Teoria razboiului hegemonic

Teoria razboiului hegemonic

In introducerea istoriei marelui razboi dintre spartani si atenieni, Tucidide scrie ca se adreseaza "acelor cercetatori care vor dori o cunoastere exacta a trecutului, cu scopul de a interpreta viitorul, trecut care, in decursul istoriei umane, se va repeta asemanator, daca nu se reflecta asupra lui..In fine, am scris aceasta lucrare, nu pentru a castiga aplauze de moment, ci, mai mult ca un bun pentru totdeauna ". Presupunand ca fenomenele si comportamentele pe care el le observa se vor repeta in decursul istoriei umane, Tucidide urmareste sa dezvaluie fundamentul si natura neschimbatoare a ceea ce astazi numim relatii internationale.

In limbajul stiintelor sociale contemporane, Tucidide credea ca a descoperit legea generala a dinamicii relatiilor internationale. Desi exista diferente intre conceptiile legii si metodologiei stiintifice ale lui Tucidide si cele ale cercetatorilor de astazi ai relatiilor internationale, este semnificativ faptul ca Tucidide este primul care expune ideea ca dinamica relatiilor internationale este determinata de cresterea diferentiata a puterii dintre state. Aceasta idee fundamentala - ca inegala crestere a puterii dintre state este forta conducatoare a relatiilor internationale - poate fi identificata ca teorie a razboiului hegemonic.

Acest eseu argumenteaza ca teoria razboiului hegemonic a lui Tucidide, constituie una din ideile organizatoare centrale pentru studiul relatiilor internationale. Paginile urmatoare examineaza si evalueaza teoria razboiului hegemonic a lui Tucidide si variantele contemporane ale acestei teorii. Pentru a realiza aceasta sarcina, este necesar sa facem o sistematizare a ideilor lui Tucidide, sa expunem asumptiile sale de baza si sa intelegem metoda sa analitica. Apoi, acest articol aduce in discutie daca aceasta conceptie a lui Tucidide asupra relatiilor internationale s-a dovedit a fi sau nu "un castig pentru totdeauna". Ajuta ea la explicarea razboaielor din era moderna? Cum a fost ea modificata de stiinta moderna? Care este relevanta sa pentru era nucleara contemporana?

Teoria razboiului hegemonic a lui Tucidide Ideea esentiala inclusa in teoria razboiului hegemonic a lui Tucidide este ca schimbarile fundamentale din sistemul international sunt determinantii de baza ale acestor razboaie. Structura sistemului sau distributia puterii dintre state in interiorul sistemului poate fi stabila sau instabila. Un sistem stabil, este unul in care schimbarile pot avea loc, daca nu pun in pericol interesele vitale ale statelor dominante si astfel sa provoace un razboi intre ele. In viziunea sa, un astfel de sistem stabil are o ierarhie clara a puterii si o putere hegemonica sau dominanta incontestabila. Un sistem instabil este unul in care schimbarile economice, tehnologice si de alt fel erodeaza ierarhia internationala si submineaza pozitia statului hegemonic. In aceasta ultima situatie, evenimentele dificile si crizele diplomatice pot grabi un razboi hegemonic intre statele din sistem. Rezultatul unui astfel de razboi este o noua structura internationala.

Trei elemente sunt incorporate in acest scurt rezumat al teoriei. In primul rand, un razboi hegemonic este diferit de alte categorii de razboaie fiind cauzat de schimbari profunde in politica, strategie si afaceri economice. Al doilea element este ca relatiile dintre statele individuale pot fi concepute ca un sistem, iar comportamentul statelor este determinat in cea mai mare parte de interactiunile lor strategice. In al treilea rand, razboiul hegemonic ameninta si transforma structura sistemului international; chiar daca participantii la conflict sunt sau nu constienti de aceasta, in joc este ierarhia puterii si relatiile dintre statele din sistem. Conceptia lui Tucidide si toate formularile ulterioare ale teoriei razboiului hegemonic decurg din aceste trei elemente.

