PROFILUL ETNIC AL MINORITATII RROME

O comunitate etnica are cateva caracteristici distinctive care sunt stabile in timp, printre cele mai importante caracteristici distinctive se numara:

Caracteristici fizice ( rasiale ). Caracteristici fizice exterioare usor identificabile la nivelul constiintei colective - acest criteriu poate fi folosit in cazul populatiilor de negrii.

Limba este criteriul cel mai puternic atunci cand operam cu distinctia intre grupurile entice. Cultura proprie este mentinuta cel mai adesea de limba proprie, totodata constituie si o bariera pentru penetrarile exterioare, iesirile sunt de obicei usoare pentru ca minoritatile cunosc limba majoritara, majoritate mult mai laxa ca si profil etnic . Limba rromani are o capacitate semnificativ mai redusa decat limba altor comunitati entice minoritare de a fi purtatoarea specificului etnic. Acest lucru este datorat: in primul rand gradului de raspandire al limbii rromani, aceasta limba nu mai este stiuta de multi dintre rromi - vatrasii si rudarii folosesc foarte putin limba rromani, majoritatea necunoscand-o deloc. Datorita modului de viata de tip simbiotic, iar nu izolat, in raport cu comunitatea majoritara, copiii sunt invatati limba comunitatii dominante inca de la inceput, ca a doua limba materna, acolo unde limba rromani nu mai este utilizata. Asa se face ca existau rromi care sa nu stie limba romana, la nivel de limba materna. Semnificatia utilizarii limbii rromani - nu este utilizata in activitatile cu caracter religios, un factor decisiv in mentinerea unei limbi minoritare. Limba rromani nu este nici purtatoarea unei culturi traditionale specifice, decat intr-o oarecare masura. Unele cantece rrome sunt cantate in limba rromani, cele mai multe insa sunt cantate in limba majoritara. Un prim factor este acela ca rromii au indeplinit, si o fac inca, meseria de lautar. In calitate de lautari ai populatiei majoritare au trebuit sa devina purtatorii cantecelor traditionale ale acestei colectivitati, care i-au influentat masiv propria lor traditie muzicala ; chiar cantecele  proprii au fost cantate in limba majoritara. In concluzie, manifestarea culturala care de regula mentine vie limba - cantecul - se realizeaza in cazul rromilor predominant in limba majoritatii. Faptul ca nu a fost limba scrisa este motivul pentru care nu reprezinta un instrument cultural de dezvoltare a culturii traditionale proprii si nici de acces la cultura universala. Astfel, pe cale de consecinta, folclorul pastrat a fost unul transmis pe cale orala, mai mult cantece si unele povestiri. Lipsa unei limbi scrise, alaturi de marginalizarea populatiei de rromi a impiedicat dezvoltarea unei ample culturi. Inexistenta unei literaturi proprii scrise a creat o cultura traditionala restransa, care, la randul sau, nu a stimulat dezvoltarea limbii si practicarea ei intr-un context cultural specific. Limba rromani este o limba colocviala, pe cand o limba scrisa si cultivata reprezinta instrumentul dialogului cu cultura altor colectivitati, fiind validate si imbogatindu-se ea insasi printr-o asemenea comunicare. Limba rromani nu a fost o limba a intelectualitatii rromilor. Efectul secundar al acestei situatii a fost ca rromii intelectuali s-au amestecat cu intelectualitatea majoritara, utilizand practic sau intelectual in mod exclusiv limba acesteia. Nescrierea limbii rromani a generat lipsa lingvistilor si literatilor.

Traditiile folclorice - in procesul de evolutie istorica relativ izolata a unei populatii, aceasta si-a dezvoltat un set de obiceiuri legate de evenimentele importante ale vietii (diferite sarbatori ) cat si o productie artistica de tip folcloric. Aceste traditii cultural-folclorice, fiind legate mai mult de anumite momente festive din viata individuala si colectiva, iar nu de viata curenta supusa unor forte masive si in schimbare continua si nu de viata curenta supusa unor forte majore si supuse schimbarii. Cultura traditionala folclorica se cristalizeaza in mod special in comunitatile rurale, in conditii de izolare accentuata si continua . Istoria ultimilor secole arata ca minoritatea rroma nu a trait niciodata o perioada indelungata in mod izolat. In timpul robiei, traiau pe langa curtile boieresti sau manastiresti, in interactiune continua cu comunitatea majoritara. Dupa eliberarea din robie au convietuit simbiotic cu populatia majoritara, mai exact la marginea acesteia. In mai toate satele rromii traiesc la marginea lor, ulterior prin extinderea satelor locuintele lor au fost inglobate in masa comunitatii. Lipsa unei limbi cultivate in scris a influentat negativ conservarea culturii traditionale si dezvoltarea unei culturi literare proprii - de aici rezulta ca minoritatea rroma este in mare masura lipsita de o cultura de tip modern, cultivata, scrisa, cat si de o cultura traditionala de amploare. Lipsa unei limbi scrise, a unei intelectualitati legate de profilul etnic specific ( lingvisti, literati, etnografi, folcloristi ) caracterul dispersat al vietii rromilor sunt factori esentiali, care fac ca profilul cultural sa fie mai degraba fragmentat decat coerent si suficient elaborat.

Modul de viata specific definit ca o stare foarte dinamica, determinata de schimbarile tehnologice, economice, social-politice mai generale. In modul de viata exista o serie de componente referitoare in mod special la atitudinea individuala fata de viata, la strategia de a face fata provocarilor . Aceste componente sunt de fapt materia prima a stereotipurilor pe care populatiile entice si le produc unele despre altele: irlandezii, englezii, francezii, rromii etc.

Traditii culturale - procesul de modernizare a societatilor, dezvoltarea intelectualitatii si a institutiilor sociale de transmitere a culturii, are ca rezultat cristalizarea unei culturi scrise, produs al intelectualitatii respectivei minoritati si care se transmite prin scoala si alte sisteme moderne de comunicare.

Familia este valoarea fundamentala a culturii rrome: "Daśtil te avel tut but love, kana san korkoro naj tut khanć" (Degeaba ai multi bani, daca esti singur nu ai nimic). Familia de rromi este, de fapt, comunitatea, prin sistemul de relatii de inrudire culturala (  « phralipen «  ), fapt pentru care o putem numi familie comunitara.

