Complexul lui oedip nuantari ale fenomenului

COMPLEXUL LUI OEDIP NUANTARI ALE FENOMENULUI

Pornind de la teoriile referitoare la afectivitatea prescolarului si de la cercetarile facute pe anumite triburi in legatura cu complexul lui Oedip, ne-am intrebat ce se intampla chiar mai aproape de noi, cum se manifesta acest complex la prescolarii din centrele de plasament, pentru ei neexistand un triunghi oedipian tata-mama-copil. Am aflat astfel ca, in timp ce la copiii din familii este valabila teoria freudiana, la cei abandonici se potriveste mult mai bine teoria deprivarii materne a lui Bowlby si cu toate implicatiile ce deriva de aici pentru o eventuala interventie psihoterapeutica.

Teorii fundamentale ale afectivitatii la prescolar

1. Teoria psihanalitica a lui Freud.

In stadiul falic (3 si 6 ani) al dezvoltarii psihosexuale energia libidinala se concentreaza la nivelul organelor genitale, iar trairile devin, in mod clar, sexuale. In acest stadiu apare celebrul complex al lui Oedip, respectiv Electra. In majoritatea cazurilor normale aceste complexe sunt lipsite de importanta, rezolvandu-se de la sine, permitand identificarea copilului cu parintele de acelasi sex. Insa in caz contrar pot interveni o serie de probleme si fixarea la nivelul stadiului falic ar fi una dintre cele mai frecvente cauze ale nevrozelor din perioada adulta.

Cand cei doi parinti sunt ambii admirati, copilul se straduieste sa se identifice cu amandoi, impartirea afectiunii parentale nefacandu-se fara frustratii si din fericire exista complementar o forma de amnezie infantila ce elibereaza copilul de tensiunea acestor aspecte afective, adultul fiind orb fata de ceea ce a simtit in copilarie.

Complexul lui Oedip ia nastere din lupta impotriva angoasei de castrare, de unde se poate ajunge la complexul de castrare (teama de pedeapsa a dorintelor culpabile genereaza fantasma castrarii de catre parintele de acelasi sex).

Aceasta situatie oedipiana (complexul lui Oedip) este situatia afectiva a copilului intre 3 si 5 ani care isi manifesta dragostea pentru parintele de sex opus si, totodata, ostilitatea geloasa pentru parintele de acelasi sex. Formele finale la care se poate ajunge sunt diverse, Freud vorbind despre forme pozitive, cand copilul vrea sa-si omoare rivalul pentru a se casatori cu parintele de sex opus (vezi mitul lui Oedip), si despre "forma negativa", atunci cand copiii manifesta dragoste pentru parintele de acelasi sex si ura geloasa pentru parintele de sex opus.

In lupta impotriva angoasei de castrare baietii si fetele vor avea atitudini diferite:

Baiatul se considera favorizat (dand o si mai mare valoare penisului); mama ramane obiectul iubirii afective, baiatul folosind mijloace agresive pentru a o cuceri, crezand ca astfel isi afirma sexualitatea si ii face mandrii pe mama si pe tata (e "demn de a fi baiat"). Este o varsta cavalereasca, baieteasca, cu consecinte afective importante, ducand la fantasmele oedipiene - spre 4 ani si jumatate, baiatul intra in lupta emotionala deschisa cu tatal sau (incepe perioada oedipiana), de unde rezulta culpabilitatea copilului.

I n multe cazuri complexul lui Oedip se "aplica" pe o alta femeie apropiata, pentru a evita pericolul rivalitatii cu tatal, dar acest pericol exista inca, pentru ca baiatul se gandeste tot la mama si reactioneaza fata de cealalta femeie "ca si cum tatal ar apara-o".

Daca tatal este viril, sanatos si sever complexul lui Oedip se desfasoara normal; daca insa este slab si bland, baiatului ii e mai greu sa devina foarte viril - in plus, el nu vrea numai sa-si inlocuiasca tatal, ci si sa-l imite; de teama ca tatal il va castra apare ca mecanism de aparare "identificarea cu agresorul" - altfel, se ajunge la homosexualitate.

Astfel, renuntarea la pulsiunile agresive fata de mama trebuie sa fie insotite de renuntarea la pulsiunile pasive de seducere a tatalui (ceea ce duce la un complex al lui Oedip tardiv, "latent"). La 6 ani baiatul e inferior tatalui si el trebuie sa admita acest lucru si sa renunte, nu sa amane aceasta lupta, sa sublimeze complexul lui Oedip, sa se retraga din aceasta rivalitate si sa se identifice cu tatal (ajutat de complexul de castrare si de faza de latenta, care linisteste conflictele, chiar daca ele nu sunt complet rezolvate).

La randul ei, fata, pe la 3 ani si jumatate, descopera ca ea nu are penis - dar neaga acest fapt, crede ca "ii va creste". Pentru ea castrarea falica nu e o amenintare, ci o realitate, de unde rezulta un sentiment de securitate - si deci se poate identifica cu sexualitatea sa. La fete invidia de penis se converteste in dorinta de a avea copii.

Dezinvestirea zonei erogene falice la care se ajunge nu poate avea insa loc fara compensare, de unde deplasarea spre fata si corp a interesului purtat clitorisului; in plus, acest lucru o "impaca" cu sexul masculin - ea se indreapta spre barbati din dorinta de a avea penis si pentru a castiga admiratia celor "superiori", capabili sa o atraga pe mama sa, care isi pierde din prestigiu (pentru ca e si ea "castrata", la fel de defavorizata). Se ajunge astfel la investirea vaginala, precum si la identificarea din ambitie cu mama.

Complexul lui Oedip este mai putin dramatic la fata decat la baiat, caci, daca ostilitatea fata de mama este mai mare, ea este in acelasi timp mai inabusita. In cazul ambelor sexe, insa, tatal, din personaj satelit, devine central, trezind in fata dorinta si seductie, iar in baiat teama si emulatie. Drama ambilor copii apare din teama de a vedea disparand fie obiectul dragostei, fie rivalul iubit (pentru ca prescolarul are sentimente duale fata de "rival" - atat ura, cat si dragoste).

Anumiti autori, criticand teoria psihanalitica, arata faptul ca baietii fara tata (deci fara "rival") nu sufera totusi de o criza de identitate masculina. In acelasi spirit de critica, Malinowski (1927), facand cercetari pe insula Trobriand, unde unchiul este capul familiei si nu tatal, demonstreaza faptul ca aici complexul lui Oedip nu se manifesta; conflictele ar fi aceleasi, dar fiecare cultura pune la dispozitia individului cai si alternative particulare de dezvoltare.

