Teoria si metodologia instruirii

Teoria si metodologia instruirii

Pentru a putea realiza o caracterizare a abordarilor teoretice ale instruirii trebuie mai intai sa stim ce anume reprezinta instruirea. Instruirea reprezinta un proces, ca si invatarea sau evaluarea si desemneaza comunicarea, transmiterea unui ansamblu de informatii cu scopul de a produce modificari in planul cognitiv al unui individ si astfel se genereaza invatarea. Tinand cont de aceasta definitie a instruirii, se poate spune ca instruirea ar fi predarea cadrului didactic. Instruirea include ansamblul de activitati instructiv-educative desfasurate de profesor, inclusiv cele care privesc formarea calitatilor psihice, afective, volitive, caracteriale.

Nu se poate vorbi insa de instruire fara sa se fi amintit macar de concepte precum curriculum, evaluare si managementul clasei de elevi, deoarece nu putem vorbi de o transmitere de informatii care sa produca modificari daca nu tinem cont cand selectam, prelucram si transmitem cunostintele pe care le consideram esentiale, de aceste concepte anterior mentionate (curriculum, evaluare, managementul clasei de elevi).

Ansamblul de caracteristici fundamentale ale instruirii nu s-ar putea realiza fara sa amintim aspecte importante in ceea ce priveste curriculum, evaluare si management. Curriculum include toate activitatile educative elaborate de scoala si dirijate catre un scop care poate avea loc fie in interiorul, fie in exteriorul scolii. Legat de activitatile educative desfasurate de scoala este evaluarea, care va ajuta cadrul didactic sa aprecieze functionarea interna a actiunii educationale, iar in stransa legatura cu acestea se afla managementul care reprezinta un domeniu de cercetare in stiintele educatiei care studiaza perspectivele de abordare al clasei cat si structurile dimensional practice ale acesteia in scopul facilitarii interventiilor cadrului didactic in situatiile educationale concrete prin exercitiul microdeciziilor educationale.

Tinand cont de componentele educatiei, se pot despinde caracteristici definitorii ale instruirii precum existenta unei bune pregatiri care sa provoace o invatare, performantele clasei sa fie raportate la obiectivele si convingerile cadului didactic, existenta unei relatii intre cadrul didactic si elevi, accesibilizarea continutului care se presupune ca profesorul il cunoaste si il va transmite elevului, generarea invatarii prin instruire,desfasurand actiuni care sa favorizeze invatarea, realizarea unor activitati in care sa fie evaluat continutul pe care elevul si l-a insusit sau nu si nu in ultimul rand infaptuirea unor actiuni care sa vina in sprijinul elevilor care nu si-au insusit continutul.

Toate componentele mentionate mai sus fac referire la curriculum, evaluare si managementul clasei de elevi si sunt specifice instruirii.

Educatia, instructia, invatarea trebuie sa fie utile, rodnice pentru personalitatea celui care invata, iar utilitatea si rodnicia nu pot fi masurate in acest caz decat dupa eficienta lor psihologica,dupa noile procedee, structuri si organizari castigate, adica dupa totalitatea progreselor dezvoltarii realizate prin educatie si invatare. Problemele invatarii sunt in stransa legatura si unitate cu problemele dezvoltarii.

In general, instruirea reprezinta, dupa opinia mea, o cercetare, o ancheta, o analiza, o pregatire intr-un domeniu, o invatare, o cultivare. Insa, daca ne gandim ce ar putea sa sugereze instruirea din punctul de vedere al pedagogiei, as putea spune ca instruirea reprezinta ansamblul de actiuni desfasurate de o persoana cu pregatirea necesara(un profesor)pentru a putea invata sau a cultiva un individ cu scopul de a-i provoca modificari in plan cognitiv, afectiv, psihomotor si nu numai, de a genera o invatare care sa poata fi utila personalitatii abia formate pentru a raspunde cerintelor trecute, prezente si de viitor a societatii in care traieste.

Invatarea, la modul general, reprezinta transmiterea sistematica a cunostintelor si deprinderilor dintr-un anume domeniu, dobandirea de cunostinte prin studiu, insa daca facem referire la domeniul pedagogie se poate spune ca invatarea e acea actiune desfasurata de elev si sprijinita de profesor cu scopul de a modifica un comportament prin informatiile selectate, prelucrate si transmise de cadrul didactic, modificare organizata intr-un cadru institutionalizat, ce va fi observata si controlata in conditiile activitatii si climatului scolar. Invatarea, ca activitate proprie a copilului este cadrul concret in care se realizeaza dezvoltarea, formarea proceselor si a capacitatilor psihice. Invatarea scolara se realizeaza prin interrelatia functiilor si proceselor psihice cu accent predominant pe procesele psihice cognitive.