O astfel de teorie structurala a razboiului este diferita de teoria escaladarii. Asa dupa cum afirma Waltz in "Omul, statul si razboiul", conform acestei ultime teorii, razboiul apare din simplul motiv ca nu exista nimic care sa il impiedice. Intr-un sistem international anarhic, conducatorii iau decizii si raspund la deciziile luate de altii. Acest proces de actiune-reactiune poate conduce in timp la situatii in care conducatorii provoaca in mod deliberat razboi sau pierd controlul asupra evenimentelor si in cele din urma se gasesc ei insisi aruncati in razboi. Astfel, razboiul devine consecinta interactiunii politicilor externe.

Majoritatea razboaielor sunt consecinta unor asemenea procese de escaladare. Ele nu sunt cauzal legate de caracteristicile structurale ale sistemului international, ci mai degraba sunt datorate neincrederii si nesigurantei ce caracterizeaza relatiile dintre state, ceea ce Waltz a numit un sistem de autoajutorare. Astfel, istoria straveche care introduce istoria lui Tucidide este o relatare a amenintarilor constante. Insa, Razboiul Peloponesiac, ne spune el, este diferit si merita o atentie speciala datorita acumularii masive de putere in Elada si a implicatiilor asupra structurii sistemului international. Istoria sa se concentreaza asupra acestui mare razboi si a cauzelor sale fundamentale.

Desigur, aceste doua teorii nu se contrazic neaparat una cu cealalta; fiecare dintre ele poate fi folosita in explicarea diferitelor razboaie. Dar ceea ce il intereseaza pe Tucidide, este un tip particular de razboi, ceea ce el a numit un mare razboi, iar acest articol numeste un razboi hegemonic - un razboi in care este in joc intreaga structura a sistemului international. Structura sistemului international ca si cauza a izbucnirii unui asemenea razboi este o cauza necesara, dar nu si suficienta. Teoria razboiului hegemonic si schimbarea internationala care va fi analizata in continuare, se refera la acele razboaie care apar datorita structurii specifice a sistemului international si care la randul lor transforma aceasta structura.

Asumptiile teoriei Ideea de la care pleaca Tucidide in descoperirea mecanismului de baza a razboiului hegemonic, a fost conceptia lui asupra naturii umane. El credea ca natura umana este neschimbabila si prin urmare, evenimentele relatate in lucrarea sa s-ar putea repeta in viitor. Intrucat fiintele umane sunt conduse de trei pasiuni fundamentale- interes, mandrie si mai presus de toate, de teama - ele urmaresc intotdeauna sa-si sporeasca bogatia si puterea pana cand alti oameni, condusi de aceleasi pasiuni, incearca sa-i opreasca. Desi progresele in cunoasterea politica ar putea contribui la intelegerea acestui proces, ele nu l-ar putea controla sau impiedica. Nici progresul in cunoastere, tehnologie sau dezvoltarea economica nu ar shimba natura fundamentala a comportamentului uman sau a relatiilor internationale. Dimpotriva, cresterea puterii umane, bogatia si tehnologia vor servi doar la intensificarea conflictului dintre grupurile sociale si la intensificarea magnitudinii razboiului. Ca realist, Tucidide, in contrast cu Platon - un idealist, considera ca ratiunea nu va transforma fiintele umane ci va ramane intotdeauna sclava pasiunilor. Astfel, pasiunile necontrolate vor genera iar si iar mari conflicte, precum cel relatat in istoria sa.

Metodologia Argumentul lui Tucidide si credinta sa ca a descoperit fundamentul dinamicii relatiilor internationale si rolul razboiului hegemonic in schimbarea ordinii internationale, se poate intelege doar daca se are in vedere conceptia sa stiintifica si viziunea sa care a condus la aceasta explicatie. Cercetatorii moderni ai relatiilor internationale si ai stiintelor sociale inclina sa foloseasca drept model al analizei si explicatiei lor, fizica teoretica; ei analizeaza fenomenele in termenii cauzalitatii si ai modelelor de legatura ale variabilelor independenta si dependenta. In fizica moderna, elementele semnificative, cel putin in principiu, trebuie sa fie falsificabile - ceea ce va conduce la predictii care pot fi dovedite ca false.

