Functia semiotica sau simbolica

FUNCTIA SEMIOTICA SAU SIMBOLICA

La sfarsitul perioadei sensori-motorii, pe la un an si jumatate doi ani, apare o functie fundamentala pentru evolutia conduitelor ulterioare si care consta in posibilitatea de a reprezenta un lucru (un "semnificat" oarecare: obiect, eveniment, schema conceptuala etc.) cu ajutorul unui "semnificant" diferentiat si care nu serveste decat pentru aceasta reprezentare: limbaj, imagine mintala, gest simbolic etc. Dupa Head si specialistii in afazie, aceasta functie generatoare a reprezentarii este denumita in general "simbolica", dar intrucat lingvistii disting cu grija intre "simboluri"si "semne", este mai bine sa utilizam impreuna cu ei termenul de functie "semiotica" pentru a desemna functionarile referitoare la ansamblul semnificantilor diferentiati.

I. Functia semiotica si imitatia

Mecanismele sensori-motorii nu cunosc reprezentarea si ea nu poate fi observata inainte de al doilea an al conduitei, cand este posibila evocarea unui obiect absent. Cand, spre 9-12 luni, se constituie schema obiectului permanent, observam cautarea unui obiect disparut; dar el a fost perceput, el corespunde deci unei actiuni deja in curs sI un ansamblu de indici actuali permit ca obiectul sa fie regasit.

Daca nu exista inca reprezentari, exista totusi si chiar de la bun inceput, constituire si utilizare de semnificatii, deoarece orice asimilare sensori-motorie (inclusiv cea perceptiva) consta deja in conferirea de semnificatii. Dar daca exista de la bun inceput semnificatii si, deci, dualitatea dintre "semnificatii" (a schemele insesi cu continuturile lor relative la actiunile care au loc) si "semnificanti", acestia sunt intotdeauna perceptivi si deci inca nediferentiati in raport cu semnificatiile lor, ceea ce nu ne ingaduie sa vorbim la acest nivel despre o functie semiotica.

Intr-adevar, un semnificant nediferentiat nu este inca nici "simbol", nici "semn" ( in sens de semn verbal). El este prin definitie un "indiciu" (inclusiv "semnalele" care intervin in conditionare, ca sunetul clopotelului care anunta hrana). Un indiciu este efectiv nediferentiat in raport cu semnificantul sau, in sensul ca el constituie un aspect (culoarea alba pentru lapte), o parte ( portiunea vizibila pentru un obiect pe jumatate ascuns), un antecedent temporal (usa care se deschide inainte de a intra mama), un rezultat cauzal (o pata) etc.

Aparitia functiei semiotice. Dimpotriva, in cursul celui de-al doilea an ( si in continuitate cu stadiul VI din § 1) apare un ansamblu de conduite care implica evocarea reprezentativa a unui obiect sau a unui eveniment absent si care presupune, prin urmare, construirea sau folosirea unor semnificanti diferentiati, deoarece ei trebuie sa poata fi raportati atat la elemente care nu pot fi actual percepute cat si la elemente prezente. Se pot distinge cel putin cinci asemenea conduite care apar aproape simultan si pe care le vom enumera in ordinea complexitatii crescande.

a) Exista in primul rand imitatia amanata , adica aceea care incepe in absenta modelului. In cazul unei conduite de imitatie sensori-motorie, copilul incepe prin a imita in prezenta modelului (de exemplu o miscare a mainii), putand apoi sa continue in absenta lui, fara ca aceasta sa implice vreo reprezentare in gandire. Dimpotriva, in cazul unei fetite de 16 luni care vede un alt copil suparandu-se, strigand si dand din picioare (spectacol nou pentru ea), si care, abia la o ora sau doua dupa plecarea copilului imita scena razand, aceasta imitatie amanata este un inceput de reprezentare, iar gestul imitator este un inceput de semnificant diferential.

b) Avem apoi jocul simbolic sau jocul de fictiune necunoscut la nivelul sensori-motor. Aceeasi fetita a inventat primul sau joc simbolic, prefacandu-se ca doarme, desi asezata si surazand cu toata gura, dar inchizandu-si ochii, aplecandu-si capul, bagandu-si degetul in gura si apucand un colt de cearceaf care imita coltul pernei sale, dupa ritualul obisnuit pe care-l observa atunci cand adoarme, ceva mai tarziu, ea isi adoarme ursuletul, face sa alunece o scoica pe o cutie spunand "miau" (tocmai vazuse o pisica pe un zid) etc. In toate aceste cazuri, reprezentarea este neta si semnificantul diferentiat este si in acest caz un gest imitator, dar insotit de obiecte care devin simbolice.

c) Desenul sau imaginea grafica este, la inceput, intermediar intre joc si imeginea mintala, cu toate ca el nu apare inainte de doi ani sau doi ani si jumatate.

d) Vine apoi, mai devreme sau mai tarziu, imeginea mintala de care nu avem nici o urma la nivelul sensori-motor ( in caz contrar, descoperirea obiectului permanent ar fi mult esurata) si care apare ca o imitatie interiorizata.

e) In sfarsit, limbajul in curs de formare permite evocarea verbala a unor evenimente care nu au loc in prezent. Cand fetita despre care am vorbit spune "miau", desi in acel moment nu vede pisica, avem pe langa imitatie, o reprezentare verbala. Cand, ceva mai tarziu ea spune "Tataia dus" (= bunicul a plecat) aratand drumul povarnit pe care el l-a urmat cand a plecat, reprezentarea se sprijina exclusiv (sau fiind insotita de o imagine mintala) pe semnificantul diferentiat constituit din semnele limbii pe care o invata.

2. Rolul imitatiei. Acestea fiind primele manifestari ale functiei semiotice, problema consta in primul rand in a intelege mecanismul formarii ei. Dar rezolvarea acestei probleme este mult simplificata prin faptul ca primele patru din cele cinci forme de conduita se bazeaza pe imitatie, iar limbajul insusi, care, contrar conduitelor precedente, nu este inventat de copil, ci este insusit de acesta intr-un context necesar de imitatie (caci s-ar invata numai printr-un joc de conditionari, asa cum se pretinde adesea, el ar trebui sa apara incepand cu luna a doua!). Or, imitatia constitie in acelasi timp prefigurarea sensori-motorie a reprezentarii si, prin urmare, in faza trecerii de nivelul sensori-motor la conduitele propriu-zise reprezentative.

Imitatia este, mai intai, o prefiguratie a resrezentarii, adica ea constituie in cursul perioadei sensori-motorii un fel de reprezentare in acte materiale si nu inca in gandire[1].

La sfarsitul perioadei sensori-motorii, copilul a dobandit o suficienta maiestrie in practicarea imitatiei astfel generalizate, pentru ca sa devina posibila imitatia amanata. Intr-adevar, reprezentarea in act se elibereaza acum de exigentele sensori-motorii, de copii perceptive directe, pentru a atinge un nivel intermiediar in care actul, desprins astfel de contextul sau, devine un semnificant diefrentiat si prin urmare, in parte, reprezentare in gandire. O data cu jocul simbolic si cu desenul, aceasta trecere de la reprezentarea in act la reprezentarea - gand, este intarita. "A te preface ca dormi" din exemplul mentionat nu este inca nici el altceva decat un act detasat de contextul sau, dar in plus el este si un simbol generalizabil. Mai tarziu, o data cu imaginea mintala, imitatia nu mai este doar amanata, iar reprezentarea pe care ea o face posibila, disociata astfel de orice act exterior, pentru a face loc acelor schite inetrne de actiuni care o vor sustine de-acum inainte, este gata sa deviona gandire. Insusirea limbajului, care a devenit accesibila in aceste contexte de imitatie, acopera in cele din urma ansamblul procesului, asigurand un contact mult mai puternic cu alte persoane decat face imitatia si ingaduind astfel reprezentarii care se naste sa-si sporeasca posibilitatile, sprijinindu-se pe comunicatie.