2. Teoria atasamentului (a deprivarii materne) a lui Bowlby.

Bowlby afirma ca relatiile dintre bebelusi si mame se dezvolta ca rezultat al procesului de imprinting - tip special de invatare din prima etapa a copilariei, stabilindu-se un atasament profund, o relatie emotionala stransa din partea unui "animal" tanar fata de parintii sai (la om procesul avand loc aprox. la varsta de 7 luni).

Apare astfel ideea de monotropie, conform careia la copil s-ar dezvolta un singur atasament (fata de mama sa/persoana care are grija de el), complet diferit fata de celelalte relatii ale sale, atasament care, daca s-ar rupe, i-ar cauza o mare suferinta si neajunsuri copilului - avand in vedere importantele functii pe care le are pentru copil: suport emotional si companie umana, atat de importanta pentru viitoarele relationari sociale (Bowlby, 1978). Ar fi esential, astfel, contactul aproape continuu mama-copil in primii cinci ani de viata ai acestuia din urma - desi exista cercetari (Clarke si Clarke, 1976) care arata ca primii ani nu ar fi chiar asa de importanti, putand fi recuperati ulterior (autorii citand cazuri de copii ce si-au revenit). De asemenea, s-a aratat ca dezvoltarea copilului nu este perturbata de cele cateva ore de separare cotidiana (in cazul mamei care lucreaza, al frecventarii gradinitei etc.) daca primeste in fiecare zi o anumita "cantitate" de prezenta afectiva din partea mamei (Vincent, 1972; Davie, 1989).

Similar, s-au efectuat studii (Shaffer si Emerson, 1964) si in legatura cu ideea de monotropie, constatandu-se faptul ca, deseori, copii dezvolta atasamente multiple si intra in relatie mai curand cu persoanele care interactioneaza cu ei in maniera cea mai intelegatoare decat cu cea ce are grija de ei.

Psihologul Harry Harlow (1959) a fost printre primii ce au demonstrat importanta atasamentului, realizand un experiment celebru, cu pui de maimuta care au de ales intre o "mama" de sarma (care ii si hraneste, cu biberoane) si una de plus. El a constatat ca maimuta de plus ofera mai mult confort puilor si ca acestia o prefera; hrana in sine a fost insuficienta pentru a crea atasamentul (Feldman, 1993).

Trebuie de asemenea subliniat faptul ca si copilul, nu numai cel ce il ingrijeste, joaca un rol activ si deosebit de important in formarea legaturii. Copiii care raspund pozitiv persoanei care are grija de el promoveaza un comportament pozitiv din partea acestuia, ceea ce duce la un si mai puternic atasament din partea copilului.

Psihanaliza a semnalat prezenta unei angoase de separare, ca reactie la pericolul de a pierde obiectul (S. Freud); separarea poate fi traita de copil ca o pedeapsa, angoasa fiind "vazuta" prima data la nastere si derivand din actiunea instinctului mortii in organism (M. Klein). La randul sau, Anna Freud considera ca angoasa care apare dupa separarea de mama e provocata de teama ca nevoile sale (ale copilului) fiziologice vor ramane nesatisfacute - teorie ce este in contradictie oarecum cu rezultatele experimentului lui Harlow.

I n raport cu persoana care ii ingrijeste copiii pot fi securizant atasati (securely attached), folosindu-si mama ca baza sigura de la care pot pleca in explorari si la care se pot intoarce la nevoie, evitanti (avoidant) - nu plang cand mama pleaca, dar o evita cand se intoarce, fiind furiosi pe ea - sau ambivalenti (ambivalent) - sunt anxiosi inainte de separare, suparati cand mama pleaca, dar atunci cand se intoarce manifesta reactii ambivalente (cauta imbratisarea mamei, dar in acelasi timp o lovesc, o bat). Aceasta natura a atasamentului dintre copii si mamele lor are consecinte pe termen lung asupra dezvoltarii ulterioare - de exemplu, copii securizant atasati au mai putine dificultati psihologice decat cei ambivalenti, sunt mai competenti din punct de vedere social si emotional, mai cooperanti, capabili si jucausi.

Totodata, datorita diferentelor interculturale care exista in legatura cu cresterea copiilor, apar diferente si in procentajul celor trei pattern-uri de atasament - de exemplu, in Japonia 68% dintre copii sunt securizant atasati, fata de doar 35% in Germania, parintii germani incurajand foarte mult independenta inca de la o varsta frageda, spre deosebire de cei japonezi. Totusi, importanta si semnificatia (consecintele pe termen lung) unui tip specific de atasament pot si ele sa varieze in functie de cultura.

Odata cu inaintarea in varsta, manifestarile comportamentului de atasament se schimba - dupa varsta de 3 ani, el devine mai putin frecvent si scade in intensitate, e mai putin activ, "terminandu-se" in cele din urma cu o gama de situatii din ce in ce mai simbolice, cum ar fi fotografii, scrisori, conversatii telefonice, care devin mijloace eficace de a "pastra legatura" (Bowlby, 1978).

Familia - importanta sa pentru dezvoltarea afectiva

Printre functiile principale ale mediului familial se numara oferirea de stabilitate, constanta, coerenta, modele, reguli si experienta. Cea mai mica tulburare in echilibrul afectiv al parintilor provoaca tulburari in psihicul copilului, atat iubirea trainica - dar si suprasaturarea afectiva, care creeaza un "marsupiu afectiv" (Badea, 2000) -, cat si indiferenta afectiva fiind resimtite profund de copil.
Mama - personaj cheie. Cercetarile psihologice (R. Spitz) subliniaza faptul ca, lipsiti de dragostea materna, copiii devin mult mai fragili si mai vulnerabili decat cei carora mama le asigura suport afectiv deplin - fenomen denumit hospitalism. Copiii pot manifesta deficiente afective (izolare, sentimente agresive sau de culpabilitate, frustrare afectiva - copilul sufera, se simte respins, neglijat), dar si deficiente intelectuale sau chiar fizice, gravitatea tulburarilor depinzand de durata separarii.
Tatal - element important. Forta atasamentului dintre tati si copiii lor poate fi la fel de mare ca si cea dintre mame si copii; desi copiii pot fi simultan atasati de ambii parinti (Lamb, 1982), natura atasamentului nu este intotdeauna identica - de exemplu, copiii prefera sa fie alinati de mame (ele petrec o mai mare parte din timp ingrijind copiii, in timp ce tatii petrec mai mult timp, proportional, jucandu-se cu ei).
Tatal are prestanta si forta fizica, este atragator, fiind de asemenea si reprezentantul si prototipul virilitatii, pe care fetita trebuie sa o iubeasca, in timp ce baiatul trebuie sa isi insuseasca caracteristicile ei (altfel, conform teoriei psihanalitice, ambii se vor fixa la mama). Totodata, tatal este instanta formativa a constiintei morale si a cenzurii Supraeului (tatal reprezentand autoritatea, de obicei el fiind si cel care stabileste pedepsele) - de aceea, carenta paterna se traduce mai ales printr-o carenta morala.

