Forme si tipuri de educatie

Forme si tipuri de educatie

1. Educatiile paralele: educatia formala, educatia nonformala, educatia informala si    interdependenta dintre ele

2. Educatia permanenta, continut si semnificatii

Obiective:

Dupa studierea acestui capitol si a bibliografiei recomandate veti fi in masura:

sa definiti conceptele de educatie formala, nonformala si informala;

sa identificati principiile diferentiatoare ale celor trei ipostaze ale educatiei;

sa explicati modul de articulare a educatiei formale (scolare) cu celelalte tipuri de educatie.

1. Educatiile paralele: educatia formala, educatia nonformala, educatia informala si interdependenta dintre ele

In cursul existentei sale, fiecare persoana este supusa unor influente educative multiple, care pot actiona concomitent, succesiv sau complementar, in forme variate. Unele actioneaza spontan, incidental, altele au caracter organizat, sistematizat, provenite din partea scolii sau a altor institutii extrascolare.

In stransa legatura cu ideea potrivit careia invatamantul (educatia scolara) trebuie privit in perspectiva educatiei permanente, s-au conturat conceptele de educatie formala (institutionalizata), educatie nonformala (extrascolara) si educatie informala (difuza), pentru denumirea curenta a tipurilor de educatie ce se realizeaza astazi. Inca din 1974, Coombs si Ahmed - echivaland educatia cu invatarea- au identificat aceste tipuri, definindu-le astfel:

educatie informala: ,,procesul ce dureaza o viata prin care fiecare persoana dobandeste cunostinte, indemanari, aptitudini si intelegere din experientele zilnice'';

educatie nonformala: ,,orice activitate organizata in mod sistematic, creata in afara sistemului formal si care ofera tipuri selectate de invatare subgrupelor specifice populatiei (atat adulti, cat si copii)'';

educatie formala: ,,educatia institutionalizata, structurata in mod ierarhic, gradata cronologic si condusa de la centru (Ministerul Invatamantului); prin traditie, ea a constituit centrul de interes al politicii scolare''.

Educatia formala

Termenul isi are originea in cuvantul latinesc formalis cu semnificatia de ,,organizat'', ,,oficial''.

Educatia formala include ansamblul actiunilor intentionat educative, organizate si realizate in mod planificat, sistematic, in cadrul institutiilor scolare si universitare, prin intermediul sistemului de invatamant structurat si ierarhizat in trepte scolare si pe ani de studii (Jinga, I. & Istrate, E. 2001, p. 152).

Trasaturile caracteristice ale educatiei formale:

Este o educatie institutionalizata, care se realizeaza intr-o structura organizatorica clara, reprezentata de sistemul de invatamant.

Se realizeaza prin intermediul procesului de invatamant, cu finalitati educationale explicite, formulate prin idealul educational. Procesul educational se realizeaza prin intensitate, concentrare a informatiilor si continuitate. Fiecare disciplina care se preda in invatamantul de toate gradele urmareste nu numai insusirea de cunostinte, ci mai ales formarea si educarea elevilor, dezvoltarea in mod specific a anumitor capacitati sau procese psihice, stimularea formarii unor calitati general umane. Predarea influenteaza, totodata, dezvoltarea atitudinilor, faciliteaza transformarea cunostintelor in convingeri, formarea progresiva a conduitei.

Ca atare, educatia formala permite o asimilare sistematizata a cunostintelor si faciliteaza dezvoltarea unor capacitati, a unor priceperi si deprinderi, a unor aptitudini si atitudini necesare pentru insertia individului in societatea data.

Educatia formala se realizeaza in functie de planuri, programe si manuale scolare, pe baza de orare si de evaluari, ,,acestea exprimamdu-se in moduri diferite: note, calificative, aprecieri, caracterizari''.

Educatia formala este puternic expusa si infuzata de exigentele suprapuse ale comandamentelor sociale si uneori politice. Ea este dimensionata prin politici explicite ale celor care se afla la putere la un moment dat. Formalul raspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice si culturale, fie in vederea formarii profesionale.