Tucidide, dimpotriva, utilizeaza ca model de analiza si explicatie metoda lui Hipocrate, marele fizician grec. Scoala hipocratica afirma ca boala trebuie inteleasa ca o consecinta a actiunii fortelor naturale si nu ca o manifestare a influentelor supranaturale. Prin observarea atenta a simptomelor si a cursului unei boli, se poate intelege natura ei. Astfel, o boala poate fi explicata prin recunoasterea caracteristicilor si trasarea dezvoltarii sale de la declansare, trecand prin inevitabilele perioade de criza pana la deznodamantul final, vindecarea sau moartea. Esential in acest mod de explicare este evolutia simptomelor si manifestarilor bolii, mai degraba decat cautarea cauzelor fundamentale, asa cum procedeaza medicina moderna.

Tucidide a scris istoria sa avand drept scop demonstrarea faptului ca marile razboaie sunt fenomene repetabile cu manifestari caracteristice. Asemeni unei boli, un razboi mare sau hegemonic, prezinta aceleasi simptome vizibile si urmeaza un curs inevitabil. Faza initiala este un sistem international relativ stabil caracterizat de o ordonare ierarhica a statelor din sistem. Cu timpul, puterea statelor subordonate incepe sa creasca disproportionat, motiv pentru care aceste state intra in conflict cu statele dominante sau hegemonice din sistem. Luptele dintre cele doua state si aliatii lor, conduc la o bipolarizare a sistemului, la o criza inevitabila si in cele din urma la un razboi hegemonic. Faza finala va consta in deznodamantul razboiului in favoarea unei singure parti si stabilirea unui nou sistem international care va reflecta o noua distributie a puterii in sistem.

Conceptia dialectica a schimbarii politice inclusa in acest model, a fost imprumutata de la sofistii ganditori din acea vreme. Aceasta schema de argumentare prezinta o teza, contradictia ei sau antiteza, si o solutie, sub forma sintezei. In istoria lui Tucidide aceasta abordare dialectica poate fi formulata dupa cum urmeaza:

Teza, este statul hegemonic, in acest caz, Sparta, care organizeaza sistemul international in functie de interesele sale politice, economice si strategice.

Antiteza sau contradictia din sistem este cresterea puterii statului concurent, Atena, a carei expansiune si eforturi de a transforma sistemul international o aduce in conflict cu statul hegemonic.

Sinteza, este noul sistem international care rezulta din ciocnirea inevitabila dintre statul dominant si puterea concurenta.

In mod asemanator, Tucidide anticipa ca in decursul istoriei, vor aparea noi state precum Sparta si state concurente precum Atena si ciclul hegemonic se va repeta.

Conceptia schimbarii sistemice Ceea ce a stat la baza analizei si originalitatii gandirii lui Tucidide a fost noua sa conceptie asupra Greciei clasice ca reprezentand un sistem, ale carui componente de baza erau marile puteri, Sparta si Atena. Prefigurand formularile realiste ulterioare ale relatiilor internationale, el credea ca structura sistemului era asigurata de distributia puterii dintre state; ierarhia puterii intre aceste state definea si mentinea sistemul, determina prestigiul relativ al statelor, sfera lor de influenta si relatiile lor politice. Ierarhia puterii si elementele asociate confereau astfel ordine si stabilitate sistemului.

Prin urmare, schimbarea politica internationala implica o transformare a ierarhiei statelor din sistem si a patternurilor relatiilor dependente de aceasta ierarhie. Desi ar fi putut avea loc schimbari minore si statele mai mici ar fi putut modifica aceasta ierarhie, fara perturbarea stabilitatii sistemului, pozitionarea marilor puteri a fost cruciala. Astfel, asa dupa cum afirma Tucidide, cresterea puterii celui de-al doilea stat din sistem, Atena, a grabit conflictul si a cauzat o schimbare in ierarhia sistemului politic international.

Cautand dincolo de aparentele realitatii relatiilor internationale, Tucidide credea ca a descoperit adevaratele cauze ale razboiului Peloponesiac si in mod indirect ale schimbarii sistemice, in fenomenul cresterii inegale a puterii intre statele dominante din sistem. El afirma in primul capitol ca "Adevarata cauza este una care nu sta la vedere. Cresterea puterii Atenei si panica pe care aceasta o inspira in Sparta a facut razboiul inevitabil". In mod asemanator, si in viitor, cresterea diferentiata de putere in sistemul de state va slabi status quo-ul si va conduce spre un razboi hegemonic intre puterile in declin si cele in crestere.

