Masurarea saraciei

Viziunea clasica, economica, monetarista, defineste saracia ca insuficienta a veniturilor. Aceasta definitie ignora o serie de alti factori:

proprietatile detinute (economii, case, masini);

alte resurse precum sprijinul din partea parintilor, rudelor etc.;

sursa veniturilor .

La aceeasi marime a veniturilor, saracia poate fi "onorabila" (daca respectivele venituri sunt obtinute prin munca) sau "rusinoasa" (daca respectivele venituri provin din asistenta sociala). Saracia "onorabila" este, de obicei, mai putin vizibila, pe cand cea "rusinoasa" devine un veritabil stigmat. In general, saracii care muncesc au resentimente fata de

saracii care nu muncesc, dar care primesc ajutoare - din partea  statului, a comunitatii locale sau a unor organisme neguvernamentale. Nu sunt rare cazurile in care o familie poate beneficia, lunar, de mai multe bunuri si servicii din astfel de ajutoare decat daca ar avea un salariu foarte mic. Se poate vorbi, in acest caz, de un efect de descurajare a muncii, sau cel putin, a muncii in economia oficiala, legala. Unii autori insista asupra caracterului fortat al saraciei. Daca saracia este acceptata voluntar, ca mod de viata, din motive filosofice, religioase sau morale - atunci, aceasta stare nu mai este saracie propriu-zisa[1].

Exista mai multe metode de a masura saracia. Ele se pot clasifica in doua mari categorii: masura absoluta si masura relativa. Masura absoluta este data de suma de bani necesara unei persoane sau unei familii pentru asigurarea unui nivel de trai de subzistenta. Masura relativa este data de suma de bani necesara situarii unei persoane sau unei familii la nivelul cel mai de jos al unei categorii sociale. Prin urmare, numarul saracilor este variabil si caracteristicile sociale ale populatiei sarace vor fi diferite, in functie de metoda de masurare folosita .

Masura absoluta

In acest caz, pragul saraciei este constituit de catre suma de bani suficienta asigurarii hranei cotidiene minime necesare pentru o existenta bio-medicala viabila, la un cost foarte redus. Respectiva suma de bani se constituie intr-un minim de subzistenta. Acest prag este calculat, de obicei, dupa recomandarile nutritionistilor si reflecta, inevitabil, evolutia indicelui preturilor bunurilor de consum. Metoda de calcul este, de obicei, una normativa, in sensul

ca, pe baza sugestiilor specialistilor, se alcatuieste un "cos" minim din bunurile si serviciile care "trebuie" consumate, care sunt necesare pentru a se asigura o existenta bio-medicala

viabila. Acest minim de subzistenta este calculat tinand cont de genul, varsta si tipul de activitate (fizica sau intelectuala) ale persoanei respective. In aceasta perspectiva, femeile si copii au nevoi calorice mai reduse decat barbatii; persoanele active au nevoi alimentare mai mari decat persoanele inactive; la fel, persoanele care depun o activitate fizica, in raport cu cele care au o activitate intelectuala.

Se ajunge, astfel, la praguri calculate pe tipuri de gospodarie, in functie de compozitia si dimensiunea fiecarei gospodarii. In afara metodei normative, expuse mai sus, se mai foloseste si metoda structurala, care consta in evaluarea ponderii procentuale a cheltuielilor alimentare in totalul cheltuielilor unei gospodarii, de obicei, in decursul unei luni calendaristice. Astfel, daca alimentele reprezinta, in medie, o treime din cheltuielile unei familii cu venituri medii, ele pot depasi 50% in cazul unei familii sarace[3].

Prin urmare, se estimeaza ca, daca aceste cheltuieli alimentare depasesc 50% din totalul cheltuielilor gospodariei, atunci acea gospodarie se situeaza sub pragul de saracie.

Masura relativa

Aceasta metoda ia in considerare o dimensiune foarte importanta: autoperceptia. Masura saraciei relative este data de compararea standardului de viata al cuiva cu aspiratiile sale sau cu standardele grupului sau de referinta sau ale mediului social. In societatea moderna, saracii dispun, de obicei, de hrana necesara subzistentei. Cu toate acestea, ei se simt dezavantajati, deprivati, pusi intr-o pozitie de inferioritate in raport cu restul societatii. Ei nu impartasesc stilul de viata al majoritatii concetatenilor lor: mod de alimentatie, timp liber, confort etc. Se poate observa ca, potrivit masurii relative, numarul saracilor poate deveni mai mare decat cel calculat prin masura absoluta. Daca, prin masura absoluta, numarul saracilor era dat de numarul celor care se situeaza sub pragul de subzistenta, in cazul masurii relative numarul saracilor este dat de numarul celor care se situeaza sub un anumit prag, calculat ca pondere relativa la venitul.