Realizarea acestui tip de educatie in mod competent presupune prezenta si actiunea unui corp profesoral specializat, care se adreseaza unui publice beneficiaza de un statut aparte - cel de elevi sau de studenti. Ca atare, educatia formala este incredintata unor educatori formati ca specialisti si ca pedagogi si metodisti ai predarii disciplinelor de invatamant.

Volumul cunostintelor transmis este bine determinat, marja de libertate acordata profesorilor fiind, in functie de caracteristicile sistemului, mai mare sau mai mica; ca uramre, profesorii au ca preocupare principala ,,parcurgerea'' programei si asigurarea succesului la invatatura a unui numar cat mai mare de elevi.

O caracteristica insemnata a educatiei formale o constituie actiunea de evaluare care este administrata in forme, moduri si etape anume stabilite pentru a facilita reusita scolara, succesul formarii elevilor. Evaluarea in cadrul educatiei formale revine cu  deosebire fiecarui cadru didactic si institutiei in ansamblu, in timp ce evaluarea practica in cadrul educatiei nonformale si mai ales a celei informale cade automat in sarcina celui care invata, uneori pe calea unui contact brutal, cu dezmintirea sau confirmarea de catre realitate a actiunilor sale, a calitatii cunostintelor sale sau a competentei sale profesionale.

Evaluarea didactica in cadrul educatiei formale tebuie insotita de dezvoltarea capacitatii de autoevaluare la elevi, de apreciere adecvata a rezultatelor obtinute. Participarea elevilor la aprecierea propriilor rezultate scolare cultiva motivatie launtrica fata de invatatura si atitudinea pozitiva, responsabila fata de propria activitate.

Cu toate ca educatia formala este generalizata si indispensabila, unii autori, precum prof. univ. dr. Vaideanu (1988, pp. 227-228), reliefeaza o serie de carente ale acestei: centrarea pe performantele inscrise in programe, care lasa prea putin timp pentru imprevizibil, pentru faptele de viata, pentru identificarea, analizarea si prelucrarea unei parti a informatiei acumulate in cadrul informal, ,,tendinta de ingurgitare si degurgitare a cunostintelor'', predispunerea catre rutina si monotonie etc. Tocmai de aceea se insista asupra modurilor de articulare a invataturilor, asupra deschiderii scolii fata de problematica lumii contemporane si a regandirii tuturor nivelurilor si structurilor invatamantului in perspectiva educatiei permanente.

Educatia formala se realizeaza in cadrul sistemului de invatamant. Sistemul de invatamant cuprinde toatawlitatea unitatilor si institutiilor de invatamant de diferite tipuri, niveluri si forme de organizare a activitatii de instruire si educare. Sistemul de invatamant din tara noastra cuprinde unitati si institutii de invatamant, de stat si particulare. Invatamantul este organizat pe niveluri, asigurand coerenta si continuitatea instruirii si educatiei in concordanta cu particularitatile de varsta si individuale ale elevilor. Invatamantul obligatoriu, care cuprinde invatamantul primar si gimnazial, reprezinta nucleul in jurul caruia graviteaza celelalte componente ale sistemului. Orice modificare, reconsiderare sau reformare ce se produce in aceasta componenta va avea consecinte asupra sistemului de invatamant ca sistem institutional, precum si asupra tehnologiei si strategiei sistemului de invatamant.

Noua lege a invatamantului romanesc, implicata in reforma, legifereaza restructurarea sistemului de invatamant, prin realizarea unor subsisteme functionale deschise si eficiente. Sistemul de invatamant romanesc cuprinde urmatoarele module (trepte, cicluri, verigi etc. ):

a) invatamantul prescolar: grupa mica, mijlocie si mare, de pregatire pentru scoala;

b) invatamantul primar: clasele I-IV;

c) invatamantul secundar;

invatamantul gimnazial: clasele V-VIII;

invatamantul profesional;

invatamantul liceal: clasele IX-XII (XIII);

d) invatamantul postliceal;

e) invatamantul superior:

invatamant universitar;

invatamant postuniversitar;

f)  educatia permanenta.

Invatamantul prescolar, primar, gimnazial, profesional, liceal si postliceal formaza invatamantul postuniversitar. Formele de organizare ale invatamantului sunt: invatamantul de zi, seral si fara frecventa.  Invatamantul general obligatoriu, care cuprinde invatamantul primar si gimnazial, este invatamant de zi.