3. In concluzie, functia semiotoca da nastere astfel la doua feluri de instrumente: simbolurile, care sunt "motivate", adica prezinta - desi sunt niste semnificanti diferentiati, o asemanare oarecare cu semnificantii lor, si semnele care sunt arbitrare sau conventionale. Simbolutile, fiind motivate, pot fi construite de individul singur, iar printre simboluri din jocul copilului sunt bune exemple, de asemenea creatii individuale, care nu exclud, fireste, simbolismele colective ulterioare. Imitatia amanata, jocul simbolic si imaginea grafica sau mintala tin deci direct de imitatie, nu atat ca transmiteri ale unor modele exterioare gata facute (caci exista o imitatie a actelor proprii ca si a actelor altuia. Asa cum arata exemplul mentionat al jocului de simulare a somnului) ci ca trecerea de la prereprezentarea in act, la reprezentarea interioara sau gandire dimpotriva semnul fiind conventional, este in mod necesar colectiv. Copilul il primeste deci prin canalul imitatiei, dar de data aceasta ca o insusire de modele exterioare; numai ca el il modeleaza imediat intr-un fel propriu si il foloseste asa cum se va vedea in capitolul III, §6.

II. Jocul simbolic

Jocul simbolic inseamna, fara indoiala, apogeul jocului infantil. El corespunde functiei esentiale pe care o indeplineste jocul in viata copilului mai mult chiar decat celelalte doua sau trei forme de joc, despre care de asemenea vom vorbi. Obligat sa se adapteze neincetat lumii sociale a celor mari, ale carei interese si reguli ii raman exterioare, si unei lumi fizice pe care deocamdata o intelege prost, copilul nu reuseste, spre deosebire de adult, sa satisfaca trebuintele afective si chiar intelectuale ale eului sau in cursul acelor adaptari care, pentru adulti sunt mai mult sau mai putin complete, dar care pentru el raman cu atat mai nedesavarsite, cu cat el este mai mic. Este deci necesar, pentru echilibrul sau afectiv si intelectual, ca el sa poata dispune de un sector de activitate a carui motivatie sa nu fie adaptarea la real, ci dimpotriva, asimilarea realului la eul sau, fara constrangeri sau sanctiuni. Acesta este jocul, care transforma realul printr-o asimilare mai mult sau mai putin pura la trebuintele eului, in timp ce imitatia (atunci cand ea constituie un scop in sine) este o acomodare mai mult sau mai putin pura la modelele exterioare, iar inteligenta este un echilibru intre asimilare si acomodare[2].

In afara de aceasta, instrumentul esential al adaptarii sociale este limbajul care nu este inventat de copil ci ii este transmis in forme gata facute, obligatorii si de natura colectiva, adica si ele improprii pentru a exprima trebuintele sau experientele traite de eul copilului. Este deci necesar pentru copil sa poata, in acelasi timp, si dispune de un mijloc de expresie propriu, adica de un sistem de semnificanti construiti de el si care sa se conformeze vointei lui. Un asemenea mijloc este sistemul de simboluri proprii jocului simbolic, imprumutate cu titlu de instrumente de la imitatie, dar de la o imitatie nu urmarita pentru ea insasi, ci folosita pur si simplu ca mijloc evocator in serviciul asimilarii ludice. Jocul simbolic este acela care reprezinta nu numai asimilarea realului la "eu", ca jocul in general, ci asimilarea asigurata (ceea ce o intareste) printr-un limbaj simbolic construit de "eu" si modificabil potrivit trebuintelor[3].

Functia de asimilare la "eu" pe care o indeplineste jocul simbolic se manifesta sub formele particulare cele mai diverse, in majoritatea cazurilor mai ales afective, dar care se afla uneori in slujba unor interese cognitive. O fetita, care pusese tot felul de intrebari referitoare la mecanismul clopotelor de la o veche clopotnita din sat, sta nemiscata si dreapta langa masa tatalui sau, facand un zgomot asurzitor. "Ma cam deranjezi, nu vezi ca lucrez", - spune tatal. "Nu-mi vorbi", raspunse fetita. "Sunt o biserica". Cu alta ocazie dupa ce fusese impresionata de privelistea unei rate jumulita de fulgi pe masa din bucatarie, copilul este gasit seara intins pe o canapea, incat parintii o cred in cele din urma bolnava, ii pun o serie de intrebari care la inceput raman fara raspuns. Apoi, ea spune cu voce stinsa: "Sunt o rata moarta". Se vede din aceste exemple ca simbolismul ludic poata sa ajunga sa indeplinesca functia a ceea ce va fi pentru adult limbajul interior, dar in loc sa regandeasca pur si simplu, un eveniment interesant sau impresionant, copilul are nevoie de un simbolism mai direct, care sa-i permita sa retraiasca acest eveniment, in loc sa recurga la o evocare mintala

Aceste multiple functii ale jocului simbolic, au dat nastere la diverse teorii care pretind sa explice jocul in general si care au devenit astazi destul de desuete (nu mai vorbim de ipoteza recapitularii ereditare a lui Stanley-Hall, care introducea in domeniul jocului conceptiile cele mai aventuroase ale lui Jung referitoare la simbolurile inconstiente). Printre teoriile vechi, cea mai importanta ii apartine lui Karl Gross, care a avut marele merit de a fi descoperit cel dintai ca jocul copiilor (si al animalelor) prezinta o semnificatie functionala esentiala si nu este un simplu amuzament. El vedea insa in joc un pre-exercitiu al activitatilor viitoare ale individului, afirmatie adevarata, evidenta daca ne limitam sa spunem ca jocul ca orice functie generala este util dezvoltarii, care insa isi pierde orice semnificatie cand intram in amanunte. Oare copilul care in joaca se preface a fi biserica se pregateste sa fie dascal, sau cel care se preface ca este o rata moarta va deveni ornitolog? O teorie mult mai profunda este aceea a lui J. J. Buyrendijk care explica jocul prin legile "dinamicii infantile". Numai ca aceasta dinamica nu este ludica in sine, si pentru a explica specificul jocului, pare necesar, asa cum am propus mai sus, sa facem appel la un pol de asimilare la "eu", distinct de polul acomodator al imitatiei si echiliobrul dintre acesti poli (inteligenta)[5]; in jocul simbolic, aceasta asimilare sistematica se traduce, deci, printr-o utilizare particulara a functiei semiotice, care consta in a construi simbolul dupa dorinta, pentru a exista tot ceea ce in experienta traita nu poate fi formulat si asimilat numai prin mijloacele limbajului.

