Perspectivele analitice in abordarea conceptului de educatie

Perspectivele analitice in abordarea conceptului de educatie

Perspectiva actionalista-praxiologica

Subsumata ideii de actiune sociala, educatia este in primul rand un complex organizat de activitati cu o structura si infrastructura specifica. In consens cu autorii unei lucrarii intitulata "Psihologie sociala", Keneth J. Georgen, Mary M. Georgen, Sylvie Jutras, aparuta in anul 1992, ca traducere in limba franceza din engleza, am spune ca educatia este o actiune sociala pozitiva, deosebit de necesara si utila societatii si membrilor acesteia. Acesti autori sustin in acest sens ca: "actiunea sociala pozitiva nu este decat unul din mijloacele prin care oamenii pot incerca sa obtina recompense, cum ar fi o favoare, dragostea unei persoane sau o motivatie" (op. cit.). Ea se concretizeaza deci prin asa-numitele comportamente prosociale, adica prin ceea ce intreprinde o persoana in interesul alteia in mod mai mult sau mai putin dezinteresat. Cu alte cuvinte, actiunea sociala pozitiva se concretizeaza prin efectele benefice atat ale celui care o intreprinde - a agentului actiunii (in cazul nostru a agentilor educatiei - a cadrelor didactice), cat si a obiectului actiunii, adica a elevilor si studentilor.

Educatia, perceputa ca actiune, surprinde o relatie sociala intre cei doi termeni, implicand si alte elemente care, intr-o forma matematica s-ar putea reda prin urmatoarea ecuatie:

P = A + Op + S + R

de unde: 

P = actiune educationala;

A = agent;

Op = obiect al actiunii;

S = situatia;

R = realizare.

Intrucat pentru analiza noastra aceasta perspectiva analitica asupra educatiei si actiunii educationale presupune un interes deosebit, vom adanci aceasta analiza, adaptand-o totodata unor situatii, particularitati si parametri psihologici si psiho-sociali implicati in actul educational.

Dupa cum se stie, atat agentul actiunii educationale, cat mai mult obiectul educatiei, prezinta o seama de particularitati, implicand elemente motivational-afective si coroborate cu insusirile si trasaturile specifice ale acestei categorii. Daca la variabilele prezentate anterior adaugam si altele, cum ar fi interesul (I), motivatia (D), scopul (T), obiectul transformat (Ot), valorizarea (V), ecuatia initiala ar putea capata urmatoarea forma:

P = A ( I + D + T ) + Op +S + R +R (Ot +V )

Surprinzand si anumite particularitati ale membrilor implicati in actiunea educationala, ecuatia ar putea fi dezvoltata dupa urmatoarea formula:

P = A ( t + m + s + a ) + Op (ex + d + ap + sc ) + S (i + c+cle ) + R(if + at + o + de+co) ,

Sub o forma desfasurata aceasta ecuatie se poate prezenta astfel:

- trebuinte (t) - experienta - instruct. - informatii (if)

Praxismul - motive (m) educationala (ex) logistice (i) - atitudini (at)

= A - scop (s) + Op - deprinderi (d) + S - conditii (c) + R - opinii (o)

educational - actiuni (a) - aptitudini (ap) - climat - decizii (de)

- structuri educational - comenzi (co)

cognitive(sc) (de)

Dintr-o perspectiva configurationala, interactiunile si interdependentele pot fi prezentate schematic, ca in schema de mai jos, reprodusa dupa I. Tudosescu, din lucrarea "Structura actiunii sociale" si in care introduce si implica, totodata, dihotomia componentei motivationale prin intermediul dimensiunilor sociale si individuale.