Educatia nonformala

Termenul isi are originea in latinescul nonformalis preluat cu sensul ,,in afara unor forme special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate''. Educatia nonformala cuprinde ansamblul influntelor educative nescolare (activitati extra-para-periscolare), structurate si organizate intr-un cadru totusi institutionalizat, dar situat in afara sistemului de invatamant.

Termenul nonformal desemneaza o realitate educationala mai putin formalizata sau neformalizata, dar totdeauna cu efecte normative. Educatia nonformala se realizeaza prin intermediul unor activitati optionale sau facultative.

Acest tip de educatie serveste unei varietati de cerinte de invatare la tineri, adulti si are in vedere:

educatia ,,complementara'' (paralela cu scoala si adresandu-se elevilor),

educatia ,,suplimentara'' (pentru care cei si-au intrerupt prematur studiile);

educatie de ,,substitutie'' (pentru cei analfabeti).

Nou pentru acest tip de educatie este organizarea ei planificata, in incercarea de a raspunde rapid aspiratiilor grupurilor defavorizate ale societatii. In unele situatii, educatia nonformala poate fi o cale de ajutorare pentru cei care au sanse mai mici de a accede la o scolarizare normala.

Printre obiectivele acestui tip de educatie se pot enumera:

sustinera celor care doresc sa-si dezvolte sectoare particulare in comert, agricultura, servicii, industrie etc.;

ajutarea populatiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;

alfabetizarea;

desavarsirea profesionala sau initierea intr-o activitate;

educatia pentru sanatate sau pentru timpul liber etc.

In strategia educatiei nonformale, in conditiile societatii romanesti de azi, pot fi incluse obiective de natura economica (reprofesionalizarea celor insuficient  scolarizati in ultimii ani si a lor fara serviciu sau pe punctul de a-l pierde; pregatirea in management pentru intreprinzatorii particulari); initierea in practicarea de meserii mai rar intalnite, formarea social-civica (prevenirea delincventei juvenile), educatia spirituala (refacerea traditiilor satului romanesc).

Influntele educatiei nonformale se exercita fie prin mijloace si institutiii traditionale (familia, organizatii de tineret, case de cultura si tehnica, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci, universitati populare, excursii, expozitii, formatii cultural-artistice etc.), fie prin intermediul mass-media.

Actiunile cuprinse in cadrul educatiei nonformale la varsta scoalra, prezinta unele trasaturi specifice:

a) Caracterul optional al activitatilor extrascolare, in sensul ca ele ofera elevilor posibilitatea sa opteze pentru activitati la alegere. Autodeterminarea activitatii, a preocuparilor in timpul liber implica o optiune pentru o anumita activitate, o decizie care reprezinta debutul unei activitati pe care individul o va desfasura. Activitatile optionale, pe langa aportul lor la formarea personalitatii, contribuie si la recreere, destindere si reconfortare, la mentinerea capacitatii de efort prin asigurarea odihnei active.

Activitatile extrascolare ale elevilor raspund functiilor importante ale timpului liber:

informare - sa contribuie la imbogatirea orizontului de cunostinte si informatii din domeniile stiintei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.;

formare- dezvoltare - sa stimuleze dezvolaterea intelectuala, gandirea creatoare, inteligenta, spiritul novator, sa cultive talente, valori morale, spiritul de cooperare si sociabilitate etc.;

destindere - recreere

divertisment - distractie

Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialitati, urmaresc ocuparea eficienta si placuta a timpului liber, cultivarea intereselor, inclinatiilor si aptitudinilor  elevilor.

