Personalitatea umana in contextul social

Personalitatea umana in contextul social

1.1 Personalitatea - sistemul rolurilor si statusurilor sociale

Pentru unii psihologi psihologia personalitatii este definita ca rezultanta apartenentelor grupale, a rolurilor si a statusurilor sale. Despre fiecare om se poate spune ca are o pluralitate de "Euri sociale", intrucat fiecare persoana pe care o cunoaste isi face o anumita imagine despre el. Psihologia sociala a intreprins studiul sistematic al notiunii de rol, dandu-i o importanta esentiala in explicarea relatiilor interpersonale. Personalitatea este explicata prin multitudinea determinantilor sai sociali, interpretati ca statusuri si roluri diverse, care furnizeaza modele de comportament (S.-C. Valladon, 1986, pp. 18). Gordon Allport apreciaza ca interpretarea rolului social este un punct de intersectie intre sistemul de personalitate (apanaj al psihologiei) si sistemul social (ca domeniu predilect pentru sociologie si antropologie).

Statusul social reprezinta pozitia pe care un individ o ocupa pe una din dimensiunile sistemului social si se exprima prin profesie, sex, varsta etc. El defineste identitatea sociala, rolul explicit, drepturile si obligatiile individului. Rolul social se defineste ca "modelul de comportament asociat unei pozitii sociale sau unui status sau punerea in act a drepturilor si datoriilor prevazute de statusurile indivizilor si grupurilor intr-un sistem social" (C. Zamfir, L. Vlasceanu et al., 1993, pp. 517-518). Pentru a exercita un rol, un individ trebuie sa aiba drepturile si obligatiile pozitiei pe care o ocupa. Rolul social este un concept major pentru a defini identitatea sociala a indivizilor (R. Boudon et al., Dictionnaire de sociologie, 1996, pp. 197). Sistemul rol - status-urilor sociale se constituie ca model de invatare a comportamentelor sociale.

In ceea ce priveste relatia dintre rol si personaj, se constata ca, pe de o parte, exista situatia in care individul refuza sa adere la un anumit rol social special pretins de apartenenta sa la un anumit grup, iar pe de alta parte, se intalnesc cazuri in care acesta poate sa adere complet, pana la identificare cu rolul pe care il joaca in virtutea statusului sau. Daca individul continua sa-si asume rolul dincolo de limitele stricte ale statusului sau, rolul da nastere la personaj.

Edwin Goffman, un mare teoretician al rolului insista asupra prezentarii de fatada, care comporta doua aspecte esentiale: aparenta si maniera. Aparenta rezida in stimulii care opereaza la momentul dorit pentru a releva statutul social al actorului, iar maniera corespunde stimulilor care opereaza la momentul dorit ca avertisment cu privire la rolul interactiunii pe care subiectul ("actorul") se pregateste sa-l joace in situatia viitoare.

1.2 Imaginea de sine si identitatea personala

Imaginea de sine nu reprezinta rezultatul unei simple introspectii. Ea apare ca un construct mental complex, care se elaboreaza treptat printr-o serie de procese si operatii de comparatie, clasificare, ierarhizare, generalizare, integrare, pe parcursul evolutiei ontogenetice a individului, in paralel si in stransa interactiune cu elaborarea constiintei lumii obiective. In lucrarea Dinamica personalitatii, Mihai Golu sustine ca: "cele doua componente fundamentale ale ei (imaginea Eului fizic si imaginea Eului spiritual, psihic si psihosocial), nu numai ca se intregesc reciproc, dar interactioneaza si se interconditioneaza in mod dialectic; ele se pot afla in relatii de consonanta sau de disonanta, de coordonare, avand acelasi rang valoric in complexul vietii individului sau de subordonare" (Golu, 1993, pp. 198). Instituindu-se ca factor mediator intre starile interne si situatiile si solicitarile externe, formarea imaginii de sine reprezinta o directie esentiala a devenirii personalitatii, iar sub aspect pragmatic-instrumental, reprezinta o cerinta logica a unei relationari si co-echilibrari adecvate cu lumea externa.