Or, acest simbolism centrat pe eu[6] , nu consta numai in a formula si a alimenta diversele interese constiente ale subiectului. Jocul simbolic se refera adesea si la conflicte inconstiente: interese sexuale, apararea impotriva angoasei, fobiile, agresivitate sau indentificare cu agresorii, retragere din frica de risc sau de competitie etc. Simbolismul jocului se aseamana in aceste cazuri cu simbolismul visului in asemenea masura incat metodele specifice ale psihanalizei infantile folosesc materiale ale jocurilor (Melanie Klein, Anna Freud etc.). Numai ca freudismul a interpretat mult timp simbolismul visului (fara sa mai vorbim de exagerarile, poate inevitabile, pe care le comporta interpretarea unor simboluri atunci cand nu dispunem de mijloace eficiente de constrol), ca un fel de deghizare datorata mecanismelor de refulare si de cenzura. Limitele atat de imprecise dintre constiinta si inconstient pe care le atesta jocul simbolic al copilului, ne fac mai curand sa ne gandim ca simbolismul visului este analog cu acela al jocului, deoarece persoana care doarme pierde, in acelasi timp, capacitatea de a utiliza limba intr-un mod judicios sensului realului si instrumentele deductive sau logice ale inteligentei sale. El se gaseste astfel, fara voie, in situatia de asimilare simbolica pe care copilul o cauta pentru ea insasi: C. G. Jung vazuse bine ca acest simbolism oniric consta intr-un fel de limbaj primitiv, ceea ce coespunde deci constatarilor noastre cu privire la jocul simbolic, si el a avut meritul de a studia si de a arata marea generalitate a anumitor simboluri. Dar, fara nici o dovada (neglijarea unui control este si mai caracteristica pentru scoala lui Jung decat pentru scolile freudiene) din generalitate a dedus concluzia caracterului innascut al acestor simboluri si teoria arhetipurilor ereditare. Or, este neindoielnic ca in legile simbolismului ludic al copilului am putea gasi o generalitate tot atat de mare. Si cum copilul este anterior omului, chiar preistoric (am mentionat aceasta in Introducere), poate ca solutia problemei va fi gasita in studiul ontogenetic al mecanismelor care formeaza functie semiotica.

III. Desenul

Desenul este o forma a functiei semiotice care inscrie la jumatatea drumului intre jocul simbolic, cu care se aseamana prin faptul ca ofera aceeasi placere functionala si acelasi autotelism, si imaginea mintala, cu care are in comun efortul de imitare a realului. Luquet, considera desenul drept un joc, dar trebuie remarcat ca, desi se aseamana cu acesta prin formele initiale, el nu asimileaza orice la orice si ramane, ca si imaginea mintala, mai apropiat de acomodare imitatoare. In realitate desenul constituie cand o pregatire a imaginii mintale, cand o rezultanta a acesteia si intre imaginea grafica si imaginea interioara ("modelul intern" al lui Luquet) exista nenumarate interactiuni, amandoua derivand direct din imitatie[7].

In celebrele sale studii asupra desenului copiilor, Luquet a propus anumite stadii si interpretari care raman valabile si astazi. Inaintea lui, autorii sutineau doua puncte de vedere contrarii, unii admitand ca primele desene ale copiilor sunt esentialmente realiste, intrucat urmeaza modele efective, fara desene din imaginatie care apar destul de tarziu; altii insista, dimpotriva, asupra idealizarii de care dau dovada desenele primitive. Se pare ca Luquet a transat definitiv disputa aratand ca desenul copilului este pana la vreo opt-noua ani esentialmente realist ca intentie dar ca subiectul incepe prin a desena ceea ce stie despre un personaj sau despre un obiect, inainte de a exprima grafic ceea ce vede. Este o observatie fundamentala a carei intrega importanta o vom sesiza in legatura cu imaginea mintala, care si ea este conceptualizare inainte de a ajunge la copii bine d.p.d.v. perceptiv.

Asadar, realismul desenului trece prin diferite faze. Luquet numeste "realism fortuit" faza mazgalelii cu o semnificatie care se descopera in cursul desenarii. Apoi vine "realismul neizbutit" , sau faza de incapacitate sintetica in care elementele copiei sunt juxtapuse in loc sa fie coordonate intr-un tot: o palarie apare mult deasupra capului, sau nasturii apar langa corp. Omuletul care este unul din modelele dominante la inceput, trece de altfel printr-un stadiu de mare interes: acela al "omuletului mormoloc" care nu are decat un cap, prevazut cu niste apendici filiformi, care sunt picioarele, sau cu brate si picioare, dar fara trunchi.

Apoi vine perioada esentiala a "realismului intelectual" faza in care desenul a depasit dificultatile initiale, dar in care el ofera in esenta atributele conceptuale ale modelului fara preocupare pentru perspectiva vizuala. De pilda, o fata vazuta in profil va avea totusi doi ochi, pentru ca modelul are doi ochi, sau calaretul va avea ambele picioare vizibile ca si cum calul ar fi transparent. De asemenea, vedem cartofii ingropati in pamant pe camp, daca nu au fost inca recoltati, sau in stomacul unui om etc.[9]

Pe la 8-9 ani, acest "realism intelectual" este urmat de un "realism vizual" care prezinta doua noutati. Pe de o parte, desenul nu contine decat ceea ce este vizibil dintr-un punct de vedere perspectiv particular: un profil nu mai cuprinde decat ceea ce se vede din profil; partile ascunse ale obiectelor nu mai apar in dosul ecranelor (nu vom mai vedea astfel decat varful unui copac indaratul casei si nu tot copacul), si obiectele de pe planul al II-lea sunt treptat micsorate (scara de proportie) in raport cu cele de pe primul plan. Pe de alta parte, desenul tine seama de asezarea obiectelor dupa un plan de ansamblu (axele de coordonate) si de proportiile lor metrice.

Aceste stadii descrise de Luquet prezinta un dublu interes: ele constituie, in primul rand, o introducere foarte buna in studiul imaginii mintale care, dupa cum vom vedea (§ 4) asculta si ea de legi mai apropiate de legile conceptualizarii decat de legile perceptiei. Dar ele atesta, mai cu seama, o convergenta remarcabila cu evolutia geometriei spontane a copilului pe care noi am incercat s-o studiem intr-o alta lucrare[10].

Primele intuitii spatiale ale copilului sunt intr-adevar topologice inainte de a fi proiective sau inainte de a se conforma metricii euclidiene. Exista, de pilda, un nivel la care patratele, dreptunghiurile, cercurile, elipsele etc. sunt uniform reprezentate printr-o aceeasi curba inchisa, fara drepte sau unghiuri (desenul unui patrat este aproximativ corect abia dupa varsta de 4 ani), in timp ce crucile, arcele de cerc etc. vor fi reprezentate ca figuri deschise. Cam pe la varsta de trei ani, intre perioada mazgalelii si "realismul neizbutit" am obtinut la copiii incapabili sa copieze un patrat, copii foarte exacte ale unor figuri inchise, avand un cerc mic in interiorul hotarelor lor, sau in exterior sau chiar pe hotar, (cercul este "intre afara" - spusese un subiect).