Astfel, potrivit lui Tucidide, un razboi mare sau hegemonic, asemenea unei boli, urmeaza un curs perceptibil si repetabil. Faza initiala, este o relativa stabilitate a sistemului international, caracterizata de o ordonare ierarhica a statelor, cu o putere hegemonica sau dominanta. Cu timpul, puterea unui stat subordonat incepe sa creasca disproportionat, ceea ce va conduce la un conflict cu statul hegemonic. Lupta dintre acesti pretendenti pentru suprematie si formarea de aliante, conduce la bipolarizarea sistemului. In limbajul teoriei jocurilor, sistemul devine un joc cu suma zero, in care castigul unei parti constituie pierderile celeilalte. Sistemul bipolar devine din ce in ce mai instabil si un eveniment minor poate declansa o criza sau grabi un conflict major; deznodamantul acestui conflict va stabili noul hegemon si ierarhia puterii in sistem.

Cauzele razboiului hegemonic Urmand acest model, Tucidide incepe istoria razboiului dintre spartani si atenieni, afirmand inca de la inceput de ce credea el ca razboiul va fi unul mare si astfel demn de o atentie speciala. El incepe sa analizeze cresterea fara precedent a puterii in Elada din cele mai vechi timpuri pina la declansarea razboiului Desi, asa dupa cum am observat deja, Tucidide nu se gandeste la cauze in sensul modern sau stiintific al termenului, analiza factorilor care modifica distributia puterii in vechea Grecie si care in cele din urma explica razboiul, este uimitor de moderna.

Prima serie de factori care explica cresterea puterii in Atena si expansiunea Imperiului Atenian se refera la elemente geografice si demografice. Datorita saraciei solului, Attica (regiune din jurul Atenei) nu era invidiata de alte popoare, ceea ce a tinut-o departe de conflict. Ca urmare, "cele mai bogate victime ale razboiului se refugiaza la Atena, considerata un loc sigur", fiind naturalizati si marind astfel populatia. Cu o asemenea sporire a populatiei, Atena devine prea mica pentru a sustine aceasta crestere si incepe colonizeze alte regiuni ale Greciei. Pentru a hrani o populatie in expansiune, Atena se va ocupa de comert si va deveni astfel "atelierul vechii Grecii", exportand marfuri si produse manufacturate, in schimbul cerealelor. Astfel, datorita presiunii demografice si a necesitatii economice, Atena incepe sa devina un imperiu economic si comercial.

A doua serie de factori, se refera la aspecte de ordin economic si tehnologic: autoritatea puterii navale i-a facilitat Greciei si in special Atenei, expansiunea comerciala intre statele grecesti si stabilirea hegemoniei Eladei la Est de Marea Mediterana. Tucidide afirma ca, dupa infrangerea Troiei, grecii revin la comert si la acumularea bogatiei, iar Elada devine "linistea tacuta care precede cresterea". Desi Atena si alte orase maritime au cunoscut o crestere "a veniturilor si dominioanelor" nu a existat o concentrare a puterii in Elada inaintea razboiului cu Persia: " Nu a existat nici o uniune a supusilor in jurul cetatilor mai puternice, nici nu porneau in mod spontan de pe pozitii de egalitate in expeditii comune, ci, luptele constau mai ales in razboaie locale intre vecinii rivali". Inovatiile tehnice in domeniul naval, introducerea in Grecia a fortificatiilor tehnice precum si cresterea puterii financiare si comerciale au facut posibila o concentrare a puterii militare si economice fara precedent. Aceste evolutii, prin transformarea bazei puterii militare, au creat conditiile formarii de aliante, o schimbare profunda in balanta puterii si crearea unui imens imperiu maritim. In acest mediu nou, statele interactionau mai strans, formandu-se astfel un sistem international economic si politic interdependent. Aceste schimbari militare, tehnologice si economice au favorizat cresterea puterii ateniene.

Ultimul factor care a condus la razboi, a fost de natura politica: cresterea puterii Imperiului Atenian in urma razboiului cu Persia. Consecintele acestui razboi au stimulat cresterea puterii Ateniene, determinand in acelasi timp Sparta, domnitorul hegemonic si liderul grecilor in razboiul impotriva persilor, sa se retraga in izolare. Odata cu dezvoltarea unei clase comerciale prospere in Atena, forma traditionala de guvernamant - monarhia ereditara - a fost rasturnata, fiind stabilita o noua elita conducatoare, ale carei interese erau comertul si expansiunea imperiala. In timp ce puterea atenienilor creste datorita comertului si expansiunii imperiale, spartanii raman in urma, si se gasesc incercuiti de puterea in expansiune a atenienilor.