Casatoria

Casatoria traditionala la rromi se face prin consensul celor doua familii "xanamik" (cuscre), fara necesitatea unei oficializari externe. Numai prin casatorie "o ćhavo" ( baiatul ) si "i ćhaj" ( fata ) intra in randul membrilor neamului devenind "rrom" (om de-al nostru, sot, rrom) si "rromni" (femeie de-a noastra, sotie, rroma). Statusul femeii in familia traditionala de rromi urmeaza o serie de modele comportamentale si de atitudine, in functie de nivele de responsabilitate pe care se afla: ca "ćhaj bari" ( fata mare / nemaritata ), trebuie sa-si pastreze puritatea trupeasca si sufleteasca pentru a-si cinsti neamul, fiind raspunzatoare de puritatea si onoarea familiei, ea nu are voie sa iasa singura din comunitate si se afla sub tutela parintilor, abia prin maritis considerandu-se ca intra in randul adultilor; ca "bori" ( nora ), trebuie sa dea ascultare capului familiei si sa se lase protejata de acesta, sa dea "pakiv" ( respect si onoare) socrilor si sa traiasca in cadrul normelor vitei sotului ei, care a devenit si vita sa, avand un profund sentiment al datoriei si venerandu-si soacra; ca "rromni" (sotie), organizeaza gospodaria, se ocupa de cresterea si educatia copiilor, aproape in exclusivitate, este trezorierul familiei, aduce venit casei; ca "daj" (mama) trebuie sa-si formeze copiii in spiritul cutumelor si normelor traditionale, raspunde de copiii ei, in special de fete, ca de ea insasi, si isi venereaza fiii si fiicele; ca "sasúj" (soacra), devine stapana casei, personaj mai important in viata nurorii sale decat sotul ei, "o sastro" (socrul), totodata isi supravegheaza nora si coordoneaza familia in interior, in exterior hotararile apartinand sotului, ca si decizia de cheltuire a banilor si de alegere a partenerilor pentru copii; "phuri daj" "mŕmi" / "baba" (bunica), dobandeste un statut foarte important in neam si devine subiect de infinita grija si atentie a familiei, ca de sfatuitoare absoluta si posesoare a multor valori magice premonitorii, reparatorii si de protectie. Casatoria este o alianta pentru intreaga viata intre cele doua familii, relatia de incuscrire - "xanamik" - fiind la fel de puternica precum aceea de sange, membrii celor doua familii avand obligatia sa se sprijine reciproc in orice situatie, sa nu-si refuze nimic unii altora si sa-si acorde incredere deplina.

Asa-numitul "pret al miresei", suma de bani platita familiei fetei de catre familia mirelui, reprezinta, de fapt, un fel de plata pentru viitorii copii, care vor apartine familiei sotului si pe care acesta trebuie sa-i preia in schimbul unei valori simbolice[7], intarindu-si astfel reputatia, asadar statusul in cadrul comunitatii. Aceasta plata simbolizeaza cea mai importanta valoare a casatoriei rrome: virginitatea fetei. In cele mai multe cazuri, banii sunt folositi pentru inzestrarea noului cuplu, a soliditatii si durabilitatii casniciei, a coeziunii incuscririi si unui tratament bun al fetei in noua familie. "Pretul miresei" este recunoasterea valorii fetei si a aportului ei material in familie, dupa casatorie ("i rromni kerel buti and-o kher" - sotia munceste in casa), protectie a viitoarei mirese in neamul sotului, dar si garant al respectului reciproc ("pakiv"), recompensa de la parintii baiatului pentru parintii fetei, fara functie de schimb, ci de reprezentare, traditional fiind in aur, nu in bani. Greseala de a traduce in limba celuilalt un concept profund ancorat in mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotativa, ci numai una conotativ-etnoculturala o fac, deseori, chiar rromii traditionali. Daca un caldarar spune: "asa e la noi, se vand fetele la casatorie", el traduce gresit in limba romana un concept rrom care nici pe de parte nu inseamna "a vinde", el incearca, de fapt, sa simplifice faptul ca pentru intelegerea gagiilor, dar, fara sa vrea, le canta in struna celor care inteleg gresit situatia si aduce argumente denigratorilor neamului rrom.

Rromii nu folosesc termenul "bikinel" (a vinde) cand este vorba de casatoria fetelor, ci "pokinel" (a plati), termen al carui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci si conotativ, insemnand "a pretui" virginitatea miresei, "a valoriza", "a pune pret, valoare", "a compensa", a schimba simbolul puritatii cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare si prestigiu social in comunitatea traditionala de rromi. In acest sens, sintagma mai apropiata de adevarul culturii rromani este "pretuirea puritatii miresei", nicidecum "vanzarea fetei la casatorie"[8].

Familia baiatului le ofera mirilor locuinta, iar familia miresei, mai exact mama si bunica fetei, pentru a impartasi responsabilitatea casatoriei, trebuie sa contribuie financiar si simbolic la casatorie cu zestrea oferita miresei inaintea nuntii si care consta in bijuterii de aur, obiecte de imbracaminte ( se recomanda sa se ofere viitoarei neveste fuste pentru 10 ani ), mobila si obiecte de uz casnic necesare in gospodarie.

Casatoria la o varsta destul de mica (fetele de la 12-13 ani, baietii de la 14-15 ani), in cultura traditionala a rromilor, nu este altceva decat consacrarea prin recunoastere comunitara si binecuvantare parentala a unor posibile tendinte firesti pentru varsta respectiva. De altfel, cand fata este luata din casa parintilor ei la o varsta frageda si dusa in casa viitorului ei sot, intre cei doi soti nu au loc multa vreme relatii maritale: din punct de vedere relational, fata devine fiica soacrei ei - "doarme la spatele soacrei" - si sora sotului ei, ea este protejata si formata de soacra, abia mult mai tarziu, uneori chiar dupa cativa ani, preluandu-si rolul de nevasta. Este, de fapt, o forma avansata de logodna: fata devine "terni bori" (nora tanara).

In vreme ce, in culturile traditionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul individual ingust poate fi cu usurinta abandonat, in culturile moderne este accentuat aparentul bine individual, in functie de care se regandeste starea comunitatii, deseori sacrificata in scopul realizarii celui dintai. Astfel se explica libertatea individului in raport cu sistemul de constrangeri si recomandari ale societatii si acceptarea, relativ usoara, fara complexe, a intemeierii unei familii, fie ea si la modul potential, doar prin relatii sexuale, fara consacrare si recunoastere comunitara.

Culturile moderne isi asuma riscul dezechilibrului in comunitate, pentru ca o asemenea schimbare de statut, ramasa necunoscuta familiei, reprezinta mai mult decat pericolul unor aliante nedorite, pierderea coeziunii sociale si a coerentei logice a existentei umane, ci poate insemna chiar si trairea unor traume, fizice si psihice, de catre individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei sale libertati. Culturile traditionale refuza acest risc prin implicarea ritualica permanenta in viata individului.

Casatoriile timpurii au totodata rolul de a asigura acomodarea psihologica, atat a membrilor cuplului marital, cat si a membrilor celor doua familii.

O alta cauza a casatoriilor timpurii la rromi este de natura istorica: in vremea robiei    ( 1374 - 1856 ), boierii obisnuiau sa-si foloseasca roabele ca femei de iatac, aflate inclusiv la dispozitia oaspetilor; in acest sens, erau preferate fetele virgine, asadar, pentru a le feri de un asemenea statut, familiile rrome preferau sa le marite mai repede.