O atentie deosebita trebuie acordata educatiei pentru timpul liber. Asa cum se precizeaza in Programa activitatii educative in invatamantul preuniversitar aprobata de Ministerul Invatamantului in anul 1994, principalele obiective ale acestei educatii sunt:

cunoasterea si insusirea activitatilor diverse de organizare si petrecere a timpului liber;

initierea, sustinerea si dezvoltarea comportamentului ludic;

cunoasterea unor modele si tehnici de planificare a vietii personale, in vederea dezvoltarii sentimentului de satisfactie a trairii timpului;

formarea unui stil de viata civilizat,

cunoasterea specificului national privind petrecerea timpului liber in vederea valorizarii traditiilor si obiceiurilor nationale;

identificarea surselor de stres si a modalitatilor de evitare a lor si identificarea modalitatilor de relaxare;

cultivarea unei atitudini optimiste fata de viata.

b) Sunt activitati care corespund intereselor, aptitudinilor, inclinatiilor elevilor. Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialitati au ca obiectiv primar ocuparea eficienta a timpului liber, cultivarea intereselor si aptitudinilor elevilor.

Pentru a putea descoperi si cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi este constituit, organizat si condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului pentru care a fost creat. Astfel cercul de elevi trebuie sa:

reprezinte o activitate la care elevul trebuie sa adere din proprie vointa;

intruneasca un grup de tineri cu interese si afinitati intr-o anumita ramura;

aiba sprijinul pedagogic al scolii, care sa vina in intampinarea intereselor conturate si afisate de membrii cercului;

desfasoare o activitate continua, sustinuta;

asigure conditiile materiale si personalul de indrumare capabil sa stimuleze creativitatea elevilor.

c) Antrenarea nemijlocita a elevilor la actiuni, in stransa legatura cu indrumarea competenta din partea adultilor; sunt, de regula, sau in buna masura, actiuni concepute de elevi, care le dau prilejul sa-si imbogateasca experienta sociala, sa participe la realizarea propriei instruiri si educatii;

d) Continuturile sunt expresia cautarilor, optiunilor si inventiei elevilor.

Activitatile de cerc nu trebuie sa capete manualul si programa scolara. Stabilirea problematicii cercului pe teme si subiecte sa se realizeze de catre conducatorul cercului cu larga consultare a membrilor acestuia.

Metodica activitatii in cercurile pe obiecte de invatamant prevede, de regula, etape ca: prezentarea temei de catre adulti sau de catre un membru al cercului pregatit in prealabil; intrebari si raspunsuri, experiente, demonstratii, aplicatii practice, concluzii finale si teme de reflectie.

e) Solicitarea diferentiata si diversa a elevilor in activitatile extrascolare in functie de aptitudini, interese, dorinte, sex etc., ceea ce favorizeaza individualizarea proceselor educationale.

f) Marea majoritate a activitatilor educative extrascolare nu sunt grevate de evaluari, de masurari si aprecieri care sa se exprime in note sau calificative.

g) Educatorii joaca rolurile mai discret, asumandu-si adesea misiunea de animatori sau de moderatori. Activitatile sunt indrumate si coordonate de un personal specializat, in stransa legatura cu alevii, parintii, organizatiile culturale etc.

Raportul educatiei nonformale cu educatia formala este unul de complementaritate, atat sub aspectul continuturilor, cat si al formelor si modalitatilor de realizare.

Educatia informala

Denumirea acesteia provine din limba latina (informis/informalis preluat cu sensul de ,,spontan, neasteptat'').

Educatia informala cuprinde ,,totalitatea informatiilor neintentionate, difuze, eterogene, voluminoase - sub raport cantitativ - cu care este confruntat individul in practica de toate zilele si care nu sunt selectate, organizate si prelucrate din punct de vedere pedagogic'' (Cucos, 1996, p. 36). Acest tip de educatie se realizeaaza gratie influentelor cotidiene, prin interactiunea individului cu alte persoane in mediul social, cultural, economic s.a. Sunt influente ce se situeaza in afara unui cadru organizat, institutionalizat, provenite din partea intregului mediu de viata, a ambiantei familiale, ca si a celei imediate (civilizatie urbana, viata a satului, grupuri de varsta), si se datoresc muncii efectuate, meseriei prestate, participarii la viata social-culturala etc. Aceste activitati nu imbraca forme explicit educative.

Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media, in special de televiziune, de casete si de filme. Influente educative de tip informal au si anumite aspecte ale vietii familiale (exemplu concret al parintilor, atitudinile manifestate de un gen sau altul etc.).Educatia informala include experiente traite, idei aplicate sau ,,valori incercate'' in viata cotidiana. Ea reprezinta ,,intreaga achizitie automata a persoanei, achizitie dobandita intr-o maniera intamplatoare, dar in ocazii din ce in ce mai numeroase si mai variate, asa cum le determina conditiile existentei umane ca atare'' (T. Cozama, 1997, p. 28).