- nomologica (cunoasterea cauzalitatii si

- social legitatii obiective )

Agent interes motivatie - psihosociologica (mobiluri psihice

- individual   individuale si colective

- axiologica (criterii de valorizare -

individuale si sociale - si stari de

atitudine)

- conditii - decizie

scop obiect al actiunii situatie - mijloace realizare - conducere

- norme - comanda

(reguli) - executie

obiect transformat valorizare - apreciere

- atitudine

Din toate relatiile si ecuatiile prezentate rezulta ca actiunea educationala presupune elemente motivationale, atat la nivelul subiectului actiunii - al cadrelor didactice, cat si a obiectului - al elevilor si studentilor.

Se impun cateva precizari legate de variabila situatia actionala (surprinsa in configuratia prezentata) si care presupune conditii, norme, reguli si mijloace. In cadrul actiunii si situatiei educationale acestea fac, in general, referinta la baza logistica, instrumentele teoretice - curriculum-ul (axiome, teorii, sisteme, paradigme) asupra gradului de formalizare si algoritmizare, asupra regulilor de asertare logica si a regulilor deontologice si pedagogice. In ceea ce priveste conditiile, ele se pot clasifica in conditii obiective si subiective, naturale si artificiale, necesare si intamplatoare. Un rol deosebit revine climatului educational si psiho-social, alaturi de cultura organizationala, variabile asupra carora vom reveni in alt capitol al lucrarii.

Cateva precizari se impun si in legatura cu obiectul transformarii, care, in cazul nostru, se concretizeaza prin elevii si studentii cuprinsi in activitatea educationala, cu particularitatile motivational-afective si atitudinale diferentiate. Pe parcursul actiunii educationale si in derularea acesteia, in circuitul praxiologic obiectul se prezinta in dubla ipostaza: sau ca obiect al actiunii si ca obiect transformat sau ca obiect al transformarii. Ca obiect al actiunii, se intervine asupra sa la inceputul activitatii educationale, iar ca obiect transformat si care este, totodata, obiect al transformarii, ca rezultat al practicii educationale este rezultatul transformarii si al impactului actiunii educationale. In acelasi timp, obiectul transformarii , devenit ulterior obiect transformat, devine deci obiectul cunoasterii, detinand o dubla ipostaza: cognitiva si practica, ambele ipostaze fiind stimulate si consolidate prin intermediul educatiei.

Conceptul de actiune sociala si perspectiva actionalista in abordarea educatiei ofera modelul cel mai eficient in surprinderea raportului dintre educatie-motivatie-afectivitate. Pe langa modelul analitic prezentat si reprodus dupa I. Tudosescu, opinii pertinente asupra acestei perspective praxiologice le gasim si la binecunoscutii pedagogi I. Nicola (1994) si I. Cerghit (1988).

Primul defineste educatia ca "o activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant nesfarsit de actiuni exercitate in mod constient sistematic si organizat, in fiecare moment un subiect -individual sau colectiv - actionand asupra unui obiect - individual sau colectiv, in vederea transformarii acestuia din urma intr-o personalitate activa si creatoare, corespunzatoare atat conditiilor istorico-sociale prezente si de perspectiva, cat si potentialului sau biopsihic individual".

Din definitia prezentata rezulta ca educatia poate fi interpretata ca activitate sociala ce se desfasoara pe coordonatele unor permanente interactiuni dintre un subiect-agent al educatiei si un obiect-receptor, avand drept finalitate transformarea obiectului educatiei, tinandu-se seama de factorii exogeni si endogeni ai obiectului, de gradul sau de educabilitate.