Virginitatea miresei[10] are valoarea unui sacrament, datorita catorva factori determinanti: se afla la baza moralei rromani, a conceptiei de pur si impur; presupune un rit de inaugurare, de creatie, ca si prima sarcina si nasterea; este o garantie ca nu va aparea sange strain in neam. Responsabilitatea vietii prenuptiale a fetei revine, cum este si firesc, integral familiei ei, in special mamei.

Uneori, cele doua familii care se vor incuscri, cei doi "xanamika" [11](cuscri) se hotarasc sa se inrudeasca prin copiii lor inca dinainte de nasterea acestora. Acest angajament / legamant ritualic poarta numele de "juruirea copiilor" (rr. "solaxadimos e ćhavenqo"; "ame semas dine and-o solax" = am fost juruiti) si este urmat de reuniuni succesive ale celor doua familii, in special la aniversarile fiului si fiicei, pentru ca cei promisi sa se poata cunoaste, imprieteni si acomoda, cu mult timp inainte de data casatoriei. Copiii devin astfel mai intai frati de suflet, dragostea maritala dezvoltandu-se in mod firesc, pe parcursul anilor, ca un sentiment solid si profund, indus de relatiile stranse dintre parinti si fundamentat pe acomodarea reciproca. Acest sentiment se afla la temelia durabilitatii casatoriei rrome, pentru ca depaseste limitele pasiunii deseori trecatoare ce ar fi stat la baza unei casatorii moderne finalizate de multe ori prin divort.

Exista si alte forme de casatorie in cultura traditionala rromani. Una dintre acestea este legata de posibilitatea alegerii mutuale a unei "bori", fratele dintr-o familie insurandu-se cu sora cumnatului sau, sotul surorii lui. Acest schimb ritualic - "paruvimos" reduce cheltuielile de nunta la jumatate (nuntile se fac laolalta), anuleaza plata pentru mireasa, dar prezinta riscuri in cazul unui divort unilateral, care ar putea duce si la divortul celeilalte parti, numai kris-ul putand decide desfacerea unei singure casatorii si mentinerea celeilalte.

O naśimos sau casatoria prin fuga este o forma devianta, dar acceptata prin ritualuri reparatorii, din dorinta culturii traditionale de a include si repara orice deviere, in loc de a-i exclude pe aceia care au produs respectiva deviere, asadar o dorinta de pastrare a echilibrului intracomunitar.

Relatia cu sacralitatea

In ceea ce priveste complexele ritualice dezvoltate de cultura traditionala rroma in relatia cu reprezentarile sacrului, acestea se traduc in sarbatorile calendarului traditional al rromilor. Acestea corespund, in mare parte, sarbatorilor din calendarul romanesc, dar dezvolta o serie de elemente specifice, fie structuri cutumiare diferite, fie mutatii de semnificatie, fie preluarea si sustinerea unor ritualuri originar nerrome, dar pierdute in spatiul culturii traditionale romanesti ("capra tiganeasca"), fie dezvoltarea unor ritualuri complementare celor nerrome sau care raspund unor nevoi reparatorii ale acestora (Vasilica, Paparuda). Cu toate acestea, exista si structuri ritualice calendaristice proprii numai rromilor, care nu au corespondent in cultura de convietuire (Joia Verde, Hardelezi).

In ziua de Anul Nou se face capra tiganeasca , ritual performat de tinerii rromi necasatoriti: tinerii imbraca un bat in capra, cu ajutorul unor panze colorate, a unui cap cioplit din lemn si a altor podoabe si isi prezinta rolul mergand din casa in casa, prin comunitate. Capra merge, de obicei, pentru a ura si a-si prezenta rolul pe la casele unde se stie ca sunt ćheja baria ( fete mari ), ceea ce demonstreaza faptul ca ritualul are scop premarital. Cand capra ajunge la o ćhaj bari, dupa ce isi prezinta rolul, unul dintre cavalerii caprei invita fata la dans, ea fiind pentru prima data iesita la acest dans. Dupa terminarea dansului, fata ii da cavalerului, drept rasplata, un colac si vin. Cavalerul il imparte si celorlalti actanti. Dupa ce termina de umblat cu capra, le ćhave aj le ćheja (baietii si fetele) fac un bal la care vin si parintii acestora. La bal, care continua ritualul initiatic premarital, danseaza cavalerii cu fetele de maritat, iar batranii asista pe margini. Baietii ofera fetelor ilustrate sau felicitari de cate ori danseaza cu ele; acea ćhaj bari care primeste cele mai multe felicitari de la cavaleri, considerata fata cea mai frumoasa a balului, este aleasa "regina balului". Dupa alegerea "reginei balului", se stinge lumina in sala si regina este sarutata de catre cavalerul care i-a daruit cele mai multe felicitari. Gestul pecetluieste viitoarea lor casatorie: intr - adevar, cei doi se vor casatori in acel an, altfel se considera ca s-a facut fetei o mare rusine.

La toate sarbatorile mari, fiecare familie de rromi trebuie sa-si arate omenia, bogatia si tot ce are mai de pret: galbenii ( banii ), potirele ( e taxtaja ), covoarele, mancarea si bautura, drept pentru care invita rude si prieteni la mese bogate si isi expune valorile ca semne ale onoarei (rr. i pakiv).

In ajunul sau in dimineata Anului Nou, uneori si in Ajunul Craciunului[13], rromii, mai ales caldararii, practica obiceiul numit Vasilica, o forma specifica de colindat, cu sens purificator si apotropaic pentru familiile, rrome si nerrome, care sunt colindate astfel. Vasilica este capul sau ratul de porc impodobit cu panglici sau o papusa facuta de grupul de colindatori si impodobita in costum popular. Unul dintre actanti poarta un vas cu grau nou incoltit, semn al belsugului pentru anul ce urmeaza. Gestul raspunde unei nevoi ritualice a culturii nerrome agrare. Femeile poarta, pe o tava acoperita cu o panza alba, capul sau ratul porcului, flori si un pahar si canta colindul "Sivei" sau al Vasilicai.

O traditie puternica la rromi este lasatul de sec de branza, cand se obisnuieste ca finii sa mearga la nasi cu daruri si sa petreaca, copiii sa mearga la parinti sa le pupe mana pentru a fi iertati de greseli. Masa traditionala cuprinde placinta cu branza si aripa de gaina. Se crede ca acela care va manca aripa de gaina in aceasta zi va fi usor tot anul si va avea noroc si spor in casa. Acest obicei alimentar are la baza magia prin similitudine: aripa este usoara, asadar cine mananca aripa devine usor si castiga usor.

La miezul noptii, copiii si tinerii saruta mainile celor batrani, le cer iertare pentru greselile de pe parcursul anului, iar acestia din urma le ofera daruri scumpe, dintre care nu lipseste aurul, salbele pentru fete, materialele scumpe si banii. Se considera ca, in cazul in care te-a blestemat cineva in acel an sau te-ai certat cu o persoana, sarutandu-i mana in acest moment, esti iertat de toate pacatele. De pilda, nurorile si ginerii saruta mana socrilor.  Ritualul este de reconciliere si de protectie.