In contextul informal de educatie, initiativa invatarii revine individului, educatia este voluntara, iar grilele de evaluare sunt altele decat in educatia formala, competenta intr-un domeniu sau altul fiind criteriul reusitei.

Invatarea de tip formal este:

foarte inegala de la elev la elev;

invatare semiformala = studiu independent, orientat de profesor, dar realizat acasa;

invatare realizata in imprejurari diferite, cu grad scazut de prelucrare;

invatare in domenii putin frecventate de scoala: cosmosul, viata oceanelor etc.;

invatare cu caracter pluridisciplinar.

Intr-o perspectiva sistemica, se poate lesne observa ca cele trei dimensiuni ale educatiei au cate ceva specific de indeplinit (A. Pain, 1990, p. 233, apud. C. Cucos, 1996, p. 37):

1. Educatia formala ofera

ca demers initial, intreoducerea individului in tainele muncii intelectuale organizate;

posibilitatea de a formaliza cunostintele, plecand de la achizitii istorice si practici reiesite din actiune;

recunoasterea achizitiilor individuale;

formalizarea si concretizarea achizitiilor in alte modalitati educative pe plan social.

2. Educatia nonformala

raspunde adecvat la necesitatile concrete de actiune;

ofera un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunostinte din practica;

faciliteaza contactul cu cunostinte, plecand de la nevoile resimtite de educati;

demitizeaza functia de predare.

3. Educatia informala furnizeaza

o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant;

momentul declansarii unui interes de cunoastere pentru subiect;

posibilitatea trecerii de la un interes circumstantial la o integrare mai cuprinzatoare;

posibilitatea unei explorari personale, fara obligatii sau prescriptii ferme;

o marja de libertate de actiune pentru elaborarea unui proiect personal;

posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

In acelasi timp se pot invoca mai multe ratiuni pentru o integrare a celor trei modalitati:

posibilitatea de raspunde la situatii si nevoi complexe;

constientizarea unor situatii specifice, cu totul noi;

o mai buna constientizare a unor nevoi individuale si colective,

o mai mare sensibilitate la situatii de blocaj care cer noi abordari si rezolvari,

ameliorarea formarii formatorilor,

facilitarea autonomizarii ,,formatilor'';

conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au in vedere educatia.

Interdependenta formelor de educatie

Cele trei tipuri de educatie - formala, nonformala si informala - chiar daca au campuri proprii de actiune in ansamblul procesului de educatie, functionalitati diferite, ele ingaduie nu numai extensiunea, ci si o penetratie si o interdependenta.

Educatia formala are de castigat daca integreaza creator influentele datorate modalitatilor de educatie nonformala si informala. In acelasi timp, acumularile educative formale pot contribui esential la dezvoltarea si eficacitatea celorlalte.

Dar se pot retine, simultan, si unele ratiuni contrare acestei integrari posibile dintre educatia formala, nonformala si informala, atunci cand:

se pune in aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;

aceasta conjugare functionala apeleaza la un sistem centralizat, care poate rapi din marja de libertate a actiunii in interiorul fiecarei modalitati;

este urmarita mentinerea unei disjunctii intre inteligenta abstracta si inteligenta concreta (scop care, cel putin teoretic, poate fi admis).

In afara de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educatiei, unii autori propun modalitati concrete de articulare (Vaideanu, 1988, p. 236-237, Cucos, 1996, p. 38; Istrate & Jinga, 2001, p. 159):

sublinierea codurilor de referinta (concepte fundamentale) si a codurilor de interpretare (criterii, metodologii);

prin cresterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad mai mare de generalitate (filosofie, istoria culturii si civilizatiei, literatura etc.);

prin introducerea si sporirea orelor de sinteza si/sau a orelor la dispozitia profesorului;

lectii tematice sau lectii cu deschidere spre informatia obtinuta de elevi/studenti in cadrul informal;