Conceptul de predare reprezinta transmiterea cuiva in mod sistematic cunostintele unei discipline in cadrul unei institutii de invatamant sau a unor cursuri speciale. Altfel spus, cadrul didactic va selecta acele informatii pe care le considera esentiale dintr-un anumit domeniu al cunoasterii, le va prelucra(le va adapta la nivelul cognitiv al celui ce le va primi) si le va transmite elevului prin intermediul unor mijloace specifice. Mai mult putem vorbi de o instruire, deoarece in fond predarea nu este decat o pregatire intr-un anume domeniu, prin urmare nu se pot vorbi de predare si instruire ca fiind doi termeni distincti.

O descriere clara si completa a ceea ce reprezinta procesul de invatamant face necesara analiza proceselor instructionale(instruirea, predarea, invatarea, evaluarea).

Invatarea are loc intotdeauna intr-un cadru situational precis si impreuna cu factorii si conditiile in cadrul carora se desfasoara, constituie o situatie de invatare. Pentru ca aceste situatii de invatare sunt planificate ele devin situatii de instruire ce vor genera o anumita experienta de invatare care sa poata favoriza producerea invatarii dorite. In totalitatea lor, aceste situatii sunt acelea care dirijeaza invatarea si care dau existenta pentru o perioada de timp procesului de invatamant

Interactiunea ce exista intre invatator si copii, mai precis intre predare -invatare se consuma intotdeauna in cadru unei situatii pedagogice concret determinata. Putem spune asadar ca ceea ce numim noi, cadrele didactice, ca fiind lectie este de fapt o situatie de instruire. In orice situatie de instruire sunt activate diferite componente si relatii de interdependenta, in asa fel incat sa reiasa o potrivire specifica a actiunilor invatator-elev.

Un exemplu concludent de astfel de situatie de instruire ar fi aceea ca la inceputul unui an scolar un invatator care cunoaste clasa si nivelul fiecarui elev se va folosi de cunostintele anteriore ca un suport pentru invatarea prevazuta, abilitatile intelectuale ce doreste sa le formeze in continuare, pe cand unul care isi schimba locul de munca frecvent ii va lua o perioada de timp sa-si cunoasca noii elevi. Acelasi lucru se intampla si cu practicantii in cadrul liceelor pedagogice sau a studentilor.

Privind din punct de vedere pedagogic o instruire putem vorbi despre doua abordari, una structurala si una experientiala. Prima abordare este o analiza de constatare, de diagnosticare si accentueaza exprimarea concreta a componentelor sau variabilelor care dau configuratie situatiei date si a articulatiei dintre acestea. Pe alta parte, abordarea experientiala se limiteaza sa puna in evidenta experienta de viata anterioara a elevilor cu care se lucreaza, pornindu-se de la principiul ca cel mai important intr-o noua invatare este cunoasterea elevului in ceea ce priveste cunostintele si deprinderile pe care le poseda.

Modelul logocentric este cel mai raspandit model de organizare si desfasurare a instruirii si pleaca de la premisa ca stiinta este un produs. Obiectivul fundamental al acestui model este transmiterea de informatii esentiale de catre profesor. Ca avantaje ale modelului logocentric putem mentiona:

transmiterea unui volum mare de informatie intr-un timp redus;

achizitionarea unor valori culturale.

Limitele modelului logocentric pot fi:

pasivismul elevilor datorita faptului ca le sunt solicitate prea putine resurse intelectuale si afective;

prescurtarea procesului de invatare deoarece cunostintele sunt retinute doar la nivel amnezic;

subestimarea realitatii si cultivarea aspectului livresc al procesului de instruire.

Modelul psihocentric are la baza orientarea profesorului bazata pe individ, pe cunoasterea lui. Pentru aceasta cunoastere profesorul foloseste metode precum munca independenta, jocul didactic, simularea. Pe baza acestui model putem desprinde avantajele si limitele. Astfel ca avantaje principale avem:

aspiratia catre individualizare a instruirii(altfel spus se doreste ca fiecare elev sa aiba sarcini diferentiate si un exemplu ar putea fi alternativa Step by Step,unde copiii primesc sarcini diferentiate in functie de nivelul fiecaruia la activitatea pe centre, pentru a putea astfel sa duca la bun sfarsit intreaga sarcina chiar daca e mai usoara.);

stimularea capacitatilor intelectuale ale elevilor(prin aprecieri fie verbale, fie scrise).

Ca limite ale modelului se  poate mentiona:

minimalizarea rolului profesorului;

nominalizarea profesorului doar in calitate de ghid al instruirii, de manager al clasei, etc.