Copilul institutionalizat - portret general al afectivitatii

D. Bowlby a denumit tipul personalitatii formate la copilul care de la nastere a fost abandonat de mama "caracter fara emotii", tabloul general fiind urmatorul: retard intelectual, incapacitatea de a stabili relatii profunde cu alte persoane, atonia reactiilor emotionale, agresivitate, neincredere in sine, tendinte accentuate de antisocialitate, strans legate de problemele afective - chiar si zambetul si plansul sunt afectate, sunt mai putin nuantate. Sunt inregistrate accese de furie, hiperactivitate sau pasivitate, apatie extrema, in unele cazuri mergand pana la autism. Chiar si la copiii relativ bine integrati si aparent echilibrati, din punct de vedere afectiv se remarca o dezvoltare a sentimentelor esential saracita, precum si dificultati in stabilirea contactelor sociale.

Descrierea succinta pe care Françoise Gaspari-Carrière o face copilului abandonic este mai mult decat sugestiva: "copilul pare trist, distant si in acelasi timp hiperafectuos, instabil, dragastos si nestatornic. Este capabil a se atasa de oricine, fara a crea legaturi profunde cu nimeni, ca si cum s-ar rezerva ori pastra. Respingerea il face rautacios, agresiv; tandretea il face sa fuga. Cu toate acestea este intr-o cautare afectiva necontenita".

In aceste conditii jocul, ca generator de bucurie si catharsis, devine un mijloc terapeutic insemnat pentru echilibrarea psihica a copilului, pentru eliminarea regresiilor afectiv-comportamentale si vindecarea traumelor.

Referindu-se la institutiile in care figurile materne se succed (multiplicitate in serie), J. Bowlby arata ca daca acest tip de asistenta materna ofera o interactiune suficienta intre adult si copil, sensibilitatea sociala a acestuia din urma se poate dezvolta. In acest sens, studiile antropologice pun in evidenta faptul ca in familiile extinse (de exemplu, in cazul triburilor Samoa, unde femeile alapteaza pe rand diferiti copii) copiii nu sufera acest fenomen de racire afectiva.

Françoise Dolto (1987) considera copilul abandonat ca fiind o fiinta foarte puternica, pentru ca a suportat o "incercare" deosebit de grea si i-a supravietuit. Copilul abandonat (2000) se afla intr-o situatie analitica, pentru ca nu are cum sa se elibereze de proiectiile pe care le-ar fi putut face parintii asupra sa (referitoare la un copil imaginar sau la un sex imaginar pe care l-ar fi vrut acestia), nefiind niciodata obiectul proiectiei din partea adultilor. Se poate spune ca el este singurul lui parinte si astfel, reprezentandu-si scena originala, de fapt copilul orfan se afla intr-o situatie de subiect - dar terapeutul ii poate oferi chiar posibilitatea de a deveni un subiect care sa-si doreasca nasterea, sa-si doreasca sa traiasca. Daca doreste sa lucreze terapeutic, va fi, din locul sau de subiect, mult mai eliberat decat alti copii (si terapia va decurge de aceea mult mai rapid), pentru ca el s-a identificat cu doicile pe care le-a avut, transferand asupra lor mama si tatal fetal - lucru ce i se poate spune cu usurinta, afirma autoarea citata.

La randul sau Françoise Gaspari-Carrière precizeaza faptul ca acest copil nu infrunta si nu depaseste deci niciodata complexul lui Oedip in sensul lui clasic, asa cum l-a descris initial S. Freud, cu nenumarate efecte negative in legatura cu dezvoltarea afectivitatii, a formarii Eului, a identitatii sexuale, a asumarii diverselor roluri sociale etc. Astfel, acest copil abandonic nu va sti sa tolereze riscul unui refuz oedipian, nici sa isi imagineze limite pentru dorintele sale incestuoase, care vor ramane de domeniul posibilului; sindromul abandonului este asadar o nevroza preoedipiana.

Aspecte metodologice

Ipoteza. Am considerat ca, daca la copiii din familiile nucleare se vor evidentia clar elemente ale existentei si manifestarii complexului Oedip, la prescolarii aflati in centre de plasament semnele care sa indice acest complex vor fi foarte rare, aproape inexistente. Si aceasta in primul rand datorita faptului ca nu exista un triunghi oedipian tata-mama-copil - cadru de aparitie si manifestare a complexului lui Oedip la baieti si a complexului Electra la fete.

Chiar daca in centrele de plasament exista personaje feminine (personalul de ingrijire) care ar putea suporta proiectia unei figuri materne si deci, aparent, la baieti ar putea sa se manifeste complexul oedipian, nu exista insa nici o figura paterna cu care copilul sa intre in conflict, cu care sa se lupte pentru dragostea "mamei", de care sa se teama si fata de care sa se simta vinovat, nutrind sentimente contradictorii, pentru ca in final sa sfarseasca prin a se identifica cu "tatal" - nu poate fi vorba, deci, de un complex al lui Oedip in adevaratul sens al cuvantului, dupa cum rezulta si din testele aplicate.

Metode. Pentru realizarea cercetarii s-au folosit teste proiective: testul familiei, si CAT, ca teste de baza, special concepute pentru copii; testul persoanei, testul arborelui si testul Lüscher prescurtat - teste suplimentare, alese pentru conturarea mai fina a tabloului fenomenologic afectiv.

Am apelat la teste proiective atat din cauza particularitatilor specifice ale domeniului studiat (afectivitatea), precum si a trasaturilor subiectilor: materialul utilizat de teste se potriveste foarte bine varstei lor - pentru copii este natural sa deseneze, sa spuna povesti, sa se joace, manifestandu-si astfel emotii, trebuinte, dorinte, vise etc. Testele utilizate sunt si destul de scurte ca durata de aplicare, ceea ce este util avand in vedere faptul ca prescolarii obosesc relativ repede, si in acelasi timp sunt teste variate, atractive.

