Psihologia si simtul comun

PSIHOLOGIA SI SIMTUL COMUN

Fiecare stiinta cerceteaza o clasa sau categorie de fenomene care formeaza obiectul ei specific. Din studierea acestor fenomene desprinde legi sau regularitati, asupra lor propune clasificari, modele descriptive si conceptuale, ipoteze explicative, precum si metode de investigatie precise in masura sa duca la stapanirea treptata a faptelor. Acesta este si cazul psihologiei care are drept obiect studiul fenomenelor psihice. In prima aproximatie stiinta este cunoasterea adunata in sistem.

Constatand dificultatea pe care o incearca psihologul, croindu-si drum in labirintul complicat al conduitei umane, alaturi de cercetatorul psiholog se afla in acelasi labirint oamenii de fiecare zi, care incearca sa inteleaga propria conduita, efectueaza experiente si observatii spontane, neintentionate, dar cu valoare informativa. Psihologul profesionist supune afirmatiile si ipotezele sale probei experimentale si analizei stiintifice, luand in considerare experienta cotidiana ca instanta de verificare si ca sursa de exemple cu valoare de ilustrare. Insesi problemele psihologiei au aparut ca o decantare treptata din datele simtului comun.

De fapt, ca preocupare practica, in sensul cunoasterii de sine si de altul, psihologia a aparut odata cu omul, cu dezvoltarea contactelor interumane. In chip firesc, oamenii nu au asteptat constituirea unei stiinte psihologice pentru a-si pune intrebari cu privire la viata sufleteasca, la modul de comportare al semenilor, la insusirile lor personale. Din raspunsurile date la asemenea intrebari s-a nascut o psihologie empirica, fixata si transmisa mai intai pe cale orala, in care se condenseaza opinii si observatii ocazionate de viata cotidiana. In limba, in folclor se intalnesc locutiuni, proverbe, zicale etc., care consemneaza notatii psihologice validate de o indelungata experienta.

In jumatatea a doua a secolului trecut, psihologia devine o ramura de sine statatoare a stiintei. Prima lucrare cu caracter stiintific in acest domeniu - ceea ce a insemnat studierea unor fapte psihice cu mijloace precise - a aparut in 1860 si apartine lui Th. Fechner Elemente de psihofizica. Ea studiaza, in principal, raportul dintre modificarile stimulului fizic si variatiile corespunzatoare in planul senzatiei. Aceste prime experiente au fost sistematizate intr-o lege matematica, numita legea psihofizica, in care se formuleaza raportul dintre modificarile senzatiei (S) in functie de marimea stimulului extern (I).

In perioada prestiintifica a psihologiei - in pofida drumului in zigzag - s-au acumulat unele achizitii segmentare, s-au prefigurat unele generalizari empirice, s-au condensat observatii la nivelul simtului comun.

Surse ale cunoasterii psihologice se afla in intreg campul culturii. O legenda cretana, de exemplu, ne descrie un episod din urmarirea atenianului ingenios Dedal, de catre regele Cretei, Minos. Ajuns in Sicilia, Minos ofera regelui sicilian Cocalos sa rezolve o problema: a trece n fir printr-o cochilie de melc, fara a o sparge. Minos stia ca problema nu era accesibila regelui Cocalos si ca numai istetul Dedal detinea cheia rezolvarii. Dezlegarea efectiva a problemei de catre Cocalos I-a permis regelui Minos sa identifice ascunzisul celui urmarit. Este o prefigurare a testului de inteligenta.

Se pune intrebarea daca exista o continuitate intre cunoasterea comuna si stiinta psihologica? Fara indoiala, exemplele citate devin relevante, capata caracterul de text psihologic ca atare numai privite prin grila de concepte pe care le vehiculam astazi, deci printr-o "lectura moderna". Exista inca teme de psihologie, care se mai afla in vecinatatea imediata a simtului comun. Se porneste in cazul acesta, in cerecetare, de la notiuni in acceptia simtului comun, se initiaza o experienta sau observatie sistematica pe baza unei idei/ipoteze si se verifica apoi rezultatele in practica, ceea ce aduce o distantare de simtul comun. Ceea ce caracterizeaza spiritul stiintific modern este - dupa G. Bachelard - detasarea de simtul comun.

