Unirea Tarii Romanesti cu Moldova reprezinta unul din momentele cardinale ale istoriei patriei noastre, actul politic care sta la baza Romaniei moderne. Infaptuita la 24 ianuarie 1859, Unirea este rezultatul firesc al unui indelungat proces istoric, care s-a maturizat in conditiile inceputului oranduirii capitaliste si ale formarii natiunii romane.
PRINCIPATELE ROMANE DUPA REVOLUTIE
Dupa inabusirea revolutiei din 1848, reactiunea interna si fortele interventioniste dinafara au luat masuri de reorganizare a regimului regulamentar restaurat. Prin intelegerea realizata intre Turcia, puterea suzerana, si Rusia, puterea protectoare, s-a incheiat in aprilie 1849, la Balta Liman, o conventie care justifica prezenta trupelor celor doua state in Principate pentru ,,a reprima orice miscare de insurectionare". Ocupatia militara a Principatelor Romane se va prelungi pana in 1851. Razboiul Crimeei, izbucnit in 1853, va aduce o noua ocupatie straina, la inceput a trupelor ruse, iar apoi a celor austriece care se vor retrage abia in 1857.
Potrivit conventiei de la Balta Liman, s-au numit in ambele principate alti domni pe timp de sapte ani: Grigore Alexandru Ghica in Moldova si Barbu Stirbei in Muntenia. In acesti ani s-au facut anumite imbunatatiri in administratia Principatelor, mai ales in Moldova, unde domnitorul ducea o politica cu tendinte liberale. Noii domni n-au putut sa nu tina seama de realitatile impuse de evenimentele din 1848.
Desi infranta, revolutia din 1848 daduse impuls dezvoltarii societatii si adusese transformari importante. Anii imediat urmatori revolutiei se caracterizeaza prin rolul crescand al burgheziei, care cucereste pozitii noi in viata economica si politica.
Are loc o dezvoltare a productiei si a schimbului de marfuri; largirea transporturilor rutiere si a navigatiei, intensificarea legaturilor economice intre diferite regiuni. Aceasta a avut ca urmare atenuarea particularitatilor locale, largirea schimburilor comerciale dintre Principatele Romane, care se transforma treptat intr-o unitate economica. Pietele locale, provinciale, s-au contopit astfel intr-o piata unica; o etapa importanta a reprezentat-o desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Romaneasca, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1848.
Progresul economic si social al tarilor romane era franat de mentinerea formelor feudale de exploatare in agricultura, care au dominat in Moldova si Tara Romaneasca pana in 1864, de faramitarea statala si de dominatia straina. Pentru accelerarea dezvoltarii societatii romanesti, o conditie necesara era faurirea statului national unitar si independent.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE - O NECESITATE LEGICA
Datorita imprejurarilor interne si externe nefavorabile, poporul roman a trait timp de secole in unitati statale si provinciale distincte, fiecare dintre ele cu o viata politica proprie.Dar nici diviziunea statala, nici stapanirile straine n-au putut impiedica dezvoltarea unitara si continuitatea poporului roman pe teritoriul pe care s-a format. El si-a pastrat nealterate limba si portul, traditiile, obiceiurile, fiinta nationala.
O caracteristica a dezvoltarii tarilor romane a constituit-o permanenta legaturilor economice, politice, culturale intre teritoriile de o parte si de alta a Milcovului, intre aceste si Transilvania.
Infaptuirea unitatii si a independentei poporului roman a devenit o preocupare permanenta a exponentilor luptei sale revolutionare. Ideea unirii romanilor s-a impus ca problema centrala din deceniul al 4-lea al secolului al XIX-lea, raspunzand unor necesitati obiective ale procesului de dezvoltare istorica a societatii romanesti. In deceniul premergator revolutiei are loc un contact direct tot mai amplu intre fruntasii miscarii nationale din cele trei tari romane, care a prilejuit cunoasterea reciproca a realitatilor din fiecare provincie romaneasca, a cimentat legaturi si a generat planuri de actiune commune.
Vointa de unire a fost exprimata clar si puternic in timpul revolutiei din 1848. Inconjurate de state reactionare, fortele patriotice interne singure nu s-au dovedit insa suficient de mature pentru a infaptui Unirea in timpul revolutiei.
In 1850, Nicolae Balcescu a sesizat si a definit magistral esenta cerintelor obiective ale evolutiei societatii romanesti pentru o intreaga epoca. El scria ca dupa revolutia din 1848 ,,ne mai ramanea sa facem alte doua revolutii". Balcescu se referea in mod clar la realizarea unitatii statului si, mai tarziu, la obtinerea independentei nationale, pentru ca in felul acesta ,,natiunea sa intre in plenitudinea drepturilor sale naturale".
Dupa revolutia din 1848, Unirea a devenit problema centrala, dominanta, a vietii politice romanesti, punand in miscare cele mai largi mase ale poporului.
FORTELE UNIONISTE; LUPTA PENTRU UNIRE
Unirea era o cauza a intregului popor. Dar in raport cu interesele lor de clasa, fortele sociale romanesti au inteles in mod diferit continutul si caracterul Unirii.
Forta sociala principala in miscarea unionista au constituit-o masele largi populare de la orase si sate, care au actionat cu cea mai mare energie si hotarare. Ele legau de infaptuirea acestui mare act national si implinirea aspiratiilor sociale. Taranii urmareau, in primul rand, ca prin Unire sa scape de claca si sa obtina pamant, iar paturile orasenesti considerau ca prin Unire, se va realiza cadrul politic favorabil unor largi libertati democratice.