lectii si echipe de profesori (biologie-chimie sau fizica si literatura etc.), pegatite in legatura cu temele de baza ale informatiei de baza, obtinuta in cadrul informal (filme, excursii, emisiuni TV) referitoare la cosmos, la oceane etc.;

ore de educatie morala sau dirigentie care abordeaza probleme concrete;

folosirea metodelor care leaga invatarea in clasa cu invatarea independenta;

unele activitati extrascolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiasi scop;

elaborarea unor proiecte de catre studenti pentru rezolavarea unor probleme din comunitatea in care traiesc;

rezolvarea de catre elevi sau studenti a unor probleme ale comunitatii in care traiesc, apeland la cunostintele dobandite in diverse domenii;

realizarea unor activitati paractice ce preupun cunostinte interdiciplinare sau dobandite atat intr-un cadru institutionalizat, cat si in afara lui.

Coordonarea si articularea celor trei ipostaze ale educatiei constituie o problema complexa. Experientele nonformale ale scolarilor nu sunt intotdeauna cunoscute si exploatate in scoala. Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:

in perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurand o complementaritate benefica intre actiunea unitara a statului si initiativele comunitatilor de baza;

in perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigura articularea intre diferiti intervenienti socio-culturali;

la nivelul retelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumita zona, facilitand conlucrarea dintre mai multi factori grupali sau individuali.

Cert este ca toate cele trei educatii ,,paralele'', chiar daca au propriul camp de actiune si functionalitati diferite, ingaduie extensiuni si intrepatrunderi benefice, aceasta articulare conducand la intarirea lor reciproca si la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme de educatie se sprijina si se conditioneaza reciproc. Trebuie recunoscut, totusi, ca, sub aspectul succesivitatii in timp si al consecintelor, educatia formala ocupa un loc privilegiat, prin necesitatea anterioritatii ei pentru individ  si prin puterea ei integrativa si de sinteza.

Teme

1. Care sunt caracteristicile educatiei formale?
2. Care sunt notele definitorii ale educatiei nonformale?
3. Care sunt principalele institutii culturale, aristice, sociale etc., care pot induce influente formative?
4. Concepeti un plan integrat de educatie ce se poate baza pe cele trei laturi ale acesteia.

Educatia permanenta. Continut si semnificatii

Conceptul de educatie permanenta poate fi disociat de un alt continut notional, cel referitor la caracterul permanent al educatiei. Necesitatea permanentei educatiei in plan individual si istoric a fost intuita de mult timp, in primul rand de clasicii pedagogiei universale. ,,Pentru fiecare om, vaiata sa - noteaza Comenius - este o scoala, de la leagan pana la mormant''.

C. Cucos (1996) considera ca acest concept de educatie permanenta este specific pedagogiei contemporane si ca acopera un principiu teoretic si actional care incearca sa regularizeze o anumita realitate specifica secolului nostru. De altfel, teoreticienii educatiei permanente: procesul de accelerare a schimbarilor, explozia demografica, evolutia fara percedent a stiintelor si tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relationale si de viata, multiplicarea profesiunilor, cresterea gradului de democratizare sociala. Profundele transformari social-economice petrecute in lume au adanci implicatii pe planul adaptarii oamenilor la aceste transformari. Acestora li s-au adaugat ceea ce numim revolutia tehnico-stiintifica contemporana, cu consecinte frapante pe planul innoirii intr-un ritm rapid a volumului de cunostinte de care dispune omenirea, al circulatiei si utilizarii informatiilor.

Cateva exemple sunt de natura sa ne infatiseze o imagine impresionanta. S-a ajuns, astfel, la concluzia ca volumul cunostintelor se dubleaza la fiecare 10 ani, ceea ce determina o multiplicare cu opt a cunostintelor de care vom dispune pana in anul 2010; circa 90% dintre cercetatorii stiintifici ai omenirii din toate timpurile sunt astazi in viata.

Au strabatut procese de adanci mutatii - calificate ca fiind autentice cotituri in stiinta - fizica, chimia, matematica, informatica, microelectronica, astronomia s.a., paralel cu aparitia a numeroase stiinte de granita. Se asteapta o adevarata revolutie in biologie. Au aparut noi domenii ale stiintei.