Pentru interpretarea fiecarui test in parte si verificarea ipotezei a fost realizata o lista de indicatori, acordandu-se cate 1 punct daca indicatorul este prezent si 0 puncte altfel. Se aduna apoi scorurile obtinute la fiecare indicator de catre subiect, rezultand scorul global al acestuia pentru respectivul test (scor ce poate avea o valoare minima egala cu 0, valoarea maxima fiind aceeasi cu numarul de indicatori ai testului pentru ipoteza discutata).

Subiecti: 60 de copii cu varste intre 4 si 6 ani, din Bucuresti, dintre care 30 copii unici, din familii nucleare si 30 din centrul de plasament "Sfanta Maria" (egalizare sub raportul variabilei mediu de provenienta), in fiecare lot fiind cate 15 fete si cate 15 baieti (egalizare sub raportul variabilei sex), cate 5 din fiecare categorie de varsta (egalizare sub raportul variabilei varsta).

In cazul copiilor proveniti din familii s-a preferat sa se lucreze cu cei unici la parinti, deci fara frati sau surori, datorita specificitatii variabilelor ce se doreau a fi urmarite (manifestarea complexului lui Oedip) - prezenta unor frati putand induce perturbari de genul geloziei intre copii (complexul lui Cain).

Tot pentru evitarea efectelor unor posibile variabile perturbatoare s-a preferat ca prescolarii sa provina din familii nucleare, iar dintre cei aflati in centrul de plasament au fost selectati numai cei care nu avusesera niciodata vreun contact cu familia de origine, tocmai pentru a se stabili influenta pe care o are aceasta carenta, aceasta lipsa de figuri cu care sa se identifice sau nu, asupra dezvoltarii lor afective si in particular asupra manifestarii complexului lui Oedip (neexistand acel triunghi oedipian, cadru de aparitie, desfasurare si eventual rezolvare a complexului mentionat).

S-a lucrat individual cu fiecare copil in parte, in fata unei mese de lucru, pe care se aflau materialele necesare.

Prelucrarea datelor si interpretarea rezultatelor

Pentru prelucrarea statistica a datelor culese, avand in vedere tipul lor (date neparametrice, de nivel nominal - frecvente), precum si scopul urmarit (compararea rezultatelor celor doua esantioane de prescolari mentionate), am ales testul ?2, cu o valoare a nivelului de semnificatie de 0,001. Vom prezenta pe rand rezultatele obtinute prin intermediul fiecarui test in parte:

1. Testul familiei

Desenul familiei constituie un mijloc de a aduce la lumina situatiile neacceptate si neintelese, oferind posibilitatea exprimarii unor sentimente care au fost reprimate - fiind astfel un important punct de plecare si pentru un eventual demers terapeutic cu rol de catharsis.
Analiza la nivelul continutului introduce ipoteza proiectarii de catre copil in desen a propriei sale familii (daca o are; a familiei ideale, in cazul copiilor institutionalizati). Se pot explora conflictele, reactiile agresive/depresive, precum si complexul oedipian, Louis Corman insistand asupra faptului ca aceasta psihologie a relatiilor interpersonale nu poate fi inteleasa fara permanente referinte la cadrul conceptual psihanalitic descris.

In urma aplicarii testului chi-patrat s-a obtinut ?2=29,714; p<0,001, confirmandu-se astfel ipoteza cercetarii.

Expresia grafica la copiii proveniti dintr-un mediu familial era in general buna, indiferent de varsta lor, atat ca realizare a personajelor, a detaliilor legate de infatisarea lor, cat si de asezarea spatiala in pagina. Culorile folosite erau de asemenea adecvate si vii, optimiste.

La ei aparea in marea majoritate a cazurilor triunghiul familial tata-mama-copil si eventual si alte personaje, cum ar fi bunici, veri, animale preferate etc.

Toti acestia desfasurau diverse activitati in comun, cum ar fi o plimbare in parc, o excursie la gradina zoologica, montarea unei piese de teatru, petrecerea Anului Nou la munte s.a.m.d. si in general se intelegeau bine, se distrau.

Copilul care realiza desenul se identifica chiar el cu unul dintre copiii desenati, ale carui varsta si sex corespundeau cu ale sale, descriind destul de amanuntit care erau relatiile sale cu fiecare personaj desenat, ce faceau impreuna si ce i-ar mai fi placut sa faca. El se simtea oarecum liber sa isi exprime sentimentele si dorintele, sa exploreze noi posibilitati de actiune, noi moduri de raportare la altii, avea o deschidere spre independenta bazata pe suportul afectiv oferit de familie.

Prescolarii crescuti in familii nucleare au primit scoruri mult mai mari la indicatorii construiti pentru testul familiei. Mai putin de jumatate dintre ei (43%) au primit insa scorul maxim, si aceasta din cauza ca nu intotdeauna au aparut marcante sentimente de ostilitate fata de parintele de acelasi sex, ci doar acel sentiment de competitie, dorinta de a castiga, dar si teama ca isi vor rani astfel parintele, pe care nu inceteaza de altfel sa afirme ca il iubesc.

Cel mai adesea parintele de sex opus era mai aproape de copil decat celalalt parinte - eventual copilul era intre ei, ca o piedica in calea dorintei de a fi impreuna a parintilor -, cei doi "complici" desfasurand o activitate placuta impreuna (de exemplu jucau tenis), activitate la care parintele de acelasi sex cu autorul desenului nu participa, fiind un observator pasiv. Cum spunea o fetita: "acum tatal si fetita jucau tenis impreuna, era randul lor sa joace, ca fetita jucase deja cu mama si o invinsese si jocul de tenis nu se poate juca in trei" (!).

Mama altei fetite devine la randul sau copil, deci un adversar de lupta egal, prin prezenta in desen a bunicii materne, care isi domina fiica, o minimalizeaza; tatal unui baiat nu e bun de nimic, spune el.

Apar insa aproape imediat si sentimentele de culpabilitate, de vinovatie, copiii revenind si incercand sa compenseze cumva excluderea parintelui de acelasi sex, devalorizarea lui - fetita din primul exemplu precizeaza rapid: "dar o sa ma mai joc apoi si cu ea".