Burghezia, in plina ascensiune, socotea ca intr-un stat unitar se vor crea conditii prielnice pentru prosperitatea ei economica si pentru obtinerea unei pozitii preponderente in viata politica a tarii.
Generatia care a infaptuit marele ideal al Unirii din 1859 si care infaptuise revolutia de la 1848 avea in frunte inflacarati patrioti, ca: Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Malinescu, Constantin A. Rosetti, fratii Ion si Dumitru Bratianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Nicolae Orasanu s.a. . Carturari si oameni politici de seama, animati de idei inaintate, au adus o contributie pretioasa la progresul general al tarii.
In ceea ce priveste boierimea, o mare parte a acesteia, din interese economice si politice apropiate de cele ale burgheziei, s-a alaturat puternicelor forte nationale unioniste. Unii dintre marii boieri, in numar neinsemnat, de teama ca Unirea ar putea pune in primejdie privilegiile lor de clasa, s-au grupat in partida antiunionista.
Activitatea patriotica a fostilor conducatori revolutionari din 1848 a continuat, in pofida conditiilor grele, atat in tara cat si in exil. Prin publicatii si conferinte, memorii si demersuri diplomatice, acestia au intreprins o ampla actiune de propaganda in favoarea Unirii. Raspanditi in diverse centre diplomatice (Viena, Frankfurt, Paris, Londra, Constantinopol), patriotii au desfasurat o laborioasa activitate, pentru a crea un puternic curent de opinie in sprijinul cauzei romanesti.
In fruntea exilatilor, pana in 1852, Nicolae Balcescu, urmat de C.A.Rosetti, fratii Golesti, fratii Bratianu, Vasile Malinescu, Costache Negri s.a. Acestia erau in legatura cu unii reprezentanti ai popoarelor europene, grupati in Comitetul central democratic european, infiintat in 1850, la Londra, din initiativa italianului Giuseppe Mazzini. Cu totii isi exprimau speranta ca va izbucni o noua revolutie in Europa.
La 29 noiembrie 1852, s-a stins din viata in Italia, la Palermo, marele patriot si democrat-revolutionar Nicolae Balcescu, ceea ce a indurerat mult intrgul popor roman si cercurile progresiste europene.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMANE-PROBLEMA EUROPEANA
Miscarea unionista din tara, ca si intensa activitate a emigratiei dinafara hotarelor au impus nazuinta fundamentala a romanilor in atentia diplomatiei europene. De asemenea, interesele contradictorii ale marilor puteri in Balcani si in bazinul Marii Negre, ajunse intr-o faza noua dupa infrangerea Rusiei in razboiul Crimeei, au usurat aducerea pe prim plan a chestiunii orientale, inclusiv a situatiei Principatelor dunarene, unirea acestora fiind una din problemele importante ale Congrasului de la Paris.(1856).
Reprezentantii statelor participante la Congres au luat atitudini diferite fata de viitorul regim al Principatelor Romane. In sprijinul Unirii s-au pronuntat Franta, Rusia, Sardinia si Prusia; o impotrivire neta au manifestat Turcia si Austria; favorabila Unirii in timpul lucrarilor Congresului, Anglia va reveni ulterior la pozitia sa traditionala de sprijinitoare a Imperiului otoman.
Adoptarea pozitiilor fata de problema Principatelor era determinata de anumite interese statale. Franta lui Napoleon al III-lea voia sa-si asigure in sud-estul Europei un debuseu economic si un pion al influentei sale politice; Rusia vedea in Unire un mijloc de a slabi Imperiul otoman; Sardinia si Prusia, sustinand cauza romanilor, pledau indirect pentru unificarea Italiei si a Germaniei; Anglia era interesata in mentinerea Imperiului otoman ca o forta opusa Rusiei; Turcia, puterea suzerana, se temea ca Moldova si Muntenia unite isi vor dobandi si independenta politica, asa cum se va si intampla dupa doua decenii. Austria considera ca statul national roman ar duce la intensificarea luptei de eliberare a romanilor din Transilvania, doritori sa se alature fratilor de peste Carpati.
Datorita pozitiilor divergente, Congresul din 1856 nu a putut ajunge la un acord asupra Unirii Principatelor; s-a creat insa posibilitatea ca poporul roman sa se pronunte in privinta viitorului lui. Tratatul de pace prevedea ca populatia Principatelor sa fie consultata prin intermediul unor adunari(divanuri) ad-hoc. Totodata s-a stabilit ca cele doua tari, ramanand sub suzeranitatea Turciei, sa intre sub garantia colectiva a puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris; se inlatura astfel protectoratul unei singure tari.
Congresul a hotarat ca sudul Basarabiei(judetele Cahul, Ismail, Bolgrad) sa reintre in componenta Moldovei; se prevedea libertatea navigatiei pe Dunare si neutralitatea Marii Negre; se aproba crearea unei comisii europene a Dunarii, cu sediul la Galati.
Pe temeiul cererilor exprimate in adunarile ad-hoc si al constatarilor facute in Principate de o comisie speciala europeana de informare instituita de Congres, urma sa se convoace la Paris o conferinta a puterilor europene care sa alcatuiasca o alta legislatie in locul Regulamentului organic.