Or, daca "realismul intelectual" al desenului infantil nu cunoaste perspectiva si relatiile metrice, el tine seama de legaturile topologice: vecinatati, separatii, infasurari, inchideri etc. Pe de o parte, din aceste intuitii topologice se dezvolta la 7- 8 ani intuitii proiective in acelasi timp cu elaborarea unei metrici euclidiene, ceea ce inseamna ca apar cele doua caractere esentiale ale "realismului vizual" al desenului. Pe de alta parte, incepand cu aceasta varsta, se constituie dreapta proiectiva sau punctuala (legata de conduita privirii) cat si perspectiva elementara. Copilul devine capabil sa anticipeze prin desen forma unui obiect ce i se pune in fata, dar care trebuie desenat asa cum ar fi vazut de un observator aflat la dreapta sau in fata copilului. Incepand cu varsta de 9 - 10 ani subiectul alege corect dintr-un numar de desene pe acela care reprezinta corect trei munti sau trei cladiri vazute din cutare sau cutare pozitie. Pe de alta parte, in acelasi timp sincronic se formeaza dreapta vectoriala (conservarea unei directii), grupul reprezentativ al deplasarilor, masura nascuta dintr-o sinteza a impartirii si a ordinei deplasarilor (vezi cap. IV, § II), asemanarile si proportiile si desavarsirea masurarii dupa doua sau trei dimensiuni, in functie de un sistem de referinta sau de coordonatele naturale. Incepand cu varsta de 9 - 10 ani (dar, amanunt remarcabil, niciodata mai inainte) media copiilor devine capabila sa traseze cu anticipatie nivelul orizontal pe care-l va avea apa intr-un pahar, caruia i se imprima diverse inclinatii, sau linia verticala a catargului unui vas pus pe aceasta apa (se deseneaza vasele, iar copilul indica orizontalele si verticalele recurgand la referinte exterioare figurii, ceea ce cu siguranta nu stiuse sa faca mai inainte) .

IV. Imaginile mintale

Psihologia asociationista considera imaginea ca o prelungire a perceptiei si ca un element al gandirii, aceasta din urma constand doar din asocierea senzatiilor si imaginilor intre ele. Am vazut mai inainte (cap. I, § I), ca, de fapt, "asociatiile" sunt totdeauna niste asimilari. Cat despre imaginile mintale, exista cel putin doua motive serioase pentru a ne indoi de dezvoltarea lor directa din perceptie. Din punct de vedere neurologic, evocarea interioara a unei miscari declanseaza aceleasi unde electrice, corticale (E.E.G.) sau musculare (E.M.G.) ca si executarea materiala a miscarii, cu alte cuvinte, evocarea unei miscari presupune o schitare a acesteia. Din punct de vedere genetic, daca imaginea ar constitui o simpla prelungire a perceptiei, ar trebui sa intervina imediat dupa nastere. In realitate nu se observa nici o manifestare a ei in cursul perioadei sensori-motorii. Ea se manifesta de abia o data cu aparitia functiei semiotice

1. Problemele imaginii. Se pare astfel ca imaginile mintale apar mai tarziu, rezultand dintr-o imitare interiorizata, iar analogia lor cu perceptia nu este o dovada a filiatiei directe ci a faptului ca aceasta imitatie cauta sa furnizeze o copie activa a tablourilor perceptive, eventual cu schitari ale reaferentelor senzoriale.

Cat despre problema relatiilor dintre imagine si gandire, atat Binet cat si psihologii germani din scoala de la Würzburg ( incepand cu Marbe si Külpe si terminand cu Bühler), au demonstrat existenta a ceea ce ei au numit gandire fara imagine (putem sa imaginam un obiect, dar judecata care afirma sau care neaga existenta lui nu implica o imagine). Cu alte cuvinte, judecatile si operatiile sunt straine imaginii, ceea ce nu exclude posibilitatea ca ea sa joace un rol, nu ca element al gandirii, ci ca auxiliar simbolic complementar al limbajului. Intr-adevar, limbajul nu se aplica decat la concepte sau la obiecte conceptualizate sub forma de clase singulare ( "tatal meu" etc.) si, de aceea, atat la adult cat si la copil subsista nevoia unui sistem de semnificatii care sa se refere nu la concepte ci la obiecte, ca atare, si la intreaga experienta perceptiva din trecut a subiectului. Acest rol il are imaginea, iar caracterul ei de simbol (in opozitie cu "semnul") ii permite sa dobandeasca o asemanare mai mult sau mai putin adecvata, si in acelasi timp, schematizata, cu obiectele simbolizate.

Problema pe care o ridica imaginea in psihologia copilului consta deci in a urmari in cursul dezvoltarii raporturilor dintre simbolismul imaginilor si mecanismele preoperatorii si operatorii ale gandirii[14].

Doua tipuri de imagini. - Analiza - pe care noi am condus-o de cativa ani - dezvoltarii imaginilor mintale intre 4 - 5 ani si 10 - 12 ani pare sa indice o diferenta destul de neta intre imaginile de la nivelul preoperatoriu (pana pe la 7 - 8 ani dar cu numeroase reziduuri mai tarzii) si imaginile de la nivelele operatorii, care par sa fie puternic influentate de operatii.

Trebuie sa deosebim mai intai doua mari categorii de imagini mintale: imaginile reproducatoare, care se limiteaza sa evoce spectacole deja cunoscute si percepute anterior, si imagini anticipatoare, care imagineaza miscari sau transformari, cat si rezultatele acestora, fara ca subiectul sa fi asistat mai intai la realizarea lor (asa cum se pot imagina transformarile unei figuri geometrice fara a le fi materializat inca in desen). In principiu, imaginile reproducatoare, ca atare, se pot referii la configuratii statice, miscari (schimbari de pozitie) si transformari (schimbari ale formei), deoarece aceste trei feluri de realitate se ofera in mod constant experientei perceptive a subiectului. Daca imaginea ar proveni numai din perceptie, ar trebui sa gasim, la orice varsta, frecvente corespunzatoare modelelor curente ale realitatii - imagini reproducatoare apartinand acestor trei subcategorii: statice, cinetice si de transformare.

Or, unul dintre principalele invataminte pe care ni le furnizeaza faptele examinate arata ca la nivelul preoperatoriu, imaginile mintale ale copilului sunt aproape exclusiv statice cu o dificultate sistematica in reproducerea miscarilor sau transformarilor, ca si a rezultatelor lor. De-abia la nivelul operatiilor concrete (dupa varsta de 7 - 8 ani) copiii ajung la reproduceri ale miscarilor si transformarilor, si in acelasi timp, la imaginile anticipatoare apartinand categoriilor respective. Aceasta pare deci sa dovedeasca:

1) ca reproducerea prin imagine a miscarilor sau a transformarilor, chiar cunoscute, presupune si ea o anticipare sau o reanticipare;

2) ca orice imagine (reproducatoare sau anticipatoare) a miscarilor sau a transformarilor se sprijina pe operatii care permit intelegerea acestor procese in acelasi timp cu imaginea lor.

3. Imaginile-copii. Pentru a introduce o anumita claritate in aceasta situatie complexa, sa incepem prin examinarea acelor imagini care pot fi numite imagini-copii, in care modelul ramane sub ochii subiectului, sau a fost vazut o clipa mai inainte, fara sa existe o evocare amanata cu zile sau saptamani, ca in cazul probelor referitoare la translatia sau rotatia modelelor (obisnuite in experienta copilului dar care nu sunt prezentate din nou in momentul chestionarii)[15].

Un experiment efectuat imoreuna cu B. Matalon a constat, de exemplu, in asezarea unei rigle orizontale de 20 cm pe o foaie de hartie, cerandu-i-se de trei ori copilului sa deseneze prelungirea imediata a vergelei, in drepta acesteia:

1) dupa ce isi imagineaza ca ea s-a rotit cu 180° pentru a se aseza in aceasta pozitie;

2) dupa ce si-a imaginat ca ea este pur si simplu impinsa (prin translatie) tot in pozitia respectiva;

3) ca o simpla copie grafica, fara aluzie la vreo miscare si de asemenea in aceeasi pozitie. (Fireste, facem sa varieze ordinea probelor: 1, 2, 3; 3, 2, 1 etc.).