Au mai existat de asemenea si cazuri in care parintele de acelasi sex nu era desenat, dar copilul il introducea cumva in desen, fie revenind (isi aducea aminte ca uitase "ceva" - ca sa vezi, tocmai parintele-adversar), fie povestind, motivand narativ lipsa acestuia din desen: era la piata, avea treaba etc.

In cazul copiilor aflati in centre de plasament personajele desenate erau saracacioase sau aproape inexistente, realizate cu o singura culoare. Oamenii erau foarte mici si asezati intr-un colt al paginii, retrasi, inghesuiti, ca si cum nu ar fi vrut sa atraga atentia asupra lor - ca si cum si-ar fi cerut scuze ca exista (!).

Adesea personajele din desene nu aveau ochi, nas, gura si nici urechi, sugerand din nou un fel de retragere, de lipsa de comunicare cu lumea inconjuratoare, un fel de incremenire - ca o hibernare afectiva, din care fie le era teama sa se trezeasca, fie nu aveau de ce, protejandu-se astfel.

Nici activitatile desfasurate nu erau prea variate: rareori copiii descriau ce au facut ei in mod real (au fost odata la munte), dar de cele mai multe ori oamenii desenati nu faceau pur si simplu nimic. Nici vorba de exprimarea unor vise, de descrierea unor activitati pe care le-ar placea sa le faca.

De altfel nici nu apareau si alte personaje decat clasicul triunghi familial, ba chiar mai des nu aparea nici macar tatal - dorinta lor de a avea o mama parand sa inflationeze orice alta necesitate, de unde se poate vedea inca o data marea lor nevoie de afectiune, in primul rand de cea materna.

Nevoia de protectie afectiva (materna) mentionata a fost ilustrata in mod deosebit de elocvent de desenul unei fetite, care s-a reprezentat pe sine in interiorul corpului mamei si nu alaturi de aceasta, regresie clara la un stadiu anterior, intrauterin, singura ei amintire a relatiei simbiotice, securizante cu propria-i mama (in plus ambele personaje fiind lipsite de organe de simt - dorinta de a nu parasi, datorita vreunei tulburari din partea mediului exterior, aceasta stare de bine, care e ca un cocon afectiv).

Doua elemente ale desenelor realizate de prescolarii din centrele de plasament sunt in mod particular izbitoare.

In primul rand, desi reprezentau mai multe personaje si indicau sexul si statului fiecaruia, exista de fapt o foarte mare confuzie referitoare la ce inseamna de fapt "parinte" si "copil", in sensul ca si parintii se dovedeau a fi de fapt tot niste copii si nu niste adulti, cum ar fi fost de dorit si de asteptat sa fie, ceea ce reliefeaza confuzia puternica pe care o traiesc acesti copii institutionalizati in legatura cu rolurile si statutele familiale. Aceasta situatie se regaseste cumva, dupa cum vom vedea, si in cazul testului CAT, unde toate personajele descrise sunt copiii - acesti prescolari traiesc deci intr-o lume a copiilor, in care prezentele adulte sunt rare si greu de inteles, de descifrat, fiind cu atat mai greu de "inglobat" in aceasta lume ireala a lor.

Cand au desenat totusi adulti, au desenat mai ales personaje materne si aceasta in special fetele (si nu baietii), ceea ce ne face sa vorbim mai degraba despre existenta unei concordante cu teoria deprivarii materne decat despre un complex oedipian.

Au aparut si situatii in care, de exemplu, un baiat s-a desenat pe sine cu "mama Aura" (una dintre educatoare), parand a fi foarte atasat de ea; lipsea insa personajul masculin - atat in desen, cat si in viata reala - si, deci, precum am argumentat, nu putea fi vorba despre un complex al lui Oedip in sensul clasic, desi era intr-adevar foarte aproape de acesta. Copilul nu parea sa proiecteze asupra acestei mame-surogat o dragoste geloasa, oedipiana, nu o vedea ca pe o posibila "partenera", ci parea sa incerce sa-si satisfaca nevoia de iubire materna in sine; pentru el acea femeie nu era un suport de proiectie oedipiana, ci baza (nesigura, insa) de sustinere afectiva, asa cum arata teoria lui Bowlby.

Un al doilea element surprinzator si foarte frecvent intalnit tine de expresia grafica in sine: prescolarii din centrele de plasament deseneaza invers, adica deseneaza oamenii ca si cum ar sta in cap; daca se intoarce foaia cu 180° personajele desenate arata normal, in limitele descrise mai sus. Acest fapt este deosebit de semnificativ pentru modul in care se realizeaza propria identitate corporala a copiilor, cu toate implicatiile ce deriva de aici.

2. CAT

Materialul testului CAT consta in 10 planse cu imagini cu personaje animale, fiecare dintre ele avand atat un continut manifest (de exemplu, planse ce trimit la relatiile cu parintii, la relatiile intre frati, la agresiune etc.), cat si un continut latent (relatia triunghiulara parinti-copil, imaginea maternala, problematica abandonului etc.). Plansa intai pune accent pe relatia primitiva cu imaginea maternala, urmeaza fratria, relatia in trei, diferentierea, identificarea, conflictul oedipian (plansele 5 si 6), angoasa de castrare etc.

Un alt avantaj al testului de aperceptie pentru copii este reprezentat de faptul ca insasi posibilitatea exprimarii conflictelor in povestire are o valoare terapeutica in sine.

Valoarea testului chi-patrat in cazul CAT este de ?2=47,348; p<0,001, ceea ce confirma inca o data ipoteza cercetarii.

Copiii prescolari proveniti din familii nucleare au privit mult mai pozitiv decat ceilalti personajele din imagini, au construit povestiri mult mai ample, naratiuni complete, cu inceput, desfasurare si sfarsit - in general cu final fericit, binele, eroul pozitiv triumfand, ca intotdeauna in povesti.

Ei s-au identificat cel mai adesea cu acest erou pozitiv, desi, in majoritatea cazurilor, personajele identificate in planse nu erau impartite dupa acest criteriu moral bine-rau, ci erau personaje care se intelegeau bine unele cu altele, relationau pozitiv deci, desfasurand impreuna activitati placute - se jucau impreuna, mancau, se duceau la plimbare, participau pe rand la aniverversarea fiecaruia dintre ei etc.

Privind comparativ aceste raspunsuri la plansele CAT cu cele date de catre prescolarii din centre de plasament, constatam ca, la acestia din urma, nu se poate vorbi de un continut relational pozitiv intre personajele din desene, in primul rand pentru ca de cele mai multe ori este absent cu desavarsire orice tip de continut relational.