Pastele[14] este, pentru toate neamurile de rromi, singura sarbatoare din an pe care o celebreaza "viii si mortii laolalta': in noaptea de Paste, la intoarcerea de la biserica, rromii merg la cimitir pentru a duce lumina mortilor, cu care stau pana dimineata. Aceasta pentru ca este noaptea invierii mortilor si a deschiderii cerurilor, noaptea in care iti poti vedea viitorul, poti comunica cu spiritele mortilor si se practica numeroase ritualuri de magie apotropaica, inductiva si reparatorie. In dimineata zilei de Paste , se practica un ritual purificator si de consacrare a binelui pentru intreaga familie: capul familiei ( tatal sau fiul cel mai mare, daca nu exista tatal ) ia o bucata de pamant cu iarba pe ea, numita "pasca", similar cu alimentul ritual, si infige in ea un topor menit sa taie raul. Apoi pune piciorul pe topor si, rostind "Hristos a inviat!", da fiecarui membru al familiei cate o bucata de pasca ( alimentul ritual ) si cate o gura de vin ( impartasania) din taxtaj-ul ( Graal-ul rromilor ) care trece din mana in mana. Membrii familiei ii raspund: "Adevarat a inviat!". Capului familiei i se da pasca si vin de catre fiul cel mai mare.

In serile de Paste se face "jocul tiganesc al Pastelui", ritual de initiere premarital, petrecere cu lautari, desfasurata, de obicei, pe un camp. La joc merg si tinerii si batranii. Cavalerii rromi merg la mamele tinerelor rrome cu cateva zile inainte de Paste, pentru a le cere permisiunea de a-si lasa fetele la joc. Fetele vin la joc numai insotite de mamele lor. Se aduce mancare si bautura. Unii cavaleri aduc cate o galeata de vin si, in timp ce lautarii fac o pauza, ei merg la batranii care stau pe scaun, pe margine, si ii servesc cu cate o cana de vin, in semn de mare respect.

In ceea ce priveste relationarea specifica a rromilor cu sacrul, un exemplu concludent este si Hardelezi-ul[16], numit si "Pastele spoitoresc", sarbatoarea fundamentala a rromilor spoitori, care se desfasoara la o saptamana dupa Pastele ortodox si care reuneste semnificatia pascala cu aceea a Gurbanului musulman. Elementul principal al ritualului este sacrificarea mielului: acesta este sacrificat fie pentru insanatosirea cuiva bolnav din familie, fie pentru protectia familiei de necazuri si boli, fie se taie cate un miel pentru fiecare copil spre binele si protectia acestuia.

Ritualul sacrificial este complex si cuprinde elemente legate de purificare si de consacrare a sacrificiului. In seara care precede sarbatoarea, femeile ce urmeaza sa jertfeasca mieii impletesc coronite din crengi de salcie si flori si fac asa - numitul brad al mieilor. Coronitele sunt asezate pe capetele mieilor de sacrificat, copiii tin in maini cate doua lumanari, iar mieii sunt pusi sa bea vin dintr-o farfurie ( forma de impartasanie ). Mieii sunt stropiti cu vinul ramas in farfurie ( aspersiune purificatoare si de consacrare a sacrificiului ) si li se iau coronitele de pe cap.

A doua zi, inainte de sacrificiu, mieilor li se pun inapoi coronitele pe cap, copiii incaleca pe miei si tin in maini lumanari. In timpul sacrificiului canta lautarii, iar barbatii care sacrifica mieii se inchina cu fata catre Rasarit. Femeile care au facut bradul colecteaza in farfurii sangele mieilor sacrificati si fac cu acest sange un punct pe fruntea copiilor, punct care va purta noroc si va proteja copiii de rau pe parcursul intregului an. Pentru ca sacrificiul sa aiba efect, sangele mieilor este strans de femei in vase noi, direct de la gatul taiat al mieilor si nici o picatura de sange care curge din gatul mieilor nu trebuie sa atinga pamantul pentru a nu impurifica sacrificiul.

La ursarii din zona Bacaului, Joia Verde[17] este o sarbatoare care se desfasoara la o saptamana dupa Pastele ortodox, de Pastele Blajinilor si se caracterizeaza prin iertarea reciproca a greselilor de peste an si printr-o petrecere cu semnificatie premaritala.

Joia verde se tine si la rromii ursari din Suceava, Iasi, Botosani si Neamt. Se desfasoara in prima Joi de dupa Pastele ortodox si consta intr-o mare petrecere, in cadrul careia sunt scoase la joc fetele de maritat, nu inainte de a se cere invoirea parintilor. Astfel are loc o prima intelegere intre parinti in vederea viitoarei casatorii a copiilor lor. Uneori, fetele fug sau sunt furate de baieti in aceasta zi, urmarea fiind tot o casatorie, dar dupa ce tinerii isi cer iertare de la parinti.

La ursarii din Botosani, Joia verde se tine de Inaltare / Ispas si cuprinde, pe linga obiceiurile deja prezentate, pelerinajul la morminte, aprinderea de lumanari si pomana pentru morti. Acestea se desfasoara de dimineata, inainte de orice alte activitati.

De Sfantul Gheorghe ( 23 aprilie ), in special la rromii caldarari, se practica, de catre fecioare si tinere casatorite, un ritual de impacare si de magie determinativa de dragoste: ele coc si impart colaci "vrajiti" (paini de dragoste - rr. kamimasqe manre), in scopul grabirii casatoriei sau legarii de casa a sotilor necredinciosi.

Tot de Sf. Gheorghe se practica si fuga "o naśimos" sau casatoria prin rapt / la salcie, revenirea cuplului, dupa aproximativ o luna, fiind insotita de o serie de ritualuri: iertarea parintilor, purificari si despagubiri materiale.

La rromii din Moldova[18], Sfantul Gheorghe reprezinta o mare adunare a rromilor, care tine trei zile si in cadrul careia se canta, se joaca si se aranjeaza casatorii. In aceasta zi de sarbatoare este interzis sa te certi sau sa te superi cu cineva, mai mult, trebuie sa te impaci cu cine esti certat.

In dimineata zilei de Sfantul Gheorghe, se pune in fata casei o bucata de pamant cu iarba si o creanga de salcie, semne de innoire si fertilitate. Obiceiul prezinta similitudini cu acela practicat de rudari de Gurban (salcia) si de caldarari de Paste. Seara se tine mare bal si fetele de maritat sunt scoase la joc, in vederea viitoarei lor casatorii.