Se constata, in primul rand, un fapt care s-a dovedit a fi foarte general: copia grafica (3) este la 5 ani mai scurta decat modelul cu circa - 13,5% ( in medie - 17,3 cm;) aceasta scurtare sistematica scazand cu varsta (- 10,5% la 7 ani etc.) pentru a disparea la adult. Acest fenomen se reproduce, de asemenea, cand cerem copiilor sa traseze cu degetul o urma pe masa (fara desen) dar dispare daca pretindem copilului sa arate lungimea in aer, ca interval intre cele doua degete aratatoare ridicate. O asemenea devalorizare a lungimii rale, regasita in toate celelalte esperimente comporta, dupa cat se pare, o singura explicatie. Obisnuiti sa judece lungimile intr-un mod ordinal si nu metric, adica in ordinea punctelor de sosire si nu prin intervalul dintre extremitati (cu exceptia cazului degetelor aratatoare ridicate) micii subiecti cauta sa nu depaseasca frontiera terminala a modelului; lor nu le pasa daca copia este mai scurta (pentru ca in acest caz ea mai face parte din lungimea-model); esentialul este ca ea sa nu fie prea lunga.   

In cazurile (1) si (2), desenele facute sunt si mai mici (-20,5% la cinci ani pentru o rotatie si -19% pentru o translatie). Imitatiile grafice ale lungimii-model sunt deci si mai inhibate, desi modelul ramane sub ochii copilului, iar copia se face in acelasi loc ca si in cazul problemei (3). Vedem astfel dintr-o data complexitatea unei simple linii trasate cu creionul. Intentia de a imita lungimea-model cere un proiect intreg de executie, proiect ale carui legi sunt mai aproape de conceptualizare decat simpla perceptie .

Imagini cinetice si de transformare. Sa trecem la imaginile propriu-zise mintale. Sa nu amintim, in primul rand, marea dificultate experimentala a urmaririi lor, dat fiind faptul ca ele sunt interioare. Aceasta inseamna ca dispunem doar de mijloace indirecte, dar ale caror confruntari prezinta anumite garantii: desenul copilului, alegerea de catre copil a unor desene dintre mai multe pregatite dinainte, indicatii gestuale si comentarii verbale (delicate dar posibile in cazul celor trei procedee de mai sus). Acestea fiind zise, am considerat, impreuna cu F. Frank si T. Bang, ca cea mai simpla dintre imaginile reproducatoare cinetice este cea constituitam de un patrat, asezat deasupra altui patrat (latura superioara a acestuia fiind adiacenta cu latura inferioara a primului), in legatura cu care se cerea sa se anticipeze o usoara deplasare (a primului patrat). Inainte de aceasta ne-am asigurat ca subiectul stia sa deseneze bine in copie (ceea ce poate face de la 5½ ani) modelul exact, deci un patrat suprapus partial unui alt patrat, si partial depasindu-l. Oricat de ciudat ar parea, desenul de reprezentare imagistica si nu de copie nu reuseste, in medie, decat pe la varsta de 7 ani si mai mult. In adevar, copiii se limiteaza sa deseneze patratul in pozitia sa initiala sau alaturi de celalalt patrat. Atunci cand reusesc sa marcheze o usoara deplasare, ei subtiaza patratul superior (mobil) sau lungesc patratul inferior in asa fel ca patratul deplasat sa nu depaseasca frontiera celuilalt

Alte rectii surprinzatoare in raport cu frecventa modelelor cotidiene care ar fi putut asigura o reprezentare exacta sunt imaginile reproducatoare ale rotatiei de 90° a unei vergele (ca in cazul unui ac de ceasornic, sau al unui baston vertical ce cade la pamant), sau ale rostogolirii unui tub care desrie o rotatie de 180 de grade. In primul din aceste cazuri, vergeaua este fixata cu un cui la baza ei, in asa fel ca descrie o miscare regulata in jurul acestui centru fix de pivotare: or, tinerii subiecti nu tin seama de loc de acest fapt, desi el este semnalat in mod expres, si deseneaza traiectorii in unghi drept (ca si cum vergeaua ar aluneca de-a lungul pozitiilor sale initiala si finala, sau de-a lungul simetricelor lor in patrat) sau intretaindu-se dupa niste unghiuri oarecare etc. In cazul tubului, acesta este colorat in rosu sau in albastru la cele doua extremitati ale sale si, depasind marginea unei cutii, este impins cu un deget pe partea libera, ceea ce provoaca rostogolirea lui si caderea in pozitie rasturnata, la cativa centimetri mai departe pe masa. Subiectii care prevad destul de bine deplasarea extremitatilor colorate (cca. 50% la cinci ani si 100% la opt ani) nu reusesc decat tarziu sa deseneze doua sau trei pozitii intermediare ale tubului (42% la 7 ani si 60% la 8 ani), si lucru remarcabil, nu reusesc nici sa imite miscarea de rasturnare, printr-un gest incetinit, tinand tubul in mana (45% la 7 ani si 70% la 8 ani, potrivit rezultatelor obtinute impreuna cu E. Schmid-Kitsikis). Se vede ca niste miscari dintre cele mai banale (caci ce copil nu s-a rostogolit el insusi !) nu genereaza decat imagini reproducatoare cinetice destul de sarace, inainte de nivelul operatiilor concrete (7 - 8 ani) si chiar intarziind fata de aparitia acestora.

Ca exemplu de imagine de transformare poate fi citata o proba pe care am studiat-o indeaproape, impreuna cu F. Frank si care se refera la intinderea unui arc (din sarma de fier flexibila) intr-o dreapta, sau dimpotriva, la curbarea unei drepte intr-un arc. Aici asita din nou la o dificultate remarcabila in imaginarea pozitiilor intermediare. Cat despre rezultatele transformarii, regasim la micii subiecti (pana pe la 7 ani), un interesant efect de limita. Dreapta care rezulta din intinderea arcului este subevaluata cu 34% la 5 ani (tinand seama de subevaluarea generala a copiilor de drepte sau de arce) pentru ca subiectul are grija ca ea sa nu depaseasca limitele extreme ale arcului; arcul care rezulta din curbarea dreptei este supraestimat cu 29% la 5 ani, in asa fel ca extremitatile sale sa le intalneasca pe cele ale dreptei.

Se vede astfel ca nu este exagerat sa vorbim despre caracterul static al imaginilor preoperatorii, imaginile cinetice si de transformare devenind posibile abia dupa 7 - 8 ani si aceasta datorita unor anticipari sau reanticipari, care se sprijina, fara indoiala si ele, pe intelegerea operatorie.

5. Imagini si operatii. Sa ne ocupam acum de analiza directa a raporturilor dintre reprezentarea imagistica si operatie si sa ne multumim cu doua exemple, deoarece toate experimentele duc la aceleasi concluzii. Procedeul consta in a prezenta probe obisnuite de conservare operatorie (vezi capitolul IV, § II), dar in loc de a chestiona subiectul asupra transformarilor pe care le-a constatat material, i se cere mai intai sa anticipeze ce se va intampla imaginand fazele si rezultatele transformarilor.