Atunci cand scriitorul, de pilda, infatiseaza in chip reusit un fenomen psihic - un sentiment etc. - el nu face stiinta si nu-si asuma o atare pretentie. Materialul descrierii sale trebuie luat in considerare de catre psiholog, dar scriitorul nu-si propune explicatia cauzala si nici dezvaluirea legitatii - note care tin de domeniul stiintific.

TRECUT LUNG, ISTORIE SCURTA

Se poate pune intrebarea, de ce s-a constituit atat de tarziu psihologia ca stiinta?

Istoriceste s-a pornit de la notiunea naiva de suflet (psyche), care continea in mod sincretic elemente subiective si obiective. S-a trecut apoi - pornind de la autoobservatie - la desprinderea constiintei ca fenomen pur subiectiv si intern, fenomenul psihic a fost redus la evenimentul mintal, la faptul de constiinta, care ramane accesibil in principiu numai celuia care-l traieste - ceea ce nu poate constitui temeiul unei stiinte, intrucat presupune acordul intersubiectiv greu de obtinut. Drept replica la psihologia introspectiva - ceea ce reducea studiul la privirea interioara asupra faptului de constiinta - s-a nascut curentul comportamentist (behaviorist), care propunea ca obiect al psihologiei faptul de conduita ca realitate pur obiectiva si externa. Sarcina psihologiei consta in a surprinde si sistematiza conexiunile regulate intre situatii sau stimuli (S) si reactiile organismului (R), punand intre paranteze in chip programatic constiinta. In sfarsit, pe un plan superior, apare sinteza dialectica: unitatea dintre constiinta si comportament, in care desfasurarile lumii subiective devin obiect al psihologiei in unitate cu faptele de conduita pe care le regleaza

Se invoca astfel complexitatea fenomenului psihic si variabilitatea sa interindividuala. A trebuit sa fie mai intai cunoscute fenomenele simple, nivele de organizare subiacente, pentru a se ajunge treptat la cele complexe. A fost nevoie o anumita maturizare a fizicii, fiziologiei etc., pentru a se putea trece progresiv la studierea fenomenelor psihice. In mod firesc, adancirea unor fenomene fizice (acustice, optice) a dus la desprinderea aspectelor psihologice (senzatiile auditive, vizuale etc.). Tot asa, progresele fiziologiei s-au rasfrant nemijlocit asupra cunostintelor despre viata psihica. De altfel primii psihologi au fost adesea fizicieni ori fiziologi de formatie.

Cunoscutul fizician A. Einstein, ascultand relatarile lui J. Piaget asupra experientelor sale efectuate la copii, remarca invariabil: "Ce complicate sunt lucrurile? E mult mai grea psihologia decat fizica!". Intr-adevar, desi faptele psihice tin de experienta cotidiana a fiecaruia astfel incat par destul de simple, in realitate, studiul lor cu mijloace precise, ca si incercarea de a le explica, au constituit adesea o problema complexa si dificila.

Situatia psihologiei nu este insa o exceptie. J. Piaget [16] observa ca stiintele experimentale s-au nascut cu mult in urma disciplinelor deductive, cele din urma oferind cadrul si conditia celor dintai. Astfel, fizica experimentala s-a dezvoltat cu un decalaj de doua milenii fata de matematica; la fel psihologia - ca stiinta a faptelor, - si-a cucerit autonomia cu o intarziere considerabila fata de logica. Experimentarea impune disocierea factorilor, iar aceasta inseamna de cele mai multe ori o experienta controlata si nu doar o simpla deductie. Faptul brut este difuz si perceput global. In cazul psihologiei - arata acelasi autor - disocierea factorilor este mai dificila, pentru ca ei sunt legati in totalitati, care se preteaza greu la variatii sistematice (p. 199).