Un alt obicei rrom, creat totodata ca raspuns la nevoile culturii romanesti agrare, este Paparuda, joc si cantec ritualic reparatoriu, practicat vara, de invocare a ploii si de alungare a secetei. Spre deosebire de culturile agrare care isi organizeaza calendarul dupa mersul culturilor in functie de succesiunea anotimpurilor si lucrarilor agricole, cultura de tip nomad a rromilor isi gandeste calendarul in functie, fie de datele de desfasurare a targurilor sau a pelerinajelor ( prilej de intalnire a satrelor ), fie prin negociere cu cultura agrara a functiei magice, repertoriu necesar acesteia din urma. Fetele, numai cele curate / fecioare, simboluri ale puritatii, imbracate in frunze de boz, danseaza desculte in timp ce femeile canta si varsa apa in jurul lor. Versurile cantecului sunt: "Paparuda, ruda, / Vino de ne uda, / Uda cu ulciorul, / Sa creasca ogorul, / Uda cu galeata, / Sa faca recolta" . Fecioarele sunt mesagere ale lumii pamantesti catre divinitate.

La 8 septembrie, de Sfanta Maria Mica, se desfasoara cea mai importanta sarbatoare a rromilor caldarari : pelerinajul la Costesti (judetul Valcea), complex ritualic cu rol de a reaseza ierarhiile de putere in neam si de a reconfirma traditia de familie, ritual de purificare la biserica, prin rugaciune si inchinare, dar si prilej de incuscrire, de arvunire a mireselor si de stabilire a unor relatii economice intre comunitati.  

Meseriile traditionale

Cea mai importanta ocupatie a rromilor, in paradigma culturii traditionale, a fost prelucrarea metalelor, pe de o parte inzestrare mostenita inca din antichitatea indiana, pe de alta parte necesitate asumata la nivelul supravietuirii, acoperind nevoile unei economii de tip pastoral - agrar prin complementaritate. Ceea ce aduc nou mesterii rromi este o continua specializare pe domenii mestesugaresti: prelucrarea fierului ( fieraritul ) cu meseriile: fieraria propriu-zisa, potcovaria, caretaria si feroneria ( prelucrarea artistica a fierului ); prelucrarea aramei ( aramaritul ); prelucrarea aurului si a argintului; cositorirea vaselor de arama .

In cadrul prelucrarii fierului se remarca fieraria propriu-zisa, prin care sunt confectionate: unelte agricole (sape, sapaligi, greble, seceri, coase, brazdare, cutite de plug, otice pentru curatirea brazdarului), obiecte de uz comun (cutite, cutitoaie, dalti, ciocane, topoare, cazmale, pirostrii, cosoare, custuri, tindeici, darace, piepteni de lana si canepa, greble, furci, foarfece de tuns oile, piedici pentru cai, curse de vanatoare, rarite, colti de grape, securi, cuie, lacate, chei, belciuge, catarame, amnare, scoabe, piroane), elemente de fier din constructii si instalatii (fiare de moara, lanturi, armaturi de usi si de ferestre, incuietori, ferecaturi).

Una dintre principalele tehnici de prelucrare a fierului este prelucrarea la rece, prin "ciocanire" (lovirea repetata a pieselor cu ciocanul, pana la primirea formei dorite), prin taiere cu dalta, "foarfecele" sau "ghilotina", incizare cu dalta si gaurire cu ajutorul "boltului" sau "priboiului". Acest ultim procedeu se aplica mai ales la piesele subtiri, din sina, tabla sau sarma, pentru modificari ale formelor si diferite ornamente numite si "flori" - figuri geometrice (cercuri, semicercuri, linii drepte simple si duble).

Prelucrarea fierului la cald[21] cere o specializare a mesterilor si un grad de duritate ridicat al fierului. Tehnica poarta numele de "fierbere a fierului"; aceasta se face pana in momentul in care materialul devine rosu-incandescent, moale, aproape de stadiul de curgere, in portiunea care trebuie prelucrata.

Pentru obtinerea formei dorite, metalul inrosit se "forjeaza" prin lovire rapida, repetata, ritmica si puternica, cu ajutorul ciocanelor de diferite marimi si forme. Incovoierea fierului poate fi urmata si de taiere. Tehnica este deosebit de dificila, presupunand o bogata experienta si indemanare in executie, pentru ca topirea prea mare a metalului sau lovirea lui necorespunzatoare pot duce la stricarea definitiva a pieselor, fierul sudat ramanand "mort"., adica foarte dificil sau chiar imposibil de prelucrat.

Tot dintre fierari s-au desprins si potcovarii, de cele mai multe ori fara a se limita la aceasta specializare stricta.

In trecut, potrivit tehnicii traditionale, potcoavele pentru cai "se fierbeau" in foc pentru a le fi puse grifuri in fata, pentru ca nu exista aparatul de sudura.

Tehnica de potcovire[22] cuprinde urmatoarele etape: curatirea de pietre a copitei calului cu lingura, cutitoaia, clestele sau coada clestelui; taierea sau "tunderea" unghiei crescute anormal, de unde ideea ca potcovarul este si veterinar sau vraci de animale; curatirea "carnatuiei" de pe copita ( sa fie asa de curata incat "sa poata bea omul apa din ea" ); taierea fierului la o anumita masura, in functie de marimea copitei; introducerea fierului in foc si modelarea sa in forma de potcoava; "saruitul" potcoavei, care se face dupa ce fierul a fost incalzit bine, cu ajutorul unui dorn ce formeaza sarul pentru gauri; gaurirea potcoavei cu dornul - cate opt gauri, patru pe o parte si patru pe o parte, pentru caiele (cuie de potcovit); indoirea hacurilor, adica a marginilor potcoavei; asezarea potcoavei, ermetic si dupa ce s-a racit putin, pentru a nu se ingropa in unghie si a nu distruge copita. Potcoava nu trebuie totusi sa fie rece cand este asezata pe copita, deoarece, daca este macar putin calda, se poate "pasui", adica lipi, ceea ce ajuta la fixarea ei pe copita. Dupa racire, potcoava se bate pe copita cu ajutorul caielelor.

Calul este fie priponit, fie ridicat de la pamant cu franghii si chingi, in sistem de scripete. Copita calului se asaza pe boc, atat pentru pilire, cat si pentru ajustarea potcoavei si fixarea ei cu caiele.

Cel mai dificil de potcovit sunt magarii pentru ca au unghia foarte subtire si necesita mare atentie in executie.

Potcoavele de cal si de bou au, in partea din fata, o ridicatura care protejeaza copita ("capac"). Cuiele folosite se numesc "caiele" pentru cal si magar si "aschii" pentru bou, unde potcoava este despicata; potcoava de bou insasi este numita "aschie" si este impartita in doua.

Exista si potcoave "de coseala", pentru cai care calca intr-o parte si potcoave "de tacaneala", pentru producerea unui zgomot placut (folosite in trecut in special pentru birjele din orase).

Un alt tip de potcoave realizate de fierari sunt "potcoavele de gheata", numite si "mate", "potcoave batranesti" sau "potcoave tiganesti", care se legau peste incaltaminte, pentru a nu se aluneca iarna pe gheata. "Potcoavele" aveau sase colti in partea de jos, iar la suprafata "urechi" sau "verigi", prin care se legau "nojite" sau curele de incaltaminte[23].

Una dintre ocupatiile traditionale importante ale rromilor este si prelucrarea metalelor pretioase (argintul si aurul).