Ca urmare a acestor evolutii, grecii prevad apropierea marelui razboi, si incep sa faca aliante. In timp, sistemul international s-a divizat in doua mari blocuri: "In fruntea unuia se situa Atena iar in fruntea celuilalt Lacedemonia, una o mare putere navala iar cealalta o mare putere militara". Prima - comerciala, democratica si expansionista- a inceput sa inspire teama in mult mai conservatorii spartani. In aceasta lume bipolara din ce in ce mai instabila, o serie de intalniri diplomatice, incepand cu cea de la Epidamnos si culminand cu Decretul Megara si cu ultimatumul spartan au aruncat aliantele rivale in razboi. Cu scopul de a preveni dinamica si expansiunea atenienilor care ar fi determinat modificarea balantei internationale a puterii, si inlocuirea acesteia cu statul hegemonic, spartanii transmit in cele din urma un ultimatum care obliga Atena sa declare razboi.

Pe scurt, imbinarea schimbarilor semnificative ale factorilor externi si caracteristicile contrastante ale societatilor ateniene si spartane, au grabit razboiul. Desi cauzele principale ale razboiului pot fi trasate de factorii geografic, economic si tehnologic, factorul major determinant al politicilor externe ale celor doi protagonisti, a fost caracterul diferit al regimurilor lor interne. Atena era o democratie; poporul sau era energic, indraznet si intreprinzator; puterea sa navala, resursele financiare si imperiul erau in expansiune. Sparta, hegemonul traditional al grecilor, era o oligarhie, politica sa externa era conservatoare, concentrata doar pe interesele restranse ale prezervarii status-quo-ului intern. Avand un interes scazut in ceea ce priveste activitatea comerciala sau imperiile de peste mari, decade treptat, comparativ cu rivala sa. Dupa parerea lui Tucidide, situatii asemanatoare ca cele ale Atenei si Spartei vor aparea in viitor, si acest proces inevitabil se va repeta mereu.

Traducere: Maftei Ioana

Contributia modelului lui Tucidide

Istoria modelului lui Tucidide pe care el o dezvaluie, a fascinat studenti la relatii internationale in toate erele. Indivizii din fiecare convingere politica de la realisti la marxisti idealisti pretind ca sunt inruditi. In momentele critice invatatii si politicienii si-au vazut propriile pareri reflectate in explicatiile sale asupra Atenei democratice si Sparta nedemocratica. Razboiul Civil American, Primul Razboi Mondial, si Razboiul Rece dintre Statele Unite si Uniunea Sovietica au fost puse in lumina sa. Intr-un ton asemanator, Mackinder si alti geografi politici au interpretat istoria lumii ca lupta recurenta dintre puterea terestra (Sparta, la Roma, si Marea Britanie) si puterea maritima (Atena, Cartagina, si Germania) si au observat ca un razboi mare sau hegemonic a luat locul si a transformat afacerile lumii la aproximativ fiecare 100 de ani. Scrierile lui Wright si Toynbee aupra razboiului universal sunt nuantate intr-un mod similar. Teoria marxista a razboaielor intra-capitaliste poate fi vazuta ca o subcategorie mai generala a teoriei lui Tucidide. Mai recent, un numar de cercetatori din stiintele sociale au revitalizat conceptul de razboi hegemon. "Teoria puterii de tranzitie' a lui Organski, teoria lui Modelski a ciclurilor lungi si a razboiului global, si cartea acestui autor asupra schimbarii internationale sunt exemple de elaborare a intuitiilor fundamentale ale lui Tucidide in dinamica relatiilor internationale. Desi aceste variatii si extensii ale modelului de baza a lui Tucidide ridica multe chestiuni interesante, ele sunt prea numeroase si complexe pentru a putea fi discutate aici. In schimb, accentul va fi pe contributia teoriei lui Tucidide, aplicabilitatea sa asupra istoriei moderne, precum si continua sa relevanta pentru relatiile internationale.

