa ca divergenta lumilor diferite sa presupuna falsitatea vreuneia dintre ele. Viata, spuen Ortega, 'nu are nevoie de nici un continut determinat - ascentism sau cultura - pentru a avea valoare si sens' in timp ce ratiunea este amenintata de postura sa rationalista, ratiunea poate deveni 'rationalism' adica 'utopism' adevar nelocalizat vazut de 'niciunde'. Avantajul doctrinei punctului de vedere sau a perspectivismului este imprejurarea ca ea presupune obligatia ca in fiecare sistem sa fie integrata si perspectiva vitala din care aceasta a emanat, ceea ce ingaduie articularea fiecarui sistem astfel construit cu alte sisteme viitoare sau chiar straine din ceea ce este posibil prin inlocuirea 'ratiunii pure' cu 'ratiunea vitala'.

Ortega vrea sa rezolve de fapt un vechi conflict declansat intre ratiune si viata, intre rational si irational, o data cu Socrate, daca acesta a descoperit linia de unde incepe puterea ratiunii, vremea noastra ne-a pus in fata unei descoperiri apuse: hotarul unde puterea ratiunii ia sfarsit. Misiunea vremii sale era dupa Ortega redescoperirea spontaneitatii. Socrate nu avea incredere in spontaneintate si o cenzura prin filtrul normelor rationale contemporanul lui Ortega e neincrezator in ratiune si o judeca prin intermediul spontaneitatii. Ratiunea nu e decat tot o forma si o functie a vietii, iar tema vremii 'noastre' spune Ortega este de a supune vitalitatii ratiunea. Dar 'tema vremii' se schimba in perindarea generatiilor istorice si redescoperirea ei constituie o sarcina permanenta pentru fiecare dintre ele, de unde si caracterul 'provocator' al titlului, inchizand in sine sfidarea si provocarea continua a autoidentificarii.

In primul capitol al volumului 'Ideea de generatii', Ortega defineste generatia ca 'o varietate umana(). Membrii ei vin pe lume inzestrati cu anumite caractere tipice care le confera o fizionomie comuna, diferentiindu-i de generatia anterioara'. In cadrul acestei 'rame de identitate' indivizii se pot afla in apozitie percepandu-se ca antagonici, insa nerealizand apropierile, similitudinile dintre ei. Fiecare generatie este un 'nou corp social integru cu minoritate selecta, lansata pe o traiectorie bine determinata. Exista si o atitudine pe care membrii unei generatii o adopta fata de ceea ce deja exista. In functie de o astfel de atitudine vorbim de: epoci cumulative in care indivizii unei generatii apreciaza ca exista o suficienta omogenitate intre ceea ce s-a creat in trecut, incheiat si ceea ce le este propriu, apoi de epoci eliminatorii si polemici in care exista o profunda eterogenitate intre cele doua lumi (trecut-prezent) si acestea fiind generatiile de lupta. In primele doua tinerii se subordoneaza batranilor care conduc in continuare in arte si stiinta - vremuri ale batranilor. In cel de-al treilea tip batranii sunt inlaturati, nu se pune problema conservarii, acumularii si a inlocuirii - 'sunt vremuri juvenile, epoci de initiere si beligeranta contructiva'. Exista asadar anumite ritmuri istorice intre care sunt anumite inadvertente.

In ceea ce priveste previziunea viitorului se observa ca fiecare generatie consta intr-o sensibiltiate specifica, adica isi are propria vocatie, misiunea sa istorica. Se intampla uneori ca aceasta generatie sa lase misiunea neindeplinita. Efectul: 'dezertarea' ei din postul istoric se pedepseste prin condamnarea ei la un perpetuu dezacord cu sine insasi. 'Institutiile ca si spec-tacolele noastre sunt reziduuri anchilozate ale altei perioade. Profetiile istorice au avut un rol insemnat in istorie fiecare generatie prevazand in viitor situatia actuala'.

Ortega ne indeamna ca pentru a ne cunoaste mai bine viitorul sa ne intoarcem spre interiorul nostru desi este mai dificil de inteles. 'Omul s-a format in lupta cu exteriorul si nu-i usor sa desluseasca decat lucrurile care sunt afara. Exista anumite procedee de a descoperi in prezent simptomele viitorului.

Se impune supozitia ca ar exista o afinitate intima intre sistemele stiintifice si generatii sau epoci. Se poate aprecia in aceste conditii ca stiinta si mai ales filosofia ar reprezenta un ansamblu de convingeri care valoreaza ca adevar numai pentru un timp determinat.

Se contureaza in aceste conditii  doua orientari: doctrina 'relativista' si doctrina 'rationalista'.

Doctrina relativista sustine ca nu exista 'adevar' deoarece fiecare individ isi are propriile convingeri mai mult sau mai putin durabile care pentru el reprezinta adevarul deci nu exista decat adevaruri referitoare la conditia fiecarui subiect. Relativismul este intr-o ultima analiza scepticism, iar scepticismul justificat ca obiectie la orice teorie este o teorie sinucigasa.

O data cu inceputul Renasterii se naste un curent cu tendinta antagonica si anume rationalismul care pentru a impune adevarul va renunta la viata. S-au afirmat in aceasta epoca mari filosofi, Descartes ca parinte a rationalismului modern, apoi Kant cu 'fiinta sa rationala' singura capabila de a se detasa de realitatea istorica, cotidiana si a gasi prin ratiune sensul adevarului.