Imaginea de sine, concept polisemantic, se defineste ca ansamblul reprezentarilor relative la propriul corp, ansamblu caracterizat prin elaborare cognitiva, unitate si organizare (M. Dodan, 2004, pp. 15). Imaginea de sine corespunde activitatii de organizare proprie individului, functia ei fiind adaptativa (protectoare, stabilizatoare, integrativa, diferentiatoare). Conceptul de imagine de sine presupune doua dimensiuni principale: 1. dimensiunea fizica (imaginea corporala) si; 2. dimensiunea psihosociala (imaginea de sine). Mecanismele de aparare ale Eului se elaboreaza in jurul imaginii de sine, motiv pentru care ea poate deveni un factor optimizator al echilibrului si sanatatii psihice sau dimpotriva un factor predispozant la o tulburare psihopatologica. Sigmund Freud subliniaza ca mecanismele de aparare sunt in relatie cu imaginea de sine si cu respectul de sine.

Grupul sau colectivul constituie matricea in care se cristalizeaza imaginea de sine; opinia grupului, fundamenteaza imaginea sociala de sine.

Imaginea de sine prezinta trei fatete, interconectate : 1) fateta "asa cum se percepe si se apreciaza individul la un moment dat"; 2) fateta "asa cum ar dori subiectul sa fie si sa para"; 3) fateta "asa cum crede subiectul ca este perceput si apreciat de altii" (M. Golu, 1993, pp. 200). Functia imaginii de sine, rezultat al unitatii si integrarii acestor fatete, consta in obtinerea si mentinerea identitatii. Imaginea de sine formeaza identitatea Eului.

Identitatea, dimensiune centrala a conceptiei despre sine a individului, reprezinta pozitia sa generalizata in societate, derivand din apartenenta la grupuri si categorii sociale, din statusurile si rolurile sale (M. Kuhn, in P. Popescu-Neveanu, 1978, pp. 319). Orice identitate este in acelasi timp psihologica si sociala. Lichtentein vorbea despre "dilema identitatii umane", divizata intr-o identitate sociala obiectivabila, conditionata de coordonatele impuse de societate, care conduce la "dezumanizare" si o identitate existentiala, de actualitate a fiintei, ireductibila la cea precedenta. Identitatea sociala este structura psihologica ce realizeaza legatura dintre individ si grup, in sensul ca ea genereaza procese si comportamente categoriale. Un grup exista ca entitate distincta si similara comparativ cu alte grupuri existente in mediul social, doar daca membrii sai sunt constienti de asta.

Identitatea sociala, asa cum este ea determinata de statusul jucat de individul in interactiune, consta dintr-o fatada sau o masca, mai mult sau mai putin conforma statusului real si valorilor care ii sunt atribuite. Ideea de masca sociala este explicitata prin diferentierea intre identitatea sociala si identitatea pentru sine (diferita de identitatea personala!). Identitatea pentru sine sau identitatea resimtita este sentimentul subiectiv al propriei situatii, continuitatea propriului personaj (E. Goffman, 1963). Goffman face distinctia dintre identitatea sociala si identitatea personala. "Fatada" sau masca presupune existenta a doua componente: aparenta, care indica statusul personal si modalitatile de a intra in dialog, care indica rolul pe care actorul intelege sa-l joace in interactiune. Masca sociala trimite la diferenta dintre realitate si aparenta (conform opozitiilor dintre identitate reala versus identitate virtuala, si identitate sociala versus identitate personala).

1.3 Relatiile interumane

Relatia umana presupune alteritatea. In relatiile de tip "fata in fata", alteritatea este esentiala pentru ca indivizii sa poata exista ca fiinte separate si distincte. Ea este conditia de sine si de celalalt. De fapt, in masura in care un individ poate sa-l perceapa pe celalalt ca fiind o fiinta exterioara si diferita de el, poate sa-si perceapa interiorul ca pe o unitate fizica si psihologica. Dialogul cu sine nu este posibil decat daca alteritatea ramane permanenta.