De la inceput trebuie facuta diferentierea dintre rudari (numele lor provine de la cuvantul slav "ruda" = minereu), care se ocupau initial cu extragerea aurului din nisipul raurilor, abia mai tarziu (sfarsitul secolului XVIII-lea si mai ales secolul al XIX-lea) trecand la prelucrarea lemnului, si zlatari (din slavul "zlota" = aur), care se ocupau cu prelucrarea aurului. Se pare ca acesti zlatari / aurari s-au confruntat, intr-un anumit moment istoric, nu foarte exact determinabil, cu o interdictie a muncii lor, mestesugul prelucrarii aurului fiind preluat de argintari, fapt pastrat si astazi.

Tehnica culegerii aurului din nisipurile aurifere ale raurilor este cunoscuta din relatarile numerosilor calatori straini (Paul de Alep, Del Chiaro) despre Tarile Romane in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.

Instrumentele rudarilor constau dintr-o scandura cu adancituri taiate transversal si marginita in ambele parti de o stinghie de lemn. Pe aceasta scandura numita "dosca", tinuta ca un plan inclinat, se intindeau tesaturi de lana si ea era scufundata in apa amestecata cu nisip a raurilor. Sedimentul aurifer era retinut de tesatura care, spalata intr-un butoi, isi separa nisipul de aur, cel dintai curgand printr-un jgheab. Minereul adunat se zdrobea intr-un mojar de fonta, simplu sau amestecat cu mercur, pentru a se obtine un amalgam. Acesta se storcea intr-o panza, apoi se topea intr-un vas de ceramica. Aurul topit era apoi realizat in tipare, ca lingouri ( rudarii cunosteau si tehnica topirii aurului in bare / lingouri ).

In prezent, argintarii fac diferite obiecte de podoaba - cercei, inele, verighete, nasturi, bratari, obiecte mici de uz casnic special ( din argint ), elementele metalice pentru costumul traditional (nasturi, inchizatori de brau etc.), mesterii fiind grupati mai ales in zone din Muntenia, Oltenia, Vlasca si Teleorman.

Ei au pastrat atat tehnica de lucru (ciocanire, incizare, indoire, taiere, crestare etc.) cat si inventarul de unelte vechi (nicovala mica "de butuc", foalele mici, manuale, ciocanul, daltile, teava de suflat / "suflaiul", care inmoaie si topeste metalul, foarfecele de taiat metalul, matritele de mana, calapodul - un con ascutit si lung, de lemn, cu varful in jos, clestele mic). Uneori nicovala poate fi doar o bucata de fier dreapta, o sina, un "rif plat". Folosindu-se un aliaj de fier si carbon, sculele sunt otelite prin calire.

Lingurarii[24] lucreaza lingurile mai ales din lemn de esenta moale (salcie, plop negru, tei), dar si din paltin, frasin, arin alb, jugastru, prun, cires, tisa, par. Tehnica de lucru este urmatoarea: despicarea lemnului intr-o forma apropiata de cea a lingurii, realizarea partii concave a lingurii prin scobire cu "scoaba", croirea si subtierea cozii cu cutitul; slefuirea lingurii cu o bucatica de os sau cu un ciob de sticla. La fel se fac si linguroaiele, caucele, scafele etc. Deosebite sunt lingurile "cu calcai" (cu o curbura puternica deasupra causului, care confera eleganta cozii) si cele "cu carlig" (cu coada indoita prin cioplire si indepartare de material), de agatat in lingurarul de perete.

Alaturi de lingurile de uz, exista si lingurile decorative, care se bucura de o mare varietate ornamentala: cioplirea "capului cozii" (simboluri: capul de sarpe, cocosul, capul de cal etc.), impunsaturi, traforari, incizii puternice facute cu varful briceagului si al "unghioarei" (daltita ascutita), pentru realizarea de motive geometrice, zoomorfe, avimorfe, antropomorfe ( "ochisorul" ) si fitomorfe. Practic aici fantezia mesterului este nelimitata.

In ceea ce priveste lautaria, aceasta este una dintre cele mai cunoscute meserii traditionale rrome. Lista marilor nume de lautari rromi incepe cu Barbu Lautaru si memorabila lui intalnire cu Franz Liszt si se incheie, in functie de epoca in care au trait acestia, cu Cristache Ciolac, Fanica Luca, Petrea Cretu Solcanu, lautarii din Clejani, Grigoras Dinicu, Farimita Lambru sau Ion Onoriu.

Aceasta meserie se transmite din tata in fiu; se practica in grup, cu banda, in Taraf, mai nou, cu formatia; are drept ocazii nuntile, petrecerile, targurile; nu presupune cunoasterea notelor muzicale, se invata "dupa ureche", cel putin forma clasica / initiala a lautariei, astazi, multi lautari avand studii de specialitate; instrumentele folosite, in ordinea frecventei, sunt: vioara, ( inclusiv un tip de vioara improvizata, de fapt o viola cu arcusul in semicerc sau cu sase coarde), lauta, tambalul, acordeonul ( preluat din muzica germana ), basul ( asa numesc lautarii violoncelul si contrabasul ), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din lemn de salcie, de plop tremurator sau de trestie ( tip flautul lui Pan ), tamburina ( folosita de ursari ), clarinetul.

Muzica lautareasca contine multa improvizatie ( de aceea in prezent unii lautari rromi au ales jazz-ul, arta improvizatiei si a variatiunii ), este spontana, bogata ritmic, variata melodic, dezvolta ample valente interpretative (imita uneori trilurile pasarilor), contureaza ritmuri suple, combinate (de la suav la patimas, de la jalnic la exuberant, de la gratios la impetuos), foloseste schimbarile de ritm si de masura, sincopa ( tonul sacadat si fraza prelungita ), repetitia si tehnica variatiunilor. In unele spatii geografice ca Spania si Portugalia lautarii prelucreaza elemente de ritm arabe preluate din "canto flamenco" de Andaluzia ; in alte zone ( Balcani ) combina armonios ritmul impus de muzica autohtona cu "flori" de stil orientale, mai ales turcesti, de genul "manea" si "meterhanea" (cantece originar turcesti, de dragoste, predominant instrumentale, cantate rar, sacadat, in ritm de jale), care au inceput sa decada, in spatiul lor de origine, inca de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, dar totusi lautarii preiau unele elemente de stil din acestea.

Muzica rromani, vocala sau instrumentala, este parte a manifestarilor artistice ale comunitatii, ea putand avea caracter ritualic (cantecul de nunta, bocetul etc.) sau neritualic (cantecul de dragoste, cantecul de leagan etc.), in vreme ce muzica lautareasca face parte dintre ocupatiile traditionale ale rromilor, asadar aduce venit si apartine profesionistilor interpreti, vocal sau instrumental, ai muzicii populare autohtone.