In cazul probei de conservare a lichidelor, folosindu-se un pahar A ca punct de plecare, un pahar B mai ingust si un pahar C mai larg, i se cere copilului sa prevada rezultatul transvasarii lichidului din A in B si in C inainte de a o efectua si de a indica, in special, nivelele care vor fi atinse de apa. Merita sa fie notate doua rezultate (obtinute de S. Taponier) in ce priveste reactiile preoperatoriiale subiectilor (4 - 7 ani). Majoritatea lor se asteapta la un fel de conservare generala, care este de fapt o "pseudo-conservare". Obtinerea aceleeasi cantitati de lichid dar si a acelorasi nivele in A, in B si in C. Atunci cand ei vad ca apa se ridica mai sus in B decat in A si mai putin in C, incep sa nege orice conservare a cantitatilor. Subiectii dintr-un al doilea grup, mai putin numeros decat primul, prevad, dimpotriva, corect, ca apa se va ridica mai mult in B si mai putin in C decat in A, dar trag de aici concluzia anticipata ca in urma transvasarii, cantitatea de lichid nu se va conserva. Cand li se cere sa verse cantitati egale de lichid in A si in B, ei mentin exact acelasi nivel in cele doua pahare. Se vede la subiectii din acest al doile grup ca daca imaginea reproducatoare a nivelelor este exacta, evident datorata unei anumite experiente anterioare, ea nu este deloc suficienta pentru a antrena operatia si conservarea, deoarece lipseste intelegerea compensatiei. Copilul poate sa raspunda foarte bine ca apa se va ridica mai mult in B "pentru ca paharul este mai ingust"; el nu poate totusi sa traga concluzia "mai sus mai ingust aceeasi cantitate" si nu considera ingustimea paharului B decat un titlu de indiciu empiric care-i permite sa prevada (dar nu sa inteleaga) ridicarea nivelului apei.

Un alt experiment paralel da rezultate asemanatoare. Cand un copil de 5 - 6 ani asaza 12 jetoane rosii in fata a 12 jetoane albastre pentru a verifica daca sunt tot atatea, este suficient sa distantam jetoanele albastre sau rosii intre ele pentru ca el sa conchida ca randul cel mai lung contine mai multe elemente. Ne putem intreba, deci, daca aceasta noncorservare se datoreaza unei dificultati de a imagina mici deplasari si revenirea la loc a elementelor deplasate. Am construit, de aceea, un aparat cu mai multe culoare in forma de evantai, in asa fel ca fiecare jeton albastru al randului superior, mai strans, sa corespunda unui jeton din randul inferior, mai rarit, fiind legate printr-un culoar in interiorul caruia jetonul de jos poate circula pana isi intalneste corespondentul de sus. Or, se constata ca acest dispozitiv nu modifica catusi de putin ideile copilului. Cu toate ca el isi inchipuie perfect traiectoriile, totusi i se pare - plasandu-se pe un punct de vedere in mai mare masura transversal decat longitudinal - ca numarul jetoanelor creste, cand randul se mareste si ca acest numar scade cand randul se strange. Dupa ce S. Taponier a studiat efectele deplasarilor succesive, M. A. Coudaran a introdus un mecanism care permite urcarea sau coborarea concomitenta a tuturor celor 12 jetoane din randul mobil. Reactiile au ramas exact aceleasi.

Din aceste fapte si din multe altele, putem conchide ca imaginile mintale constituie doar un sistem de simboluri care traduce, mai mult sau mai putin exact, dar in general cu intarziere, nivelul de comprehensiune preoperatorie si mai tarziu si de comprehensiune operatorie a subiectilor. Imaginea nu ajunge deci pentru a genera structurile operatoprii. Ea poate cel mult sa serveasca, atunci cand este destul de adecvata (ca in cazul reprezentarii nivelelor de apa la grupul al doilea de subiecti citati mai sus), pentru a cunoaste mai precis starile pe care operatia le va lega apoi printr-un joc de transformari reversibile. Dar imaginea in sine ramane statica si discontinua (ca in cazul "procedeului cinematografic", pe care Bergson il atribuia inteligentei insasi, uitand operatia, in timp ce el caracterizeaza doar reprezentarea imagistica). Cand, dupa varsta de 7 - 8 ani, imaginea devine anticipatoare si, prin urmare, poate sa serveasca mai bine drept suport pentru operatii, acest progres nu rezulta dintr-o modificare interna si automata a imaginilor, ci din interventia unor aporturi exterioare, care se datoreaza formarii operatiilor. Intr-adevar, acestea deriva din actiune insasi ci nu din simbolismul imaginilor, si nici din sistemul semnelor verbale sau al limbajului de care ne vom ocupa acum.

V. Memoria si structura amintirilor-imagini

S-a studiat prea putin memoria copilului, atentia concentrandu-se mai ales asupra masurarii randamentului (performantelor). In felul acesta a procedat Claparède care, citind subiectului 15 cuvinte si cercetand ce a retinut dupa un minut, a constatat o crestere progresiva o data cu varsta, pana la 8 cuvinte in medie la adult.

Dar, problema principala a dezvoltarii memoriei este aceea a organizarii ei progresive. Se stie ca exista doua tipuri de memorie: memoria de recunoastere, care actioneaza numai in prezenta unui obiect intalnit mai inainte si care consta in a-l recunoaste, si memoria de evocare , care consta in a evoca obiectul in absenta lui, prin intermediul unei amintiri-imagini. Memoria de recunoastere este foarte precoce (ea exista chiar si la nevertebratele inferioare) si este in mod necesar legata de scheme de actiune sau de deprindere. La sugar, radacinile ei trebuie cautate in schemele de asimilare sensori-motorii, elementare. El recunoaste si distinge tegumentele din jurul sfarcului sanului in timp ce suge, daca l-a scapat; recunoaste un obiect pe care il urmareste cu privirea, daca l-a pierdut din vedere pentru o clipa etc. Cat despre memoria de evocare, care nu apare inainte de imaginea mintala, de limbaj etc. (Janet o raporteaza la "conduita povestirii"), ea ridica o problema esentiala: aceea a independentei sau a dependentei sale in raport cu schematismul general al actiunilor si al operatiilor .

Acestea fiind zise, problema memoriei este, in primul rand, o problema de delimitare. Nu orice conservare a trecutului este memorie, deoarece o schema (incepand cu schema sensori-motorie pana la schemele operatorii: clasare, seriere etc.) se conserva prin functionare, cgiar independent de orice "memorie", sau, daca preferam, se poate spune ca amintirea unei scheme este schema insasi. Putem deci presupune ca ceea ce se numeste in mod comun memorie, o data debarasata de reziduurile psihologiei facultatilor, nu este altceva decat aspectul figurativ al sistemelor de scheme in totalitatea lor, incepand cu schemele sensori-motorii elementare (in care aspectul figurativ este recunoasterea perceptiva) pana la schemele superioare, al caror aspect figurativ de ordin mnezic va fi amintirea-imagine.

Am intreprins in aceasta perspectiva o serie de cercetari care sunt departe de a fi terminate, dar care au dat unele rezultate instructive. Am prezentat, de pilda ( impreuna cu H. Sinclair) zece baghete inseriate dupa diferentele lor, cerand, dupa o saptamana, copilului sa le reproduca prin gesturi sau prin desen, proba fiind aplicata la doua grupuri de subiecti: unul care doar priveste baghetele si altul, care le descrie verbal. Am determinat, in sfarsit, nivelul operatoriu al subiectului, in ceea ce priveste serierea. Primul rezultat obtinut a fost acela ca subiectii fac, cu o regularitate semnificativa, un desen corespunzator nivelului lor operatoriu (perechi, mici serii necoordonate sau   etc.) si nu configuratiei prezentate. Cu alte cuvinte, in cazul acestui exemplu, se pare ca memoria a facut sa predomine schema coerspunzatoare nivelului copilului. Amintirea-imagine se refera, in acest caz la schema si nu la modelul perceptiv .