Contributia fundamentala a teoriei este conceptia de razboi hegemon in sine si importanta razboaielor hegemonice pentru dinamica relatiilor internationale. Expresia razboi hegemonic ar putea sa fi fost inventat de Aron; cu siguranta, el a oferit o excelenta definitie a ceea ce Tucidide a numit mare razboi. Descriind Primul Razboi Mondial ca un razboi hegemonic, Aron scrie ca un astfel de razboi 'se caracterizeaza mai putin prin cauzele sale imediate sau scopurile explicite decat prin proportiile sale si mizele implicate. Sunt afectate toate unitatile politice in interiorul unui sistem de relatii intre state suverane. Sa spunem, pentru ca dorim un termen mai bun, un razboi al hegemoniei, hegemonia fiind, daca nu un motiv constient, in orice caz consecinta inevitabila a victoriei a cel putin unuia dintre state sau grupuri.' Astfel, rezultatul razboiului hegemonic, conform lui Aron, este transformarea de structura a sistemului de relatii interstatale.

In termeni mai precisi, se poate distinge un razboi hegemonic, in functie de dimensiunea sa, obiectivele in joc, si mijloacele folosite pentru atingerea acestor obiective. In general, un razboi hegemonic, implica toate statele din sistem; este un razboi mondial. Indiferent de motivele imediate si constiente ale combatantilor, dupa cum subliniaza Aron, problemele fundamentale de a fi decise sunt conducerea si structura sistemului international. De asemenea, rezultatul acesteia, afecteaza profund compozitia interna a societatilor, deoarece, dupa cum a aratat comportamentul Atenei si din Spartei, invingatorul remodela invinsul dupa propria imagine. Asemenea razboaie sunt in acelasi timp politice, economice si conflicte ideologice. Din cauza scopului razboiului si importanta aspectelor care urmeaza sa fie stabilite, mijloacele angajate sunt de obicei nelimitate. In termenii lui Clausewitz, ele devin mai degraba conflicte absolute sau scindari ale societatii, decat urmarirea unor obiective politice limitate.

Astfel, in Razboiul Peloponesiac, intregul Hellas a fost implicat intr-un conflict distrugator pentru a determina viitorul economic si politic al lumii grecesti. Desi obiectivele initiale ale celor doua aliante erau limitate, chestiunea de baza a disputei a devenit structura si conducerea sistemului international in curs de formare, si nu doar situatia oraselor-state in particular. Disputele ideologice si viziunile contradictorii in ceea ce priveste organizarea societatilor domestice, erau de asemenea in centrul conflictului; Atena democrata si Sparta aristocrata cautau sa rearanjeze alte societati in termenii propriilor valori politice si sistemului socio-economic. Dupa cum ne spune Tucidide in descrierea structurii guvernului local si decimarea din Melos, nu existau contrangeri asupra mijloacelor folosite pentru atingerea obiectivelor. Razboiul a declansat forte de care protagonistii nu erau inainte constienti; a urmat un curs total neasteptat. Dupa cum atenienii i-au avertizat pe spartani si i-au sfatuit sa nu inceapa razboiul, "luati in considerare influenta extinsa a accidentului in razboi, inainte sa va implicati in el" . Mai mult decat atat, nici unul dintre rivali nu a anticipat ca razboiul va lasa ambele parti extenuate, fapt ce a deschis calea catre imperialismul macedonian.

Ideea centrala a teoriei hegemonice este aceea ca exista compatibilitate intre elementele cruciale ale existentei sistemului international si schimbarea distributiei de putere printre statele din sistem. Elementele sitemului - ierarhia prestigiului, divizarea teritoriala si economia internationala - au devenit din ce in ce mai putin compatibile cu schimbarea distributiei puterii intre principalele state din sistem. Punctul culminant al dezechilibrului dintre super-structura sistemului si evidentierea distributiei puterii se regaseste in declansarea si intensificarea a ceea ce devine razboi hegemonic.

Teoria nu are drept preocupare principala daca statul, in declin sau in ascensiune, este responsabil pentru razboi. In realitate, identificarea initiatorului unui anumit razboi este de multe ori imposibila, iar autorii in domeniu rareori sunt de acord. Cand a inceput de fapt razboiul? Ce actiuni l-au declansat? Cine a comis prima actiune ostila? In cazul razboiului Peloponesiac, istoricii au pareri diferite in ceea ce priveste daca Atena sau Sparta a inceput razboiul. Cu toate ca majoritatea cred ca decretul Megara emis de Atena este cauza care a grabit razboiul, cineva poate la fel de usor sa argumenteze ca decretul a fost primul act al unui razboi deja inceput de Sparta si aliatii sai.