CAPITOLUL IV. CONCLUZII

Rasa nu pare a reprezenta in Europa o caracteristica distinctiva a populatiei de rromi. Dupa majoritatea specialistilor, populatia de rromi are ca origine rasa indo - europeana, din care provin, prin diferite combinatii, practic toate populatiile Europei. La nivelul simtului comun exista o anumita caracteristica care ii identifica: culoarea pielii. Acest criteriu face ca multi dintre rromi sa nu fie atat de distinctivi. Simtul comun a definit ca cei mai multi accepta ca semn distinctiv in definirea apartenentei entice culoarea pielii mai inchisa. Se invoca uneori si alte caracteristici fizice care sa diferentieze pe rromi de nerromi. Distinctivitatea unei populatii se face in raport cu o alta populatie, minoritatea rroma s-a diferentiat nu in comparativitate cu un grup etnic sau altul (romani, maghiari, germane, francezi ) ci in raport cu restul intregii celeilalte populatii. In societatile europene traditionale, populatia de rromi se distingea de celelalte populatii in primul rand la nivelul opozitiei sedentar / nomad. In Europa, singura populatie nomada semnificativa a constituit-o minoritatea rroma, dezvoltand un mod de viata specific acestui tip de viata. In societatile actuale, in linii generale, populatia de rromi s-a sedentarizat, cu toate acestea populatia de rromi, care continua sa se distinga de restul populatiei ( populatia majoritara ), in masura in care aceasta din urma a adoptat un mod de viata european. Intuitiv putem spune ca orientarea spre o activitate constanta, de obtinerea a mijloacelor banesti prin incadrarea pe piata muncii, spatiu locuibil intr-un mediu confortabil, numar relativ scazut de copii, participarea scolara a copiilor este ceea ce caracterizeaza acest mod de viata european. Majoritatea comunitatilor entice din societatea europeana, alaturi de mentinerea unui cadru cultural etnic specific, au parcurs un proces rapid de modernizare a modului lor de viata, incadrandu-se intr-o cultura ce tinde spre generalizare. In modul de viata cotidian s-au pastrat cele mai importante elemente specifice, insusirea obiceiurilor universale fiind extrem de active. S-a produs un proces treptat de asimilare in formele cultural specifice etnic a modului de viata modern ( social, politic, economic, cultural ). Elitele sociale, economice, politice si in mod direct elitele intelectuale situandu-se in fruntea dezvoltarii si adoptarii unui mod de viata modern, in procesul mai general de modernizare al vietii sociale. Modernizarea s-a produs masiv la nivelul modului de viata cat si al variatelor componente ale culturii. Caracterul modern al unei culturi etnice reprezinta o oferta atractiva pentru membrii respectivei etnii care vor  sa promoveze social, intr-un context social modern, dorind in acelasi timp sa ramana membrii respectivei comunitati entice. Noul context socio-cultural ridica probleme in ceea ce priveste adaptarea minoritatii rrome la acest context. Caracterul modern al unei comunitati entice este dat de capacitatea de a se raporta la valorile universale existente la un moment dat si de modul modern de viata asociat cu formele ceremoniale si de manifestare etnica specifica. Inadaptabilitatea modului de viata al unui grup etnic oarecare il transforma automat pe acesta intr-un grup marginal, fie inadaptat organizarii societatii actuale care genereaza marginalizare. O comunitate etnica nu poate capata recunoastere in relatiile cu celelalte comunitati si nici recunoastere de sine numai prin intermediul unei culturi traditionale; este necesara dezvoltarea unor cadre moderne la toate nivelurile vietii sociale in formele culturii proprii sau cel putin compatibile cu acestea. Cultura este un complex dinamic: unele componente legate de viata, care sunt depasite, sunt treptat eliminate, iar noi elemente se adauga prin asimilare. Cultura unei comunitati este ceea ce ramane dupa un proces continuu de eliminare a unora dintre obiceiurile generate de contexte istorice particulare. Altele se mentin printr-un proces de transformare a lor in ritualuri culturale lipsite de continutul originar, dobandind mai mult functia de identificare de sine a comunitatii facute compatibile cu un mod de viata modern.

Cultura rroma prezinta un caracter inalt heterogen si cuprinde elemente care anunta modernizarea si altele care o estompeaza. Desigur ca procesul de modernizare a atins si modul de viata al rromilor. Ceea ce este insa distinctiv si persistent, chiar in forme modernizate, in strategia traditionala de viata a populatiei de rromi este strategia specifica unei mici comunitati, discriminate, marginalizate care traieste intr-o simbioza specifica cu populatia majoritara exploatand resursele marginale disponibile la nivelul acesteia.

Pentru a deveni o comunitate moderna ea va suferi inevitabil un proces activ de schimbare nu in ceea ce priveste setul de obiceiuri culturale care dau culoare tuturor comunitatilor entice, ci in modul sau de viata. Atat timp cat ea este dominata mai degraba de obiceiuri specifice unei vieti marginale, chiar deviante, care impiedica acceptarea ei ca o cultura etnica moderna, in sensul de cultura integrata societatii moderne, capabila sa ofere membrilor ei, fara ca acestia sa-si schimbe apartenenta etnica, instrumentul cultural al unei vieti la nivelul societatii actuale, nu va avea o sansa de a obtine o legitimare completa, nici pentru populatia majoritara, nici pentru ea insasi.

Caracteristicile distinctive ale modului de viata traditional al rromilor

Am putea distinge urmatoarele caracteristici ale modului de viata traditional al populatiei de rromi , privit ca strategie de adaptare active la o situatie istorica particulara:

Modul de obtinere a resurselor economice necesare vietii. Rromii au dezvoltat o strategie proprie de obtinere a resurselor, specifica unei comunitati sarace si aflate la marginea societatii, cu caracteristici inseminate de nomadism. Exista mai multe componente ale acestei strategii.

Dezvoltarea unor profesii auxiliare pentru societatea taraneasca si oraseneasca tradititoanala si, din acest motiv, relative modest recompensate: fierarii, caldararii, spoitorii (de tingiri, vase de arama), caramidarii, fabricarea de unelte din lemn( linguri, albii, etc), piepteni, maturi. Este de discutat desigur daca aceste meserii prin ele insele induceau o viata la nivelul saraciei sau daca acest lucru se datora mai degraba asocierii acestor profesii cu grupul etnic care le practica: rromii erau tratati ca marginali, ca saraci, cu un statut social inferior, fiind si platiti ca atare. De asemenea este de discutat ce factori blocau in cele mai multe cazuri acumularea si schimbarea statutului social-economic al unor familii de rromi.

Satisfacerea unor nevoi colective marginale, prin utilizarea unor resurse sarace, cu potential economic redus, unde nu exista competitie cu membrii populatiei dominante: comertul cu haine vechi, cu fulgi de pasare( fulgarii), ursarii-circarii, achizitionarea si vanzarea sticlelor goale in ultimele decenii, achizitionarea si valorificarea oricaror bunuri sau resurse risipite/neexploatate de catre colectivitate, comercializarea unor "fleacuri" ca de exemplu: seminte, porumb fiert, pietre de baie, gablonturi ceva mai tarziu. Aceste activitati sunt relativ marginale avand o capacitate de producere de venituri modeste si nesigure. Doar o forta de munca care se multumeste cu castiguri relativ reduse si mai mult sau mai putin intamplatoare poate sa exploateze asemenea resurse.