Dar, se intreaba Ortega, daca ratiunea si prin ratiune se poate dobandi adevarul de ce a fost nevoie de atatea greseli in istorie, de erorile comise de marii conducatori de state. Descartes va gasi justificare in erorile adevarului adica in pacatul vointei 'vointa fiind cu mult mai ampla si mai intinsa decat intelegerea', ea nu se include in aceleasi limite ci 'o extinde si asupra lucrurilor pe care nu le inteleg, fata de care fiind de la sine indiferenta ea se rataceste cu mare usurinta si alege raul drept bine sau falsul drept adevar'.

Ortega conchide ca in situatia actuala nu ne putem situa nici in absolutismul rationalist nici in relativismul care salveaza viata evaporand ratiunea.

Cultura se exprima prin alegerea justului si nu a injustului in viata cotidiana. Cultura si viata se afla intr-o stransa legatura. Cultura se defineste ca fiind 'viata spirituala' dar considera Ortega aceasta nu trebuie separata de 'viata' in sensul realitatii sociale, palpabile. Aceasta greseala este facuta de catre rationalism caci 'Nu exista cultura fara viata, nu exista spiritualitate fara vitalitate, in sensul cel mai terre a terre ce s-ar dori sa i se dea acestui cuvant'. Spiritualul si nespiritualul se imbina, se impletesc in viata in raporturi egale.

Ortega vorbeste despre doua tipuri de imperative care conduc activitatile noastre:

IMPERATIV

CULTURAL VITAL

Sentiment Adevar Sinceritate

Vointa   Bunatate Impetuozitate

Gandire Frumusete Delectare

Daca in timpul Renasterii cultura nu se putea realiza in noi ci ramanea undeva la o suprafata de frictiune peste viata efectiva neimplicand viata efectiva a individului, in contemporaneitate cultura se naste din finalul viu al subiectului si este asa cum am spus 'viata senso-stricto, spontaineitate, subiectivitate. Cultura s-a obiectivizat si rezista atata timp cat ea primeste mesaje din partea subiectilor cand acest flux inceteaza cultura se indeparteaza, se hieratizeaza. 'Cultura are prin urmare, un ceas al nasterii - ceasul ei liric - si un ceas de anchilozare - ceasul ei hieratic'. Exista o cultura germinala si o cultura de-a gata. In epocile de reforma cum e a noastra trebuie sa fim increzatori in cultura de-a gata si sa promovam cultura emergenta'.

In capitolul 'Cele doua inimi sau Socrate si Don Juan', Ortega atrage atentia din nou asupra unui anumit ciclu istoric al omenirii si anume a antagonismului intre epoca socratica si cea actuala. Daca contemporanii lui Socrate, lumea clasica  traia revelatia subita a unei lumi exemplare bazata pe inlaturarea vietii spontane si inlocuirea ei cu ratiunea pura astazi se constata ca ceea ce au facut Socrate si secolele posterioare a fost o eroare, caci spontaneitatea, viata insasi nu poate fi anulata definitiv ci infranata. Tema vremii noastre consta in 'a supune vitabilitatii ratiunea, a o localiza in cadrul biologicului, a o subordona spontanului () Misiunea vremii noi este tocmai a converti relatia si a arata ca dimpotriva cultura, ratiunea, arta, etica sunt datoare sa slujeasca viata'.

Se constata astazi o noua atitudine, o noua ironie de semne opus celei socratice. 'In vreme ce Socrate era neincrezator in spontaneitate si o privea prin intermediul normelor rationale, omul prezentului e neincrezator in ratiune si o judeca prin intermediul spontaneitatii'.

Figura lui Don Juan apare acum rafianta si cu scop precis, caci acesta se razvrateste impotriva a tot ceea ce contine morala, ceea ce reprezinta tema a vremii noastre. Aceasta inseamna o noua cultura: cultura biologica. Ratiunea pura trebuie sa-si cedeze ratiunii vitale imperiul'.

In ceea ce priveste valorizarea vietii si aici, spune Ortega, se inregistreaza o mortificare in raport cu epocile trecute. Astfel ca tema proprie vremii noastre si misiunea actualelor generatii consta in a face o incercare energica de a ordona lumea din punct de vedere al vietii.

Este vorba de o noua directie a culturii. Este vorba de a consacra viata care pana acum nu era decat un fapt nud si oarecum un hazard al cosmosului, facand din ea un principiu si un drept. Alegerea unui punct de vedere constituie actul initial al culturii.

Aceasta consideratie data vietii a avut ca si consecinte ridicarea la rangul de principiu a celor mai diverse entitati. Fiecare obiect se bucura de o dubla existenta: pe de o parte este o structura de calitati reale pe care le putem percepe; pe de alta parte e o alta structura de valori care se prezinta numai capacitatii noastre de apreciere. Dupe ce face o prezentare a conceptiei budhiste, Ortega se intreaba 'ce se intampla daca in loc de a spune 'viata pentru cultura vom spune cultura pentru viata'?'.

Pe planul vietii se disting forme de traire mai mult sau mai putin valoroase. Nietzsche a fost cel mai clarvazator caci lui i se datoreaza gasirea uneia dintre reflectiile cele mai fecunde specifice epocii noastre si anume distinctia facuta de el intre viata reusita si viata ratata.

Ca si o concluzie, Ortega considera ca trebuie depasita ipocrizia de a intelege ca viata trebuie apreciata ca si valoare pozitiva si a rezolva contradictia dintre 'gratia ei' invadatoare ce se impune sensibilitatii noastre si aprobarea ei care nu se pare un pacat'. Viata este in esenta actiune si miscare, sistemul de tinte catre care ni se declanseaza actele si inainteaza miscarile noastre fiind o parte integranta a organismului viu.