Al doilea rezultat instructiv al acestui experiment consta in faptul ca aceiasi subiecti, solicitati dupa sase luni, au oferit intr-un al doilea desen facut din memorie (si fara sa fie revazut modelul) o serie care in 80 din cazuri a fost usor superioara primei serii (grupuri de trei betisoare in loc de perechi. Mici serii in loc de grupuri de trei etc.). Cu alte cuvinte, progresele intelectuale ale schemei au atras progrese ale amintirii.

Cat despre conservarea insasi a amintirilor, se stie ca, dupa unii autori (Freud, Bergson) amintirile se ingramadesc in inconstient, unde sunt uitate sau gata de a fi evocate, in timp ce dupa alti autori (P. Janet), evocarea este o reconstituire, care se efectueaza intr-un mod asemantor cu procedeul pe care il practica un istoric (relatari, concluzii etc.). Experimentele recente ale lui Penfield asupra retrairii amintirilor prin excitarea electrica a lobilor temporali par sa pledeze in favoarea unei anumite conservari, dar numeroase observatii (si existenta unor amintiri false desi vii) dovedesc de asemenea rolul reconstituirii. Legatura dintre amintiri si schemele de actiune sugerata de faptele precedente si care se adauga la schematizarea amintirilor ca atare, studiata de F. Bartlett[20], ne permite sa concepem o asemenea conciliere, relevand importanta elementelor motorii sau operatorii la toate nivelele memoriei. Intrucat, pe de alta parte, imaginea care intervine in amintirea-imagine pare sa constituie o imitatie interiorizata, ceea ce comporta de asemenea un element motric, conservarea amintirilor perticulare se inscrie fara dificultate intr-un asemenea cadru de interpretare posibila.

VI. Limbajul

La copilul normal, limbajul apare cam in acelasi timp cu celelalte forme ale gandirii semiotice. La un surdo-mut, dimpotriva, limbajul articulat se dobandeste de-abia dupa imitatia amanata, jocul simbolic si imaginea mintala, ceea ce pare sa indice caracterul lui genetic derivat, deoarece transmiterea lui sociala sau prin educatie presupune fara indoiala constituirea prealabila a acestor forme individuale de semiosis. Dimpotriva, constituirea acestora, dupa cum demonstreaza cazul surdo-mutilor, este independenta de limbaj[21]. De altfel, in viata lor colectiva proprie, surdo-mutii reusesc sa elaboreze un limbaj de gesturi care prezinta un mare interes, deoarece el este in acelasi timp social si provine din semnificanti cu caracter imitativ, care intervin sub o forma individuala in imitatia amanata, in jocul simbolic si in imagine relativ apropiata de jocul simbolic. Cu proprietatile sale de eficacitate adaptativa si nu ludice, acest limbaj al gesturilor ar constitui, daca ar fi general, o forma independenta si originala de functie semiotica, dar la indivizii normali el devine inutil, prin transmiterea sistemului colectiv de semne verbale legate de limbajul articulat.

1. Evolutie. Limbajul articulat incepe dupa o faza de gungurire spontana (comuna copiilor de toate culturile intre 6 - 11 luni) si o faza de diferentiere a fenomenelor prin imitatie (de la 11 pana la 12 luni), printr-un stadiu care se situeaza la sfarsitul perioadei sensori-motorii si care a fost adesea descris ca stadial "cuvintelor-fraze" (Stern). Aceste cuvinte unice pot exprima, rand pe rand, dorinte, emotii sau constatari (schema verbala devenind un instrument de asimilare si de generalizare pe baza schemelor sensori-motorii).

De la sfarsitul celui de-al doilea an de viata, observa fraze din doua cuvinte, apoi mici fraze complete, fara conjugare si apoi o asimilare progresiva a structurilor gramaticale. Sintaxa copiilor dintre 2 si 4 ani a prilejuit recent lucrari de un mare interes, datorate lui R. Brown, J. Berko etc., la Harvard, si lui S. Ervin si W. Miller, la Berkeley[22]. Aceste cercetari care se inspira din ipotezele lui M. Chomsky asupra constituirii regulilor gramaticale, au demonstrat, intr-adevar, ca achizitionarea regulilor sintactice nu se reduce la o imitatie pasiva, ci comporta nu numai o parte importanta de asimilare generalizatoare, ceea ce se stia mai mult sau mai putin, dar si unele constructii originale. Unele dintre modelele acestora au putut fi identificate de R. Brown. In plus, el a aratat ca aceste reductii ale frazelor rostite de adulti la modele originale ale copiilor asculta de anumite exigente functionale, cum ar fi conservarea unui minimum de informatie necesar si tendinta de a majora acest minimum.

2. Limbaj si gandire. In afara de aceste analize foarte promitatoare asupra relatiilor dintre limbajul copilului, teoriile proprii structuralismului lingvistic si teoria informatiei, marea problema genetica pe care o ridica dezvoltarea acestui limbaj este aceea a relatiilor lui cu gandirea si, in special, cu operatiile logice. Intr-adevar, e vorba aici de doua probleme distincte, deoarece daca fiecare admite ca limbajul inzeceste posibilitatile gandirii ca intindere si repeziciune, problema daca structurile logico-matematice sunt de natura lingvistica sau nu, este mult mai controversata.

Intr-adevar, comparand conduitele verbale cu cele sensori-motorii, observam trei mari deosebiri in favoarea celor dintai. In timp ce conduitele sensori-motorii sunt nevoite sa urmeze evenimentele fara a putea depasi viteza actiunii, primele, datorita relatarii si evocarilor de tot felul, pot introduce legaturi cu o rapiditate mult superioara. In al doilea rand, in timp ce adaptarile sensori-motorii se limiteaza la spatiul si timpul apropiat, limbajul permite gandirii sa cuprinda intinderi spatio-temporale mult mai vaste si sa se elibereze de ambianta imediata. In al treilea rand si ca urmare a celor doua deosebiri precedente, in timp ce inteligenta sensori-motorie inainteaza prin acte succesive si din aproape in aproape, gandirea ajunge, in special datorita limbajului, la reprezentari de ansamblu simultane.

Dar trebuie sa intelegem bine ca aceste progrese ale gandirii reprezentative, in raport cu sistemul de scheme sensori-motorii se datoreaza, in realitate functiei semiotice in ansamblul ei. Tocmai ea detaseaza gandirea de actiune si creeaza deci intr-un fel, reprezentarea. Trebuie sa recunoastem insa, ca in acest proces formator, limbajul joaca un rol deosebit de important, deoarece, contrar altor instrumente semiotice (imagini etc.), care sunt construite de individ pe masura ce se dezvolta trebuintele, limbajul este gata elaborat de societate si contine dinainte, pentru uzul indivizilor care il invata inainte de a contribui la imbogatirea lui, un ansamblu de instrumente cognitive (relatii, clasificari etc.), pus in serviciul gandirii.