Aceste resurse sunt destul de fluctuante, putand disparea peste noapte datorita modificarilor de politica economica sau de conditiile economice. De exemplu, acum aproximativ 25 de ani sticlele goale erau recuperate de catre magazinele de stat la preturi absurd de diferentiate de la model la model, in plus existau foarte multe dificultati in vinderea lor: uneori nu erau navete pentru a depozita sticlele, alteori gestionarul nu avea bani, alteori, cand erau si navete si bani, avea gestionarul alta treaba. Toti acesti factori ii descurajau pe oameni sa se duca sa vanda cele cateva sticle goale care le acumulau in gospodarie. In aceasta nisa multi rromi si-au gasit o sursa importanta de castig. Datorita diversitatii foarte mari de preturi ale sticlelor, pe care omul obisnuit nu avea de unde sa le stie, rromii puteau "ciupi" cate ceva la multe dintre sticle cand le cumparau de la populatie. Valorificarea sticlelor a devenit in acele conditii o profesie foarte raspandita la rromi. Unificarea preturilor de achizitionare si cresterea substantiala a acestora a usurat enorm procesul de valorificare de catre populatia insasi a sticlelor goale. Acest lucru a facut sa scada dramatic posibiliatatea rromilor de a intermedia, cu un anumit profit, vinderea/cumpararea sticlelor. De asemenea modificarea pretului de haine, schimbarea calitatii lor, orientarea spre scaderea durabilitatii duc la disparitia practicii a comertului cu haine vechi.

Aceste tipuri de profesii caracteristice populatiei de rromi sunt specifice sistemului traditional si deci dispar impreuna cu acesta in timp. In plus, asemenea activitati mentin o anumita marginalizare sociala si culturala, un nivel economic scazut, precaritatea statutului social-profesional si economic.

Exploatarea marginala a colectivitatii includ diferite tehnici ca: cersit, mici inselatorii semiacceptate ( de exemplu vanzari de bijuterii de argint si aur uneori falsificate ), furturi in cantitati reduse. Multe dintre strategiile de procurare a resurselor din aceasta categorie sunt de tip parazitar.

Furturile marginale a unor bunuri de stricta utilitate ( gaini, produse de pe camp, haine), dar in cantitati modeste incat sa nu merite urmarirea de catre pagubas, a reprezentat o sursa traditionala de trai pentru unele grupuri de rromi. Mai ales grupurile migratoare furau cate ceva si plecau mai departe. In general acest lucru era facilitat de lipsa de control social si de gradul mai scazut de organizare. Socialismul a creat o sursa de exploatare deosebita: proprietatea socialista, prost aparata, risipitor administrata, neprotejata nici de opinia publica. Ex: Furtul de la cooperative, de la IAS, de la intreprindere.

Modul de relationare

Rromii au dezvoltat obiceiuri de comportament specifice, explicabile se pare ca mijloc de adaptare activa prin asumare a situatiei de marginalitate. Aceste obiceiuri de comportament si relationare au prezentat un anumit succes, fapt care le-a si intarit si amplificat.

Recunoasterea explicita a diferentei de restul comunitatii, asociata cu asumarea unui statut de inferioritate. Automarginalizarea prin propriul comportament este un mod de obtinere a acceptarii si a tolerantei si deci un pret al acesteia. Ea se plateste prin discriminarea inevitabila din partea populatiei majoritare si prin eliminarea sansei de depasire a situatiei de marginalizare. Insasi imbracamintea si felul de a fi vor sa sublinieze diferentele, inferioritatea si chiar caracterul murdar care impiedica contactul. Chiar respingerea, competitia, sanctionarea ca moduri de relationare a nerromilor cu rromii impun un anumit contact, pe care acest fel de comportament il descurajeaza.

O atitudine specifica defensiva / ofensiva: autodenigrarea si autoevaluarea negativa "sunt un biet rrom" transmiterea mesajului neviolentei, dar combinata cu presiuni de obtinere a unor sanse: cersetorie, vorba multa, rugaminte - este ceea ce se numeste de regula in mod peiorativ " rromie"-, autoinjosire pentru a starni mila si a convinge a da una din resursele disponibile: murdari, zdrentuiti, etc. Tendinta de lamentare, de subliniere a saraciei, pentru a obtine o anumita mila deci ajutor. Strategia de obtinere a unor resurse marginale prin mijloace extra economice este de natura sa intretina o imagine negativa asupra comunitatii si de a asimila un anumit tip de comportament care este el insusi marginalizator.

Asumarea explicita a unei mentalitati specifice de obtinere a unui transfer de resurse de la colectivitate: nu prin forta, nu prin agresiune, nu prin marea hotie si marea crima - acestea ar atrage reactia prompta si dura a populatiei majoritare si a organelor sale de represiune - ci prin "mica ciupeala", prin mica inselatorie sau mila (cersit). Ceea ce un asemenea comportament intentioneaza sa obtina este o oarecare toleranta si acceptare, chiar daca cu o anumita neplacere. In societatea moderna autoritatea a fost transferata dinspre comunitatea naturala, organica, catre institutiile statale. Pentru stat nu exista decat individul iar solidaritatea poate deveni un posibil adversar. In cultura rroma solidaritatea in cadrul comunitatilor de rromi are o dubla functie : de aparare impotriva amestecului autoritatii statale, perceputa ca straina si ostila si promovare a unor forme de autoritate difuza colectiva, de tip traditional. O buna perioada de timp comunitatile de rromi au cautat sa isi dezvolte o ordine interioara care sa respinga pe cat posibil ordinea exterioara. O alta problema importanta in cultura rroma este reprezentata de casatorie - exista traditia nelegalizarii casatoriei, aceasta realizandu-se in baza intelegerii dintre familii. Cultura rroma are in component o lunga istorie zbuciumata si care a pozitionat-o mai tot timpul la marginea societatii, ramane de vazut daca procesul democratic pe care Romania inca il exerseaza va reusi sa incadreze aceasta cultura la cel mai inalt nivel alaturi de celelalte culturi europene.

BIBLIOGRAFIE

O rromanipen - legea culturii rromani traditionale (brosura editata cu ocazia zilei de 8 Aprilie ziua nationala a rromilor), Lect.Univ Dr Delia Grigore, 2006

Zamfir   Elena si Zamfir Catalin, rromii intre ingonare si ingrijorare,ed. Alternative1993

Cozma Viorel, Lautarii de ieri si de azi, ed.Dustyle 1996

Ionescu Vasile, O mie de ani de singuratate, Rromi in proza Romaneasca, ed.Centrului rromilor pentru politici publive"Aven Amentza", 2000

Ionescu Vasile, Robia rromilor in tarile romane-Moldova, ed.Centrului rromilor pentru politici publice"Aven Amentza", 2000

E-bibliografie

https://www.edrc.ro/

https://www.romanothan.ro/