Surprinzand un raport intre doua elemente, educatia se caracterizeaza prin a fi o relatie sociala si un fenomen social fundamental. Este in acelasi timp o actiune social-umana care asigura transmiterea acumularilor teoretice si practice obtinute si tezaurizate de omenire, tinerelor generatii, in special, si omului in general, in vederea formarii personalitatii si pregatirii pentru viata, in scopul integrarii indivizilor in societate si asigurarii progresului social-uman. Educatia si actiunile educative nu au un scop in sine, ci se realizeaza in baza unor temeiuri (motivatii) si a unei rationalitati riguros instituite. In acelasi timp, aceasta nu este analizata numai dintr-o perspectiva statica si ca impact asupra unei singure dimensiuni temporare ci, asa cum am anticipat deja, educatia este o actiune ce deschide noi orizonturi in planul formarii si consolidarii personalitatii umane. Prin educatie contribuim la formarea tuturor calitatilor si atributelor ce definesc fiinta umana: planul rational, afectiv-volitiv si atitudinal-comportamental, in care incidenta motivationala si impactul sau se fac bine resimtite in cadrul acestei activitati si a acestor actiuni. In acest sens, sociologul roman P. Andrei ii atribuia educatiei un rol si o functie formativa de maxima importanta, "educatia tinde sa formeze pe omul cu vointa puternica si cu ratiune practica dezvoltata", detinand totodata calitatea de "mare inventie umana si responsabilitate alaturi de cea de guvernare, dupa cum afirma filosoful iluminist german I. Kant.

Tot din aceasta perspectiva actionalista, I. Cerghit (1988, ibidem) ii atribuia educatiei urmatoarele roluri:

a)   ca actiune de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a fiintei umane, in perspectiva finalitatii explicit formulate;

b)   ca actiune de conducere (dirijarea evolutiei individului spre stadiul de persoana formata, autonoma si responsabila);

c)   ca actiune sociala (activitate planificata ce se desfasoara pe baza unui proiect social, care comporta un model de personalitate);

d)   ca interrelatie umana (efort comun si constient intre cei doi factori-educatorul (subiectul educatiei) si educatul (obiectul educatiei);

e)   ca ansamblu de influente (actiuni deliberate sau in afara unei vointe deliberate, explicite sau implicite, sistematice sau neorganizate care, intr-un fel sau altul, contribuie la formarea omului ca om).

Perspectiva structuralista in abordarea educatiei si a fenomenelor educationale

O prima incercare de abordare structuralista a educatiei o gasim la Narly (cf. Calin, 1996). In 1938, acesta considera educatia drept o expresie sintetica a unor elemente structurale exprimate prin:

posibilitatea educatiei;

idealul educativ;

mijloacele educatiei;

comunitatea pedagogica (educatorul si educatul, relatia pedagogica si institutionalizarea educatiei).

Caracterul structural al educatiei este evidentiat si de D. Todoran (cf.Calin,1996,op.cit.). Dupa acesta, structura educatiei cuprinde :

a) scopurile educatiei;

b) educatorul;

c) continutul educatiei (cunostinte, aptitudini si capacitati intelectuale);

d) educatul (cu individualitatea sa biopsihologica si socio-culturala).

Aceste elemente fac parte dintr-o anumita configuratie sau situatie pedagogica ceea ce, in opinia altor pedagogi, se delimiteaza semantic si functional.

Un model structural al educatiei si actiunii educative ni-l ofera I. Nicola (1994). Acest model, pe care-l reproducem mai jos, cuprinde urmatoarele elemente:

S - subiectul actiunii educationale reprezentat prin intermediul cadrelor didactice ;

O    - obiectul actiunii educationale (elevi /studentii);

S'    - subiectivitatea obiectului (influentele educationale anterioare si motivatia in optiunea profesionala);

I.e - idealul educational (realizarea scopurilor pe fondul motivatiei profesionale si a idealului profesional);

Sc.e - scopurile educatiei (formarea si consolidarea unor capacitati si competente pentru cei care se pregatesc-specializeaza prin intermediul educatiei);

Ob.e- obiective educationale (formarea personalitatii viitorilor absolventi, in scopul cresterii capacitatii integrarii socio-profesionale);

D    - dispozitivul pedagogic (mijloace, metode, procedee, strategii educationale, o anumita logistica didactica);

M.e - mesaje educationale (continutul comunicarii in procesul instructiv - educativ dintre S si O;