3. Limbaj si logica. Urmeaza oare de aici - asa cum au extrapolat unii - ca intrucat limbajul comporta o logica, aceasta logica inerenta sistemului limbii, constituie nu numai factorul esential sau chiar unic al invatarii logicii de catre copil, sau de catre un individ oarecare (supus constrangerilor grupului lingvistic sau societatii in general), ci izvorul oricarei logici in intreaga umanitate ? Aceste pareri - cu exceptia unor variante - sunt acelea ale unui simt comun pedagogic, din pacate persistent, apartinand vechii scoli sociologice a lui Durkheim si ale unui pozitivism logic, practicat inca de largi cercuri stiintifice. Intr-adevar, potrivit acestuia din urma, chiar si logica logicienilor nu reprezinta altceva decat o sintaxa si o semantica generalizate (Carnap, Tarski etc.).

Or, exista doua surse de informare deosebit de importante: compararea copiilor normali cu surdo-mutii care n-au beneficiat de limbajul articulat, dar poseda scheme sensori-motorii intacte, si cu orbii, care se afla in situatia inversa; de asemenea, compararea sistematica a progreselor limbajului la copilul normal cu etapele de construire a operatiilor intelectuale.

Logica surdo-mutilor a fost studiata la Paris de catre M. Vincent[23], P. Oléron si

altii, folosindu-se, intre altele, unele probe operatorii ale scolii geneveze, precum si la Geneva, de catre F. Affolter. Rezultatele au aratat ca daca la surdo-muti se observa o oarecare intarziere mai mult sau mai putin sistematica a logicii, nu se poate vorbi de o carenta propriu-zisa, deoarece cu o intarziere de 1- 2 ani, surdo-mutii prezinta aceleasi stadii de evolutie ca si copilul normal. Serierea si operatiile spatiale sunt normale (cu o usoara intarziere in cazul celei dintai). Clasificarile prezinta structurile lor generale si sunt doar ceva mai putin mobile in cazul in care se sugereaza schimbari de criterii, decat la copiii care beneficiaza de incitatii datorate unor schimbari multiple. Invatarea aritmeticii este relativ usoara. Problemele de conservare (indiciu al reversibilitatii), nu sunt rezolvate decat cu aproximativ 1 - 2 ani intarziere, in afara de conservarea lichidelor, care prilejuieste dificultati tehnice particulare in prezentarea instructiunilor (intrucat copiilor trebuie sa li se explice ca intrebarile privesc numai continutul recipientelor sI nu purtatoarele continutului).

Aceste rezultate capata o semnificatie cu atat mai mare cu cat la copiii orbi studiati de Y. Hatwell, aceleasi probe releva o intarziere de patru ani si chiar mai mult, inclusiv acelea care se refera la chestiuni elementare, legate de relatiile de ordine (succesiune, pozitia "intre" etc.). Totusi, la orbi, serierile verbale sunt normale (A este mai mic decat B, B este mai mic decat C, deci . ). Dar tulburarea senzoriala proprie orbilor din nastere impiedicand de la bun inceput adaptarea schemelor sensori-motorii si intarziind coordonarea lor generala, coordonarile verbale nu sunt suficiente pentru a compensa aceasta intarziere si este necesara o invatare mai indelungata a actiunii pentru a se ajunge la constituirea operatiilor comparabile cu acelea ale copilului normal sau chiar ale surdo-mutului.

4. Limbaj si operatii. Compararea progreselor limbajului cu acelea ale operatiilor inetelectuale cere o dubla competenta, de lingvist si de psiholog. Colaboratoarea noastra H. Sinclair, care intruneste ambele calitati, a intreprins in acest sens o serie de cercetari, din care prezentam aici unul sau doua esantioane.

Se aleg doua grupuri de copii, unii aflati evident la nivelul preoperatoriu, adica neavand nici o notiune de conservare, ceilalti acceptand unele dintre aceste notiuni si justificandu-le prin argumente de reversibilitate si compensare. Pe de alta parte, acestor doua grupe de subiecti li se arata diferite perechi de obiecte (unul mare si unul mic; un grup de 4 - 5 bile si un alt grup de doua bile; un obiect in acelasi timp mai scurt si mai lat decat un altul etc.) si li se cere doar sa descrie - dar fara ca aceasta descriere sa fie legata de vreo problema de conservare - aceste perechi din care un obiect este oferit unui personaj, celalalt unui alt personaj. Se constata ca limbajul celor doua grupuri difera sistematic. In timp ce primul grup foloseste numai "scalari" ( in sensul lingvistic al cuvantului, spunand "cutare are un obiect mare, iar celalalt are unul mic; cutare are mult, iar celalalt nu are mult", al doilea grup foloseste "vectori": "acesta are un obiect mai mare decat celalalt", "asta are mai mult decat celalalt" etc. In timp ce primul grup nu considera decat o dimensiune, grupul al doilea va spune "acest creion este mai lung si mai subtire" etc. Pe scurt, exista o corelatie surprinzatoare intre limbajul folosit si modul de a rationa. O a doua cercetare arata de asemenea o conexiune stransa intre stadiile de dezvoltare ale serierii si structura termenilor folositi.

Dar in ce sens trebuie interpretata aceasta relatie? Pe de o parte, copilul de nivel preoperatoriu intelege bine expresiile de nivel superior, atunci cand ele sunt inserate in ordine sau instructiuni ("Da-i vecinului tau un creion mai mare" etc.), fara sa le foloseasca spontan. Pe de alta parte, cand este invatat sa le utilizeze prin metode pur lingvistice, el reuseste sa o faca, desi anevoie, dar aceasta nu modifica decat intr-o masura mica notiunile sale de conservare (aproximativ intr-un caz din zece); dimpotriva, serierea este intrucatva ameliorata, deoarece in acest caz, invatarea lingvistica se refera in acelasi timp la actul insusi de comparare, respectiv la conceptul in sine).

Aceste rezultate adaugate la cele descrise in § VI - 3, par deci sa arate ca limbajul nu constituie izvorul logicii si ca dimpotriva, este structurat de ea. Cu alte cuvinte, radacinile logicii trebuie cautate in coordonarea generala a actiunilor (inclusiv conduitele verbale), incepand cu acel nivel sensori-motor ale carui scheme par a avea o importanta fundamentala chiar de la inceput. Acest schematism continua apoi sa se dezvolte si sa structureze gandirea, chiar cea verbala, in functie de progresul actiunilor, pana la constituirea operatiilor logico-matematice, incununarea autentica a logicii coordonarilor de actiuni, atunci cand acestea se afla in stare sa se interiorizeze si sa se grupeze in structuri de ansamblu. Aceasta tema vom cauta sa o expunem in continuare.

Concluzie. Cu toata diversitatea uimitoare a manifestarilor sale, functia semiotica prezinta o unitate remarcabila. Fie ca e vorba de imitari amanate, de jocul simbolic, de desen, de imagini mintale si de amintiri-imagini sau de limbaj, ea consta in a permite evocarea reprezentativa a obiectelor sau a evenimentelor care nu sunt percepute actual. Dar, reciproc, daca ea face astfel posibila, gandirea, oferindu-i un camp de aplicatie nelimitat, in opozitie cu limitele restranse ale actiunii sensori-motorii si ale perceptiei, ea nu progreseaza decat sub indrumarea si datorita aportului acestei gandiri sau al inteligentei reprezentative. Nici imitatia, nici jocul, nici desenul, nici imaginea, nici limbajul, nici chiar memoria (careia i s-ar putea atribui o capacitate de inregistrare spontana, comparabila cu cea a perceptiei) nu se dezvolta si nu se organizeaza fara ajutorul constant al structurii proprii inteligentei. A venit deci momentul sa examinam evolutia acesteia, incepand cu nivelul reprezentarii, care s-a constituit datorita acestei functii semiotice.