Prescolarii din centrele de plasament se axau in general pe simpla enumerare a personajelor si a obiectelor vazute in plansa (de multe ori doar indicate, nu intotdeauna desemnate si verbal), nereusind insa sa introduca si o relatie intre acestea.

O posibila problema (si implicit cauza a acestei situatii) ar fi putut fi, la acesti copii institutionalizati, lipsa unui bagaj lexical suficient de bine dezvoltat, care sa le permita sa verbalizeze atat cat si-ar fi dorit. Astfel, daca la nivelul expresiei grafice am putut constata perturbari precum absenta organelor de simt si rotirea pozitiei persoanelor desenate, la nivelul exprimarii verbale apareau frecvente dislalii, de regula generalizate, afectand majoritatea fonemelor, in toate cele trei forme posibile - omisiune, substituire si deformare. Inca la 6 ani, desi intelegeau perfect ceea ce li se spunea, multi dintre acesti copii nu erau capabili sa se exprime suficient de clar pentru a fi intelesi la randul lor de catre interlocutori, ci utilizau acel tip de limbaj pseudo-inventat al copiilor foarte mici, inteles numai de catre cei apropiati, de parinti - nefiind insa cazul aici.

Sub aspectul continutului povestirilor, asa cum am anticipat, se remarca in mod pregnant absenta personajelor adulte - in planse sunt descrisi numai copii sau animale-copii, chiar daca stimulul dat implica acest lucru sau nu. Intalnim din nou acea lume populata numai de copii, lumea in care traiesc de fapt, si in realitate, acesti prescolari.

Pentru ca nu apar personaje adulte la care copilul sa se poata raporta, cu care sa se poata identifica sau asupra caruia sa poata proiecta fantasmele oedipiene, nu poate exista nici o alianta cu un astfel de personaj, o relatie afectiva mai mult sau mai putin apropiata, stransa si, implicit, nici un personaj care sa fie devalorizat de catre copil, fata de care sa manifeste ostilitate si totodata vinovatie si culpabilitate.

I ntr-un singur caz, cel al unei fetite de 6 ani, a fost intalnita acea complicitate fantasmata a copilei cu tatal - un tata imaginar, care tine cont de teama de intuneric a fiicei sale si nu stinge lumina, desi este noapte si toata lumea doarme. Dar si aici, ca o paralela a discutiei anterioare despre prezenta mamei in povestirile lor, este vorba mai mult de dorinta de a avea un tata, de a fi ocrotita si alintata, pentru ca pe sine fetita s-a proiectat intr-un bebelus, varsta nu a incercarilor oedipiene de cucerire, ci a nevoii vitale de parinti, fara de care nu este posibila supravietuirea, ei fiind cei ce ofera atat hrana, cat si afectiunea de care avea atata nevoie aceasta copila.

I n ceea ce priveste activitatile desfasurate de personajele observate in planse, ele sunt, ca si cele de la testul familiei, destul de putin nuantate, de o mare simplicitate - "copiii" privesc pe geam, vad alti copii, se joaca, mananca, dorm, stau.

De un mare impact emotional este acest "stau", pentru ca nu este doar o atitudine pasiva, ci este o atitudine de asteptare - copiii din planse stau si asteapta sa vina cineva, mama mult dorita, care sa ii ia cu ei si care sa aiba grija de ei.

Se remarca prezenta unei mari incarcaturi emotionale negative: copiii care stau si asteapta se tem ca bate cineva la usa si ca ei nu sunt atenti, iar pana sa ajunga la usa persoana respectiva va pleca si ei nu vor sti cine a fost - simbolistica clara a anxietatii de separare, copiii simtindu-se vinovati ca si-au pierdut mama pentru ca nu au fost atenti si temandu-se ca nu vor fi capabili nici sa o recupereze, din acelasi motiv. Aceasta figura materna necunoscuta, care bate la usa dar pleaca inainte de a putea fi vazuta sau ajunsa, reprezinta, similar cu continuturile comentate in cazul testului familiei, mai degraba o himera, mama mult dorita (care nu are o fata, corporalitate, tocmai pentru ca este inca o necunoscuta), dar acea mama hranitoare din toate punctele de vedere, inclusiv afectiv, si nu acea mama-suport al proiectiilor oedipiene (mai ales ca aceasta situatie anxiogena a persoanei necunoscute care bate si pleaca inainte de a putea fi oprita a fost descrisa mai mult de fetite, neputand fi vorba deci despre un adevarat conflict al lui Oedip).

Pe de alta parte, copiii proveniti din familii au dovedit si in povestirile date ca raspuns la plansele CAT numeroase manifestari ale complexului lui Oedip, aparand frecvent aliante intre copil si parintele de sex opus (un baietel de 4 ani - aflat in plin complex oedipian - inventa diverse situatii critice in care era personajul-mama, pe care apoi venea el, sub forma de "Omul de fier" si o salva), parintele de acelasi sex fiind si aici, ca si in cazul testului familiei, devalorizat, privit negativ, cu ostilitate chiar ("iepurasul era suparat pe tatal lui fiindca nu-i dadea lui jucariile", spune un baietel de 6 ani; "era noapte si copilul plangea pentru ca ii era sete, iar mama nu vroia sa ii dea apa, dar a venit tatal si i-a adus el", povesteste despre cavalerul ei in armura stralucitoare o fetita de 5 ani, traind totodata sentimente negative fata de mama).

Si aici copiii revin si compenseaza atitudinea ostila, devalorizatoare pe care o au fata de parintele de sex opus, adaugand, completand povestirile astfel incat sa reiasa ca, de exemplu, mama chiar avea un motiv pentru care nu venea sa ii aduca apa (era obosita), gasind deci mijloace de a imbunatati imaginea prezentata anterior despre acest parinte, fata de care au sentimente contradictorii si fluctuante.

Unii dintre copii isi si recunosc, deschis chiar, aceste sentimente amestecate, mixturi de pozitiv si negativ - "eu imi iubesc ambii parinti, dar uneori mai mult, alteori mai putin; daca mama imi aduce bomboane o iubesc pe ea si pe tata mai putin, iar daca imi aduce tata il iubesc pe el mai mult si pe mama deloc".

3. Testul persoanei

Si in cazul testului persoanei, in urma aplicarii testul chi-patrat se obtine ?2=34,615; p<0,001, confirmandu-se astfel ipoteza.