A    - ambianta educationala (reprezinta climatul psihosocial, pe fondul relatiilor interpersonale, baza logistica, satisfactii - insatisfactii si alte reactii afective - emotii, dispozitii, sentimente, pasiuni etc.);

C.O - comportament obiectivat (efectele produse de agentul actiunii educationale la nivelul obiectului, exprimate prin rezultate, atitudini, reactii, manifestari);

C.i.e    - conexiunea inversa externa (informatii desprinse din reactia obiectului in legatura cu perceptia si valorizarea mesajului educational);

C.i.i - conexiunea inversa interna (este circuitul care se stabileste intre obiect si comportamentul sau, care implica autocontrolul si autoorganizarea raspunsurilor-atitudinilor si manifestarilor in raport cu scopurile, obiectivele educatiei si, mai ales, cu idealul educational si profesional);

S.E. - situatia educationala (vizeaza determinarile sociale-cererea  si nevoia de educatie, conditiile materiale si spirituale existente in colectivitatea educationala si in societate). Situatia educationala, in coroborare cu climatul educational influenteaza in foarte mare masura actiunile educationale.

Redam mai jos modelul actiunii educationale dupa Nicola (1994).

In practica educationala toate elementele sunt importante. Un rol remarcabil revine subiectivitatii obiectului actiunii, pe fondul unei perceptii discriminatorii si a unor atitudini refractare fata de scopurile si finalitatile educationale, ceea ce conduce la un grad scazut si foarte scazut al motivarii unor elevi si studenti in activitatea de invatare. La aceasta perceptie contribuie in mare masura si subiectul actiunii educationale (cadrele didactice si conducerea unitatii de invatamant - a managementului educational in general), coroborat cu dispozitivul pedagogic si cultura organizationala scolara, putand afecta asteptarile si comportamentul obiectului educatiei, adica ale elevilor si studentilor.

In cadrul structurii educatiei si a actiunii educationale, cel mai mult sunt evidentiate elementele motivationale si afective, prin intermediul idealului educational, scopului educatiei, obiectivele educationale, mesajele educationale si ambianta educationala-climatul educational.

Un model interesant al procesului de invatamant, din perspectiva structuralista, este realizat de I. Cerghit si T. Rotaru, redat schematic de catre Ionescu si Radu (1995) si pe care-l reproducem si noi, cu unele modificari:

Dupa cum reiese din schema adaptata si redata, pe primul loc in cadrul procesului de invatamant se situeaza obiectivele acestuia, care subsumeaza si includ, totodata, cerintele de instruire si educatie impuse de societate (necesitatile sistemice) si tipurile de rezultate scontate. Aceste obiective corespund unor optiuni si prioritati majore ale sistemului de invatamant cu privire la competentele si capacitatile pe care trebuie sa le dobandeasca viitorii absolventi in vederea indeplinirii eficiente a atributiilor de rol si status adica ale profesiei ce o vor practica.

A doua componenta principala a procesului de invatamant este reprezentata de resursele umane agentii actiunii educationale, adica de cadrele didactice si elevi/studenti. Situatia complexa de interactiune care se instituie intre acesti agenti este descrisa prin notiunea de camp educational (Ionescu si Radu, idem), in care termenii de baza ai relatiei raman cadrele didactice si studentii cu statusurile si rolurile lor si care adopta in cea mai mare masura cu tendinte convergente si nu disjunctive.

Didactica moderna pune in centrul atentiei si preocuparilor sale obiectul actiunii educationale chiar tinzand sa-i faca parteneri in actul didactic si, totodata, sa-i responsabilizeze in propria lor formare. De aici asa numita educatie prin parteneriat, unde strategiile euristice si invatamantul interactiv au un rol decisiv. Cadrelor didactice, alaturi de managerii scolari, le revine raspunderea organizarii campului educational, avand rolul de a proiecta, conduce si indruma activitatea educationala.