Toate acestea au pus in fata oamenilor politici, a psihologilor si pedagogilor intrebarea: ,,omul de astazi poate stapani totalitatea cunostintelor timpului sau?''. Si nu numai atat. Astazi cunostintele in marea lor majoritate reprezinta tehnologie. A crescut fantastic ritmul de materializare a cunostiintelor stiintifice in procese tehnologice, ceea ce justifica apreciera ca stiinta a devenit o forta nemijlocita de productie. Aproape un secol a trebuit sa treaca pentru ca ideea combinei agricole sa devina combina agricola, un secol si jumatate pentru ca ideea masinii de scris sa devina masina de scris, 102 ani pentru fotografie, 8 ani pentru televizor, 5 ani pentru tranzistor, 4 ani pentru laser. S-a calculat ca durata medie a perioadei care se scurge intre inceperea unei cercetari stiintifice si aparitia unui nou produs - rezultat al aplicarii cercetarii respective - s-a scurtat de la 92 de luni in 1957, la sub 20 de luni, in prezent. Concluzia fireasca a unei asemenea situatii s-a conturat clar: pentru marea majoritate a indivizilor, schimbarea profesiunii se impune cel putin o data in cursul vietii lor; iar dupa anul 2010 omul va trebui sa-si schimbe profesia de cel putin trei ori.

Ca atare, ritmul rapid al transformarilor din economie, societate, stiinta si tehnica, ritm care a trecut de la o progresie aritmetica la una geometrica pentru a junge la o functie exponentiala, a ridicat cu toata acuitatea problema adaptarii indivizilor si colectivitatilor la acest ritm, ca si aceea a capacitatii lor de participare activa, creativa, la transformarea naturii, societatii si a omului insusi. In fata acestei situatii dramatice, vechi conceptii si structuri despre educatie s-au prabusit. Ambitia scolii de a transmite cunostinte valabile pentru o viata de om a devenit iluzorie si anacronica. Aceasta ambitie a fost oarecum rezonabila si rationala pentru o lunga perioada de timp, cand ritmul mutatiilor a fost relativ lent si fara efecte stresante asupra oamenilor si a fenomenelor de adaptare. Asitam, deci, nu la criza educatiei in sine, nu la criza invatamantului in ansamblu, nu la criza educatiei de principiu, ci la criza educatiiei, invatamantului si instructiei de tip traditional, valabile pentru alte vremuri. Si ca-ntotdeauna, pe ruinele unor conceptii devenite inadecvate si inoperante a aparut o conceptie novatoare, spiritul optimismului pedagogic: conceptia educatiei permanente.

Implicatii practice ale educatiei permanente

Operationalizarea conceptului de educatie permanenta, inscrisa printre obiectivele de baza ale dezvoltarii si perfectionarii invatamantului romanesc determina mutatii importante in trei zone fundamentale ale practicii educative: in obiectivele si continuturile ei, in structurile, in metodologia si tehnicile sale specifice.

A) In ceea ce priveste obiectivele si continuturile, educatia permanenta este chemata mai intai sa trasnsforme inteaga personalitate, facilitand realizarea deplina a acesteia, inflorirea ei multilaterala, dezvoltarea trasaturilor pozitive, a insusirilor, talentelor si aptitudinilor fiecarui individ. Afirmandu-se ca un factor de potentare a resurselor umane, educatia inceteaza sa se constituie ca un sector distinct al vietii, devenind tot mai mult un fenomen atotcuprinzator, prezent in toti ,,porii'' socialului, in ansamblul relatiilor interumane, o dimernsiune permanenta a vietii.

B) Realizarea in practica a principiului educatiei permanente aduce dupa sine mutatii structurale fundamentale. In primul rand, si mai ales, aceste mutatii au in vedere integrarea intr-un sistem unic a educatiei copiilor, tineretului si adultilor.

Bibliografie

1. Cucos, C. (1996). Pedagogie. Iasi: Ed. Polirom.
2. Jinga, I., Istrate, E. (2001). Manual de Pedagogie. Bucuresti: Ed. All.
3. Pain, A. (1990). Éducation informelle. Paris: Éd. L'Harmattan.
4. Vaideanu, G. (1988). Educatia la frontiera dintre milenii. Bucuresti: Ed. Politica.