Prescolarii aflati in centrele de plasament par sa fie dornici de a intra in contact cu ceilalti, sunt insetati de afectiune, dar intalnim la ei o atitudine de resemnare, de renuntare la a incerca sa intre in contact, datorita acelei tociri afective despre care vorbeam. Le lipseste deschiderea catre cei din jur, personajele desenate de ei neavand, in general, maini sau brate si nici organe de simt, ceea ce ar simboliza o retragere afectiva, teama de a se implica in relatii emotionale, protejandu-se astfel de eventuale suferinte si negandu-si totodata nevoia atat de acuta de caldura si sustinere din partea adultilor (ceva gen "nu am si nici nu imi trebuie").

O alta situatie constatata in legatura cu reprezentarea grafica a mainilor si a bratelor de catre prescolarii din centrele de plasament ar fi aceea in care mainile sunt desenate, dar desprinse de corp, nelegate de acesta, ca si cum posibilitatea initierii si mentinerii unei relatii cu altii nu ar avea-o copilul insusi, ca si cum ar fi o capacitate pe care nu o poate folosi - e a lui, dar nu are control asupra acestui instrument de relationare, nu stie ce sa faca cu el, nu are unde sau cu cine sa il utilizeze (lucru destul de adevarat si la nivel real, dincolo de cel simbolic, numarul persoanelor adulte care viziteaza centrul fiind relativ scazut).

Nefiind deschisi catre ceilalti, protejandu-se de acestia, ei nu vor putea nici sa se proiecteze intr-o situatie de tip oedipian, situatie ce presupune profunde si intense trairi emotionale, unele dureroase chiar, contradictorii si sfasietoare. Apare din nou o limitare, o carenta, o imaturitate afectiva marcanta.

Si aceasta in timp ce personajele desenate de copiii proveniti din familii au mainile si bratele larg deschise catre mediu, ei oferind si cautand afectiune si interactiune sociala, fiind dornici sa initieze si sa mentina relatii de prietenie cu cei din jur, neexistand nici un fel de trairi negative sau perturbatoare suficient de puternice incat sa ii impiedice sa fie astfel.

I n acelasi timp, s-a putut constata ca cel putin o treime dintre copiii proveniti din centre de plasament nu isi identifica corect, la nivelul simbolic al proiectiei Eului in desen, propria apartenenta sexuala. Ei nu au un cadru de comparatie - lipsesc din nou figurile masculine, in viata lor existand numai personalul de ingrijire (aproape exclusiv feminin) si ceilalti copii, care oricum, la randul lor, nu au nici ei constiinta clara a propriei apartenete sexuale, pentru a putea oferi un model.

Cu totul alta este situatia in cazul copiilor proveniti din familii - in primul rand, aici numai 2-3 copii au desenat mai intai un personaj de sex opus, o posibila cauza fiind chiar varsta lor, mai mica decat a celorlalti din aceasta grupa (4 ani).

Se poate spune deci ca avem de-a face de data aceasta cu o buna identificare sexuala, ceea ce reprezinta atat premisa, cat si rezultanta a dezvoltarii afective, precum si a declansarii si manifestarii complexului lui Oedip sau Electra - nu te poti "indragosti" de parintele de sex opus decat daca stii care este propriul tau sex, dar nici nu poti rezolva acest conflict oedipian decat daca ti-ai stabilit identitatea sexuala si te poti identifica astfel cu parintele de acelasi sex, fapt cu numeroase implicatii asupra vietii ulterioare (rolurile si statutele asumate, alegerea partenerului de viata, implicarea si investirea afectiva etc.).

Copiii din centrele de plasament sunt prinsi astfel intr-o dubla capcana: pe de o parte ei nu au constiinta propriei apartenente sexuale, si deci nu pot intra intr-un triunghi oedipian, precum am aratat, iar pe de alta parte ei nici nu au ocazia sa se intalneasca cu o astfel de structura mama-tata-copil, triunghi ce le-ar putea oferi accesul la aceasta identitate sexuala.

4. Testul arborelui
In urma aplicarii testul chi-patrat, se ajunge la ?2=40,973; p<0,001, infirmandu-se ipoteza nula, si confirmandu-se ipoteza.

Din nou majoritatea copiilor proveniti din centre de plasament nu au primit nici un punct, la nici unul dintre indicatorii luati in considerare aici, iar daca au primit, a fost pentru absenta indicilor agresivitatii, ceea ce s-ar putea explica prin eventuala reprimare a acestor sentimente - ar fi "indreptatiti" sa fie furiosi, avand in vedere ca adultii pe care se bazau i-au abandonat, dar se tem ca daca si-ar manifesta aceste trairi ostile ar fi respinsi, ei stiind foarte bine ca numai copiii cuminti sunt iubiti (o noua sursa de scindare si de anxietate: trebuie ca au fost rai daca mama lor i-a parasit, dar ei nu reusesc sa identifice ce au facut gresit, neputand astfel nici sa isi repare greseala si, implicit, nici sa devina "buni" si sa isi recapete mama).

La acesti prescolari aflati in centre de plasament a fost mult mai frecventa trasarea unor linii tremurate, intrerupte, simbolizand o tendinta marcanta spre evitare, eventual spre acea relationare evitanta despre care vorbeam anterior.

Elementele grafice respective ar mai putea fi traduse si prin anxietate, mai mult sau mai putin marcanta, generata de lipsa unui suport afectiv constant, de lipsa unor persoane pe care copiii sa se bazeze pentru acordarea unei reconfortari afective.

Nici aici nu s-au regasit indici ai deschiderii catre ceilalti, impresia generala fiind de dezolare si singuratate - persoane ce nu au alta sansa decat sa se bazeze pe ele insele.

Ei par sa relationeze mai mult la un nivel fantasmatic, cu personaje imaginare, intens dorite, dar temandu-se sa se implice in contacte afective cu persoane reale, din cauza riscului foarte mare de a fi din nou raniti.

I n schimb, la copiii proveniti din familii nucleare acesti indici ai deschiderii catre ceilalti (forma trunchiului, a coroanei, ramurile) au fost mult mai des identificati, ceea ce sustine rezultatele obtinute cu testele de baza.

Ei au desenat, de asemenea, destul de des, copaci ce aveau si fructe, semn al disponibilitatii lor de a darui ceva din sine celorlalti, cu care intra in relatie.