Suportul de baza al instruirii si educatiei il constituie continutul de invatat, format din mai multe componente care influenteaza structural si motivational-afectiv procesul de invatamant si activitatea de invatare. Aceste continuturi sunt corelative cu anumite forme ale pregatirii, modele, capacitati si competente si care trebuie sa satisfaca asteptarile elevilor si studentilor.

In procesul de invatamant, un rol deosebit revine formelor de organizare. Acestea sunt corelative cu obiectivele, calitatea agentilor actiunii, continuturile de invatat, tehnologiile si strategiile didactice. Asa cum rezulta din schema, principalele forme de organizare sunt: cursurile (lectiile), seminariile, sedintele practice, sedintele metodice, aplicatiile tactice, laboratoarele, munca independenta si verificarile realizate in principal sub forma colocviilor si examenelor. Aceste forme trebuie sa se constituie intr-un vector motivational pentru cei mai multi elevi, studenti si cadre didactice.

Campul relational, parte componenta a procesului de invatamant, este foarte important in mediul scolar, el delimitand si chiar definind climatul psihosocial si educational. El surprinde in esenta raporturile interpersonale formale si/sau informale, verticale si/sau orizontale, si este concretizat intr-un ansamblu de interactiuni si relatii psihosociale cum ar fi cele dintre cadrele didactice - elevi/studenti, studenti - studenti, toate intr-un anumit spatiu social desemnat de grup. Totodata, aceste relatii alcatuiesc o componenta importanta a campului educational, implicand valente formative certe, alaturi de cele informative si de instruire.

In sfarsit, procesul de invatamant se desfasoara in anumite secvente temporare: an de invatamant, semestre, saptamani, zile si ore de clasa, intercaland in aceste intervale si anumite perioade de refacere, vacantele. Continutul procesului de invatamant apare segmentat in unitati de timp ceea ce conduce la o planificare, esalonare si fractionare a curriculum-ului. Utilizarea optima a timpului constituie o problema importanta in invatamant, succesul si performanta educationala fiind afectate la cei mai multi elevi si studenti si de aceasta componenta, atat in mod obiectiv, ori mai mult in mod subiectiv, amplificand starile stresante care, la randul lor, au un impact negativ in plan afectiv si motivational.

Perspectiva structuralista a educatiei este analizata si de catre M. Calin (1996). Intr-o reprezentare schematica, alcatuirea educatiei se prezinta astfel:

Rezulta ca educatia este compusa din mai multe elemente organizate intr-un anumit mod: acela de sistem in care acestea sunt in relatii stranse interconditionandu-se reciproc, fiecare dintre ele actionand intr-o dubla calitate - de cauza si efect -.

Perspectiva functionalista in abordarea educatiei

Educatia poate fi analizata nu numai prin prisma structurilor, ci si a impactului produs in plan formativ, adica a efectelor emergente actiunilor sale. De unde si aceasta perspectiva in analiza si interpretarea educatiei. In acest sens unii autori, cum ar fi spre exemplu I. Bontas (1994), interpreteaza conceptul de educatie "ca fenomen pedagogic instructiv-educativ, care reprezinta procesul constient, organizat de transmitere si dobandire de cunostinte, de formare de priceperi si deprinderi, de dezvoltare a capacitatilor si aptitudinilor, de formare a trasaturilor de vointa si caracter".

Se poate observa ca, spre deosebire de definitia data de I. Nicola, care are mai mult conotatii structurale, definitia lui I. Bontas are mai mult orientari si influente de natura functionalista. Prin modul de structurare a functiilor educatiei, reuseste sa puna educatia intr-o relatie matematica, sub forma unei ecuatii :

ceea ce semnifica faptul ca educatia este egala sau cuprinde reuniunea urmatoarelor note esentiale:

A - dobandirea de cunostinte generale si de specialitate;

B - formarea priceperilor si deprinderilor intelectuale si practice de specialitate;

C - formarea capacitatilor si dezvoltarea aptitudinilor generale si de specialitate (profesionale);

D - formarea conceptiei despre lume;

E' - formarea constiintei moral - civice, estetice etc.;

F- formarea conduitei moral - civice, a comportarii civilizate;

G - formarea trasaturilor de vointa si caracter.