Teoria nu nu pune nici intrebarea cu privire la consecintele evidente ale razboiului. Ambii protagonisti, si cel in declin si cel in asceniune, pot avea de suferit, iar o a treia parte ar putea iesi invingatoare. Frecvent, primul beneficiar este de fapt o putere externa in ascensiune, care nu este implicata direct in conflict. In cazul razboiului Peloponesiac, razboiul a pavat drumul spre triumful imperialismului macedonian in fata grecilor. Pe scurt, teoria nu face predictii in ceea ce privette consecintele razboiului. In schimb, teoria pretinde ca sistemul este pregatit pentru o transformare fundamentala, din cauza schimbarilor profunde importante in distributia internationala a puterii si a cadrului economic si tehnologic extins. Acest lucru nu sugereaza ca schimbarea istorica produsa de razboi trebuie sa fie in vreun fel progresiva; ar putea, dupa cum s-a intamplat in razboiul Peloponesiac, sa slabeasca si eventual sa aduca la sfarsit una dintre cele mai glorioase civilizatii ale omenirii.

Declansarea izbucnirii unui razboi hegemonic inseamna sustine ideea ca baza ordinii sociale si a puterii trece printr-o transformare fundamentala. Halevy trebuie sa fi avut in gand ceva de genul acestei conceptii de schimbare politica, atunci cand a analizat cauzele primului Razboi Mondial, scriind ca "este totusi evident de ce toate marile framantari ale istoriei lumii, mai exact in Europa moderna, au fost in acelasi timp si razboaie si revolutii. Razboiul de 30 de ani a fost la inceput o criza revolutionara, un conflict in interiorul Germaniei, intre partidele rivale ale protestantilor si catolicilor, si un razboi international intre Sfantul Imperiu Roman, Suedia si Franta." In mod similar, continua Halévy, razboiul Revolutiei Franceze si Napoleon, ca de altfel si primul Razboi Mondial trebuie sa fie vazute ca schimbari ale ordinii sociale si politice ale intregii Europe.

Schimbarile profunde din relatiile politice, organizarea economica si tehnologia militara aparute in urma razboiului hegemonic si miscarile domestice care ii sunt asociate, submineaza status quo-ul international si domestic. Aceste transformari fundamentale din relatiile sociale si de putere au drept rezultat schimbari la nivelul naturii si pozitiei puterii. Ele dau nastere cautarii unei noi baze pentru ordinea sociala si politica, atat la nivel international, cat si nivel intern.

Aceasta conceptie a unui razboi hegemonic, asociat cu momentul istoric crucial in istoria mondiala este exemplificat de razboiul Peloponesiac. O schimbare de baza in natura si viitorul localizarii puterii economice si militare castiga teren in Grecia in timpul secolului al 5-lea I.H. Acest mediu tehnologic si economic schimbator a avut diferite implicatii pentru succesul ambilor protagonisti. Razboiul Peloponesiac ar fi declansat nasterea noii lumi. Acest razboi maret, ca si alte razboaie reformatoare, a concretizat schimbari semnificative pe termen lung in economia, problemele militare si organizarea politica din Grecia.

Inaintea si in timpul razboaielor persane, puterea si bogatia erau bazate in lumea greaca pe agricultura si pe armatele terestre. Sparta era influenta printre orasele-stat grecesti. Pozitia politica avea o baza economica sigura, iar puterea sa militara era de necontestat. Cresterea importantei puterii navale care este insotita de o crestere a comertului imediat dupa razboi, au transformat fundamentele puterii. Pe deasupra, introducerea in Grecia a tehnologiei de fortificare si inaltare a peretilor in jurul Atenei, a anulat mult din avantajul militar al spartanilor. In acest nou context, puterea navala, comertul si finantele au devenit componente din ce in ce mai importante ale puterii statale. Astfel, desi in trecut natura puterii i-a favorizat pe spartani, noul context favorizeaza Atena si alte puteri navale si comerciale in asceniune.