PROBLEMA LEGITATII IN PSIHOLOGIE

Stiintele incep prin a face opera de descriere si clasificare inainte de a descoperi legi, de a avansa ipoteze explicative. In psihologie, care inscrie la activul ei peste un secol de existenta, ponderea demersurilor clasificatorii si descriptive este destul de mare. Era firesc sa se acorde prioritate in timp clasificarii actelor psihice, subsumarii lor in genuri si specii: perceptie, memorie, gandire, vointa etc. Odata cu aceasta a aparut si tendinta de a hipostazia, reifica termenii, proiectandu-i ca "facultati" sau functii care ar oferi si "explicatia" faptelor concrete.

Dupa acest prim stadiu urmeaza intrebarea "Cum?", care indreapta atentia asupra procesului insusi, al desfasurarii fenomenului, incercand  sa se aproximeze regularitati ale proceselor.

In sfarsit urmeaza intrebarea "De ce?", care duce spre treapta explicativa a fenomenelor. Multa vreme - arata un istoric al stiintei (E. Boring) -  a dominat in psihologie modelul aristotelian: omul gandeste pentru ca are gandire, actioneaza pentru ca are vointa s. a. m. d. Categoriile clasificatorii capata valoare explicativa. Fireste, demersul taxonomic isi are importanta sa in drumul spre cautarea legitatii.

Nu o data in istoria stiintei, s-a sustinut ca psihicul nu se supune unor legitati obiective si ca psihologia nu face decat sa descrie ceea ce este dat nemijlocit in experienta interna a subiectului, adica sa fie o stiinta pur descriptiva (fenomenologie).

Cum s-a aratat, fenomenele psihice prezinta o mare dispersie sau variabilitate interindividuala; totusi gasim o unitate in diversitate, care ia forma legitatii statice.

Unele regularitati - spune Pavelcu [15] - sunt mai mult o condensare a experientei curente. Multe acte cotidiene se bazeaza pe prevedere, de exemplu: comunic unui prieteno veste fiind sigur ca-l va bucura. "Trebuie sa admitem - arata autorul - trepte de cunoastere a legilor: de la legea intuita si aplicata in practica, redusa la intelesulunei simple actiuni invatate si efectuate pe baza unei observatii concrete si individuale, pana la formularea generala si abstracta a unor relatii constante si necesare" (p. 280).

In istoria disciplinei s-au formulat legi, care s-au dovedit ulterior a fi mai curand aproximatii sau cu valoare limitata. De exemplu in legatura cu legea psihofizica fundamentala prezentata de Th. Fechner in lucrarea amintita, studiile ulterioare au aratat ca aceasta relatie este valabila numai pentru registrul mijlociu al stimulilor.

Se face distinctia intre stiinte nomotetice - care tind sa descopere legi si stiinte idiografice, care ar avea drept obiect singularul, faptul irepetabil.

In psihologie este considerat cazul individual ca punct de plecare. Ebbinghaus a stabilit legea uitarii efectuand 165 de probe cu sine insusi inainte de a incerca pe altii. Demersul stiintific tinde sa gaseasca legi, principii, concepte pentru a se intoarce din nou la individual in vederea intelegerii si patrunderii acestuia. Problema este in ce fel este individul asimptota legilor stabilite de stiinta psihologica.

Rezumand, in psihologie exista - dupa B. Lomov 1986 - mai multe grupe de legitati:

legile psihofizicii, care se refera la identificarea, diferentierea si recunoasterea semnalelor, precum si la formarea asociatiilor;

legitati care dezvaluie dinamica proceselor psihice: succesiune legica a fazelor perceptiei, invatarii etc.

legitati ale dezvoltarii psihice a omului, cum ar fi stadiile dezvoltarii inteligentei s. a.

In ansamblu, in desfasurarea fenomenelor psihice actioneaza principiul determinismului probabilist, motiv pentru care aparatul statistico-matematic isi gaseste aplicarea in cercetarea psihologica.