Cu toata pretinsa rigoare stiintifica, din aceste note esentiale ale educatiei si care exprima dimensiunile sale functionale ii lipseste acea functie care ne intereseaza pe noi si care face obiectul lucrarii, cea de formare si dezvoltare a unor componente specifice proceselor psihice motivational-afective. Simbolizand aceasta functie a educatiei prin litera H, formula educatiei, in reproducerea si adaptarea sa la forma data de I. Bontas, ar putea lua forma:

_{Asa cum rezulta din forma logica si matematica a educatiei, acest fenomen social indeplineste multiple functii, este deci plurifunctionala, acestea fiind insa convergente spre patru mari finalitati, cum ar fi cele de:}

informare - prin continutul transmis afecteaza trebuintele cognitive si emotiile pozitive alaturi de curiozitatea epistemica si sentimentele intelectuale;

dezvoltare - dezvolta procesele psihice , intelectuale, dar si pe cele nonintelectuale, interesele, motivele, sentimentul noului si al certitudinii in domeniul cunoasterii si chiar in cel al actiunii -;

formare - stimuleaza unele structuri motivational-afective, concretizate in idealuri educationale si profesionale, optimum motivational si motivatie de performanta, dispozitii si atitudini afective, sentimente epistemice si intelectuale;

integrare - realizabila prin capacitatile si competentele profesionale circumscrise rol-statusurilor absolventilor diverselor forme de pregatire prin intermediul invatamantului si educatiei in general.

Nuantandu-le pe acestea, unii pedagogi au desprins si alte functii, dar care in ultima instanta sunt convergente tot spre cele amintite.

Spre exemplu, D. Salade (1995) evalueaza scopul educatiei intelectuale prin a "dezvolta inteligenta, de a forma spiritul, de a perfectiona facultatile intelectuale (psihice) si de a forma un om cult". Toate functiile si formele educatiei vizeaza ca obiectiv formarea si consolidarea personalitatii prin multiplele sale componente interconditionate si interdependente.

In mod explicit aceste functii sunt evaluate de catre Niculescu (1996) si Mihaiesti (1995).

Dupa R.M. Niculescu functiile educatiei s-ar concretiza in:

selectarea si transmiterea valorilor stiintifice, morale, estetice, religioase, culturale de la societate catre individ;

formarea personalitatii umane in conformitate cu un ideal educational adecvat cerintelor societatii globale si care vizeaza in esenta:

dezvoltarea fizica armonioasa a tinerei generatii;

dezvoltarea intelectuala complexa, functionala, prin elaborarea de competente intelectuale caracterizate prin eficienta, flexibilitate si adaptibilitate;

dezvoltarea personalitatii in plan etic si estetic, prin insusirea unui sistem de valori morale si estetice care sa stea la baza unor comportamente conforme acestor valori;

dezvoltarea creativitatii la tinerele generatii, fara de care formarea profesionala, exercitarea acesteia si participarea la viata sociala nu pot fi eficiente;

dezvoltarea sociabilitatii si a capacitatii de integrare flexibila, eficienta si eficace;

formarea socio-profesionala, pregatirea tinerei generatii pentru exercitarea unei profesiuni cu capacitati adaptive reale;

influenta complexa asupra transformarii fiintei umane din candidat la umanitate in personalitate umana.

Aceasta optica asupra functiilor educatiei deschide perspective functionale noi in plan educational. Se poate constata corelatia stransa dintre functiile educatiei, functii care actioneaza in aceeasi directie: realizarea unei personalitati umane adaptabile si creative, specifica unei societati aflate in continua dinamica. Nici autoarea citata mai sus nu face referinta expresa asupra finalitatii educatiei in planul modelarii proceselor afective si motivational-volitive, chiar daca unele referinte la dimensiunea formativa sub raport functional sunt facute.