I n acelasi timp, prezenta liniilor intrerupte a fost constatata mult mai rar, si la fel si cea a indicilor agresivitatii (unghiuri si varfuri ascutite, taioase etc.), conturand tabloul unui copil bine adaptat, cu o dezvoltare afectiva normala, cu trairi relativ bine integrate - existand si exceptii triste, cum ar fi de exemplu cazul unei fetite de 5 ani care a desenat drept copac niste crengi rupte de vant si cazute pe trotuar (dar totusi infrunzite, de un verde vesel, ca semn al unui potential pozitiv de recuperare).

Liniile curbe, rotunjite, ce mascheaza o eventuala ostilitate, agresivitate (eventual fata de rivalul oedipian) au fost regasite in mai mare masura in cazul prescolarilor din familii, in cazul celor din centrele de plasament sentimentele negative fiind puternic reprimate, precum am precizat - "mama" lor ar putea afla ca sunt "rai" si nu ar mai veni niciodata sa ii caute, pierzand astfel si o potentiala sansa, nu numai prezentul, ci si viitorul.

5. Testul culorilor

De data aceasta, in urma aplicarii testul chi-patrat, pentru prelucrarea statistica a datelor obtinute la testul culorilor, ipoteza nula se confirma (?2=10,756<0,001?21=10,8; p=0,001). Cu alte cuvinte, prescolarii din ambele loturi au cel putin un nivel mediu al anxietatii.

Asa cum am vazut insa, intre cele doua categorii de copii exista diferente notabile atat in ceea ce priveste deschiderea catre ceilalti, cat si a modului general de a fi, cei din familii fiind mai expansivi si optimisti, in timp ce prescolarii institutionalizati sunt mai retrasi, mai prudenti si precauti - mai ales in ceea ce priveste relationarea afectiva, asteptandu-se mereu la o noua lovitura din partea sortii si ferindu-se de ea.

Speculand, pe baza datelor mentionate pana acum, am putea spune ca, desi exista nivele similare ale anxietatii, sursa acestei anxietati este diferita pentru fiecare lot in parte.

Astfel, am putut constata ca prescolarii aflati in centrele de plasament au un nivel de anxietate destul de ridicat, in primul rand datorita insecuritatii afective, a inexistentei unor persoane adulte - parinti sau inlocuitori ai acestora - pe care sa se poata baza pentru satisfacerea nevoilor emotionale, a trebuintelor de baza din piramida lui Maslow, de sprijin, suport si incurajare.

Dar copiii proveniti din familii nu resimt aceasta insecuritate afectiva, ci au suport afectiv, caldura si dragoste prin insasi prezenta parintilor si interactiunile cu ei. In cazul lor acest nivel crescut de anxietate trebuie sa fie explicat altfel.

O posibila explicatie ar putea veni chiar din teoria freudiana - am vazut ca la copiii din familiile nucleare manifestarile complexului lui Oedip sunt deosebit de intense, ceea ce duce la aparitia acelor sentimente-amestec de iubire si ura, gelozie, de unde rezulta sentimente de culpabilitate, de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex, ceea ce ar putea constitui o puternica sursa de anxietate (anxietatea de castrare).

Se poate spune asadar ca, desi se confirma ipoteza nula, intr-un fel nu este infirmata ipoteza noastra, ci este sustinuta intr-un alt mod.

De altfel, o posibila cauza a infirmarii ipotezei prin intermediul acestui test ar putea fi nivelul de semnificatie la care am lucrat, la un nivel chiar si de 0,005, ipoteza nula infirmandu-se si, implicit, confirmandu-se si aici ipoteza cercetarii noastre.

Concluzii. Un accent deosebit il aduce studierea aici a manifestarilor complexului lui Oedip/Electra in cazul copiilor din centre de plasament, manifestari in privinta carora nu se prea gasesc informatii, autorii concentrandu-se pe descrierea modului in care apar in cazul familiilor, fie ele cu unul sau mai multi copii, nucleare sau nu. S-au facut cercetari chiar si pe triburi din zone indepartate, dar nimeni nu pare sa se fi preocupat prea mult de elementele specifice care apar in cazul copiilor institutionalizati.

Cercetarea realizata a aratat ca, daca la prescolarii din familii se aplica mult mai bine teoria psihanalitica a dezvoltarii afectivitatii, la cei institutionalizati se potriveste mai degraba teoria deprivarii materne.

Avand in vedere importanta mediului familial in dezvoltarea din punct de vedere afectiv a copiilor, e clar ca trebuie operate unele modificari astfel incat si copiii abandonati sa beneficieze de caldura si suport afectiv, efort ce ar fi rasplatit atat imediat, cat si pe termen lung, chiar si numai prin faptul ca niste copii sunt mult mai fericiti.

Precum spunea o fetita de 5 ani: "sa faci un curcubeu e foarte greu si dureaza foarte mult, dar e atat de frumos ca merita!"

Indicatorii propusi:

I. Testul familiei
1. distanta mica si relatia apropiata intre copil si parintele de sex opus
2. parintele de acelasi sex este la o distanta mai mare sau chiar absent
3. activitatea desfasurata ii implica mai mult pe copil si pe parintele de sexul opus
4. parintele de sex opus este desenat inaintea celui de acelasi sex cu copilul
5. sentimente de devalorizare (mascate sau nu) fata de parintele de acelasi sex
6. sentimente de agresivitate (mascate sau nu) fata de acesta
7. sentimente de culpabilitate, de vinovatie fata de el (copilul revine, compenseaza)

II. CAT
1. alianta, relatie pozitiva, apropiere intre copil si parintele de sex opus
2. parintele de acelasi sex este devalorizat, privit negativ
3. sentimente de vinovatie si teama fata de parintele de acelasi sex
4. sentimente de agresivitate fata de acesta

III. Testul persoanei
1. buna identificare sexuala
2. indici de deschidere catre ceilalti

IV. Testul arborelui
1. indici de deschidere catre ceilalti
2. linii curbe, rotunjite (mascand o eventuala agresivitate)

V. Testul Lüscher
1. anxietate moderata sau mare

Bibliografie selectiva
. Bowlby, J., "L'attachement", PUF, 1978
. Freud, S., "Trei eseuri despre teoria sexualitatii", Editura CENTRUM, 1991
. Gaspari-Carriere, Francoise, "Les enfants de l'abandon", Privat, Paris, 1990
. Macavei, Elena, "Familia si Casa de copii", Editura Litera, Bucuresti, 1989
. Nuta, A., "Jocul in psihoterapie si dincolo de ea", Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 2, pag. 24 - 25, Editura SPER, 1998