Alteritatea este conditia identificarii traite in dubla sa semnificatie existentiala. Ea permite recunoasterea celuilalt ca identic, simultan cu proiectarea sentimentelor asupra lui. Respingerea sau distantarea nu pot fi concepute decat in masura in care raportul dintre sine si celalalt, fie capata un caracter suplu, fie se poate anula. Disparitia alteritatii explica intr-o anumita masura boala psihica; intersubiectivitatea normala se transforma in intrasubiectivitate. Emmanuel Mounier, nota ca, toate formele de nebunie sunt alter devenit alienus, in care intr-un final, individul devine strain sie insusi, altfel spus devine un alienat. Se poate spune ca el nu mai exista decat in masura in care exista pentru altul iar, la limita "a fi" inseamna "a fi in relatie cu" (E. Mounier, Le personnalisme, 1978, pp. 34). Bolnavul psihic se repliaza asupra lui insusi si isi construieste o lume ireala. In fine, alteritatea este conditia feed-back-ului conceput ca sistem de interactiuni intre doua persoane care traiesc si se percep alternativ, ca subiect si obiect. Aspectul patologic al anularii alteritatii a fost evidentiat de Pierra Aulagnier care sublinia ca "psihoza pune de o maniera decisiva problema posibilitatii Eului de a se gandi in alteritate". Din analiza situatiilor relationale se poate deduce importanta alteritatii in constientizarea de sine si de altul, care este traita ca realitate existentiala exterioara. Relatiile interumane sunt fondate mereu pe o participare la un "noi", adica la o forma de constiinta colectiva, in care partenerii nu "alieneaza" nimic din personalitatea lor.

Carl Rogers sublinia ca relatiile interumane prezinta trei caracteristici: 1. exprima empatia, 2. exprima bunavointa; 3. sunt autentice si congruente. Autenticitatea, bunavointa si responsabilitatea sunt factorii dinamici ai aprofundarii si stimularii progresului, intr-o relatie interumana. Implicarea subiectului care actioneaza, confirma in acelasi timp dorinta ca intr-o situatie de tip "fata in fata", relatia cu celalalt partener sa fie caracterizata prin autenticitate si bunavointa, caz in care responsabilitatea angajata, determina fenomene retroactive cu efecte pozitive. 

Orice relatie interumana, conceputa ca un sistem de interactiuni si de progres, presupune alternanta intre fazele de echilibru relativ si fazele de depasire. Trecerea de la un nivel de echilibru la altul, implica o permanenta adaptare la exigentele acestei evolutii. Din punct de vedere psihologic, aceasta adaptare se realizeaza printr-un efort de acomodare la noile atitudini, idei sau sentimente ale celuilalt, si necesita un efort pentru a asimila acest ansamblu sau doar o parte din acest ansamblu, care este considerat benefic pentru individ. Adaptarea este posibila doar daca partenerii relatiei de tip "fata in fata" sunt atenti unul cu celalalt si dispusi la schimbare.

Tinand cont ca orice sistem de interactiuni se regenereaza din interior, cum este si cazul relatiilor interpersonale creatoare de sens, si in acest caz apare un proces de feed-back, a carei functie este de a reduce alterarile aparute in dinamica progresului. In procesul autoreglator intervin trei factori psihologici, cu efecte complementare:

primul factor, de ordinul lui a avea, este sentimentul increderii in sine, care se sprijina pe "competenta" si pe experienta pozitiva a trecutului;

al doilea factor, de ordinul lui a fi, este sentimentul stimei de sine, asociat cu imaginea de sine si aflat in stransa dependenta cu respectarea valorilor fundamentale;

al treilea factor este de ordin social, fiind exterior persoanei si apartinand "celuilalt". Este vorba de "aprecierea celuilalt" in sensul de judecata de valoare si se refera la interactiunea dintre persoanele A si B, de comportamentul interpersonal. Relatia interpersonala este creatoare de sens, iar functionarea sa poate fi reprezentata astfel:

Incredere in sine

Experienta trecuta Competenta

Implicare

Reactie

Adaptare

Aprecierea

celuilalt

Imagine de sine  Sistem personal de valori

Stima de sine

(adaptat dupa R. Chappuis, 1986, pp. 55)