Asemenea limite functionale se regasesc si la Al. Popescu Mihaiesti. El desprinde urmatoarele functii ale educatiei, corelative cu elementele sale constitutive:

Functia generala, adica aceea de a forma omul complet, total, de a pregati generatiile tinere pentru integrarea activa, usoara si creatoare in activitatea profesionala si in viata sociala, pentru participarea competenta la progresul societatii;

Functia cognitiva, cuprinde domeniul selectarii, transmiterii, propagarii si asimilarii creative de catre tanara generatie a esentei tezaurului stiintific, cultural, tehnic si artistic al omenirii;

Functia economica, se exprima prin faptul ca profesionalizarea si specializarea impune in mod obiectiv formarea categoriilor de oameni pentru toate profesiile utile societatii;

Functia axiologica, vizeaza formarea constiintei moral civice si patriotice, a conduitei si a atitudinii de principiu fata de societatea in care traieste omul, fata de relatiile interumane, fata de sine si fata de activitatea proprie, toate raportate la idealul social si educational al societatii;

Functia antropologica, sau a dezvoltarii optime si constiente a potentialului biologic si psihologic al omului se manifesta prin dependenta actiunii educationale de particularitatile biologice si psihologice ale acestuia, particularitati care sunt si pot deveni educabile.

In raport cu aceste functii, D. Iacob (1996) mai surprinde si alte functii ale educatiei, cu ar fi:

a)  functia costientizarii de sine, ceea ce permite si faciliteaza totodata capacitatea de auto-cunoastere, angajand in actiune mecanisme cognitive, afective, volitive si prin care devine posibila asumarea Eu-lui, a Sine-lui, a interioritatii sale;

b)  functia socializatoare, functie prin care societatea transfera prin intermediul educatiei o parte din cuantumul informational, cultural, normativ si axiologic, modeland individul, in masura in care este posibil, cu modelul social uman specific unei anumite perioade istorice si corespondent cu idealul social si educational al acesteia, societatea fiind totodata o fateta a realului, a exterioritatii umane, un plan existential ce este supus cunoasterii, reflectarii psihice de catre fiecare individ;

c)   functia valorizatoare, este apropiata functiei anterior expuse si se concretizeaza in constituirea arhitecturii social-umane pe baza unor optiuni, alegeri, discriminari si orientari pe fondul unor determinari si emergente individuale, ca un proces de autentica individualizare in raport cu procesul de socializare. Prin educatie omul se hominizeaza (chiar daca se naste ca om, in acelasi timp el se si realizeaza ca om), iar societatea prin valorile sale il umanizeaza, la randul sau, si ea umanizandu-se ca o lume de valori umane;

d)  functia de constructie prospectiva, se exprima prin nevoile educationale sistemice, gradul de educabilitate al indivizilor, coroborate cu idealul educational, social si individual, educatia constituindu-se o puternica forta de prefigurare a viitorului societatilor omenesti prin potentialul existent si prin aspiratiile spre care accede omul si umanitatea.

Se subintelege ca, in practica educationala, toate aceste functii sunt importante si obiectivate. Pe langa dimensiunea obiectiva si necesara, in structurile si activitatea educationala, un rol important revine dimensiunii subiective. Asa cum vom vedea, pe fondul unei perceptii devalorizatoare si a unor atitudini de respingere fata de unele obiective educationale de catre unii agenti ai educatiei, se poate ajunge in activitatea didactica la un grad scazut al motivarii, avand si inducand un evident impact asupra educatiei si finalitatilor acesteia. Obiectivul fundamental al lucrarii noastre consta tocmai in a decela si evalua impactul educatiei in raport cu functiile si valentele sale in procesul modelarii afectivitatii si a influentarii pozitive si/sau negative a motivatiei scolare.