Descifrarea a fost facilitata de inscriptia in piatra de la Rosetta, descoperita de soldatii lui Napoleon, in timpul campaniei din 1799, in Delta Nilului. Aceasta piatra contine, de fapt, aceeasi inscriptie, in doua limbi, respectiv egipteana, scisa cu hieroglife si motive populare, si apoi greaca, scrisa in alfabetul grecesc obisnuit. S-a demonstrat ca aceasta piatra-monument fusese ridicata in cinstea lui Epifanie al V-lea Ptolomeul. Dupa o munca indelungata, Champollion a ajuns la concluzia ca hieroglifele constau nu numai din insemne pentru cuvinte intregi , ci si ca ele contin, de fapt, semne pentru diferitele sunete distincete.
Dupa ce Champollion moare - de altfel, foarte tanar, cercetarile si activitatea sa sunt continuate de invatatul german Richard Lepsius, care este considerat intemeietorul propriu-zis al egiptologiei moderne.
In genere, este de retinut faptul ca limba egipteana este inrudita cu limbile hamite, dar prezinta, in acelasi timp, si anumite trasaturi semite. Scrierea hieroglifica era la inceput o scriere exclusiv ideografica. Insa, foarte de timpuriu, s-a dezvoltat si o scriere fonetica, utilizand semne pentru fiecare sunet. Consecinta a fost o mixtura a ambelor sisteme. Si intrucat in aceasta serie erau desemnate doar consoanele, vocalizarea cuvintelor egiptene este, de regula, necunoscuta. Formele de transcriere, in general, au fost reconstruite fie cu ajutorul transcriptiilor cuneiforme ori grecesti, fie sunt pur conventionale.
Notiunea de "Dumnezeu" este redata in egipteana prin ntr, cuvant a carui semnificatie originara n-a fost inca lamurita. Unii cercetatori au asociat acest cuvant cu cel folosit pentru "soda", "natriu", si intrucat soda era folosita ca sapun, l-au tradus prin "pur", "curat", in sensul ca "Dumnezeu" este "cel curat". Aceasta explicatie a fost insa abandonata in ultimul timp. Acelasi lucru s-a intamplat si cu o a doua incercare de exegeza, potrivit careia semnul de reprezentare hieroglifica pentru ntr ar fi un topor, ca simbol al puterii. Se pare insa ca semnul hieroglific reprezinta mai degraba o prajina cu o naframa sau cu un steag, fiind folosita, probabil, pentru a delimita un loc sacru si, in consecinta, l-ar putea desemna pe "Dumnezeu", ca "sfant", ca "cel sfant". Oricum, in acceptiunea multor exegeti, notiunea de "Dumnezeu" nu poate fi dedusa si determinata in mod cert din si de cuvantul ntr.
Tocmai de aceea, s-a incercat lamurirea acestei probleme pornindu-se de la semnificatia unor sinonime ale cuvantului ntr, pe baza carora s-a ajuns la concluzia ca, totusi, notiunea de "Dumnezeu" are o semnificatie comuna cu aceea ce inseamna "forta", "putere".
La vechii egipteni, zeii erau muritori, dar, asemenea oamenilor, si ei primeau o noua viata. Ca si oamenii, zeii au fost nascuti, cu alte cuvinte, ei nu erau nemuritori sau vesnici in sens absolut. Probabil ca viata inseamna putere, dar nu o putere care actiona de la sine si prin sine, ci una legata totdeauna de o fiinta vie, de un animal, de un om sau de o divinitate. Prin urmare, divinitatea egipteana nu era o persoana, o individualitate, in sensul nostru. Ea era, in acelasi timp, individualitate si putere impersonala. Divinitatea facea parte dintr-un complex de fiinte vii, in care puterea de viata se revarsa de la una spre cealalta, intrucat orice individualitate, pentru vechii egipteni, reprezenta o parte a comunitatii si isi avea radacinile in ea. De aceea intalnim mereu aceeasi caracteristica, si anume faptul ca zeii fuzioneaza, preluand sau imprumutandu-si reciproc insusirile proprii, asa cum se va observa mai tarziu. O anume divinitate, care multa vreme aparea ca distincta de celelalte, fuzioneaza, astfel, deodata cu o alta, care pana aici isi avea, de asemenea, propriile ei insusiri si propria ei identitate. Pentru vechii egipteni nu era nimic straniu in aceasta. Zeii sunt simultan personali si impersonali. De fapt, un fenomen similar intalnim si in unele dintre marile religii actuale, pentru care divinitatea apare cand ca persoana, cand cu caracter impersonal, panteist sau pancosmistic, ca ceva care se poate manifesta intr-o varietate de forme sau absolut deloc.
Lumea zeilor egipteni este pestrita si diversa. Privita din punct de vedere exterior, se remarca faptul ca majoritatea zeilor sunt reprezentati ca oameni cu cap de animale. In plus, apar si reprezentari sub o forma exclusiv zoomorfica sau, in cazul catorva dintre zei, exclusiv antropomorfic. Este, practic, imposibila demonstrarea unei evolutii istorice, de la reprezentarea zoomorfica la cea zoomorfica-antropomorfica a divinitatii, fiindca ambele forme de reprezentare au coexistat si convietuit foarte de timpuriu. De asemenea, nu exista argumente nici pentru a se demonstra ca reprezentarea zoomorfica ar constitui o treapta anterioara reprezentarii antropomorfice, intr-o relatie de succesiune. Dar ce semnifica reprezentarea aceasta zoomorfica - uneori chiar vegetala - a divinitatii? Pentru aproape toti egiptologii, toteismul sau credintele totemiste n-au nimic de-a face cu aceasta. Asa cum opina H.Kees, este mai probabil ca animalul sa fi fost conceput ca un simbol si sa fi exprimat, in consecinta, o anumita insusire esentiala a unui zeu. De pilda, taurul simbolizeaza forta si puterea de procreatie, leul salbaticia si necunoscutul, soimul zburator este cerul sau soarele care se misca pe cer, vaca reprezinta zeita mama care da viata, etc. Multe corelatii si semnificatii raman, insa, necunoscute pentru noi, cei de astazi. De retinut este faptul ca, uneori, si anumite realitati geografice si-au avut partea lor de contributie: divinitatile cu chip de crocodil sunt adorate pe Nil, cele cu chip de leu in locurile unde vaile se revarsa in desert, etc.
Interesant este si faptul ca, in cazul celor mai multe divinitati egiptene, avem de-a face cu zei locali, care sunt adorati in orasele lor de resedinta. Fiecare oras isi avea zeul sau zeita lui.