Atena, spre deosebire de Sparta, a beneficiat de pe urma acestui nou context militar si economic. La nivel intern, Atena a trecut prin schimbari politice si sociale care i-au permis sa profite de pe urma importantei crescande a puterii navale si comertului. Aristocratia sa, protejata de mosii, care a fost asociata cu fosta dominanta a agriculturii si armatelor terestre, a fost inlaturata si inlocuita cu o elita comerciala, ale caror interese sunt in concordanta cu dezvoltarea puterii navale si a expansiunii imperiale. Intr-o economie internationala din ce in ce mai monetarizata, atenienii aveau resursele financiare pentru utilarea unei flote puternice si sa-si extinda dominatia pe cheltuiala spartanilor.

Dimpotriva, spartanii, mai mult din cauza economiei interne si motive politice, nu au fost capabili, sau nu au dorit, sa faca schimbarile necesare catre noul mediul economic si tehnologic. Nu a fost pur si simplu din cauza ca Sparta era blocata din punct de vedere al pamantului, ci si din cauza ca interesele dominante ale societatii erau legate de intretinerea sitemului agricultural bazat pe munca sclavilor. Prima lor grija a fost aparitia unei revolte a sclavilor, de asemenea, se temeau si de influentele externe care ar fi stimulat revolta sclavilor (the Helots). O asemenea revolta i-ar fi fortat sa revina la izolare, la sfarsitul razboaielor persane. Se pare ca frica de o alta revolta i-ar fi provoacat pe atenieni. Decretul Megara i-a starnit pe spartani deoarece potentiala intoarcere a Megarei sub controlul atenian ar fi deschis Peloponesia influentei ateniene, si deci le permitea atenienilor sa sprijine o posibila revolta a helotilor. Atfel, cand expansionismul atenian a amenintat un interes vital pentru spartani, cei din urma au decis ca razboiul este inevitabil, si le-au transmis un ultimatum atenienilor. [5]

Diferenta de abilitati spartanilor si atenienilor de a se adapta la noul context economic si tehnologic precum si schimbarea naturii puterii, au condus pana la urma la razboi. Dezvoltarea puterii navale si dobandirea resurselor financiare pentru achizitionarea navelor si angajarea marinarilor, a necesitat reorganizarea profunda a societatii domestice. In timp ce atenienii s-au transformat pentru a putea profita de noile oportunitati pentru bunastare si putere, spartanii nu au liberalizat, sau nu au putut, datorita unor grupari de interese domestice si fricii declansarii unei revolte a helotilor. Rezultatul a fost cresterea inegala a puterii printre acesti rivali, pe care Tucidide ii considera drept cauza reala a razboiului.

Punctul critic a aparut cand spartanii au inceput sa creada ca timpul trecea in defavoarea lor si in favoarea atenienilor. Un moment formidabil, sau fundamental, a schimbat perceptia spartanilor asupra balantei de putere ce avusese loc. Dupa cum sustin anumiti istorici, puterea ateniana ar fi putut atinge apogeul prin izbucnirea razboiului incepand deja sa descreasca, insa realitatea situatiei nu este relevanta, din moment ce spartanii credeau ca Atena continua sa creasca. Decizia de a-i infrunta a devenit mai degraba cand sa inceapa razboiul, nu daca sa-l inceapa. Era mai bine sa lupte atata timp cat aveau avantajul sau intr-un viitor cand avantajul s-ar fi putut schimba? Dupa cum a scris Howard, perceptii si temeri similare au existat inaintea altor razboaie hegemonice istorice .

Stabilitatea sistemului international grec care a urmat razboaielor persane era bazat pe un sistem economic si tehnologic care favoriza hegemonia spartanilor. Cand agricultura si armata terestra au devenit mai putin importante pentru puterea statului, iar comertul si flota mai importante, spartanii nu s-au putut adapta. De aceea, pozitia bunastarii si puterii s-a transmis atenienilor. Desi atenienii au pierdut razboiul cand nu au reusit sa tina seama de strategia prudent formulata de Pericles, nivelul de baza nu a fost afectat; razboiul pentru hegemonie in Grecia a izbucnit dintr-o profunda revolutie sociala, economica si tehnologica. Razboaiele precum acesta, nu sunt doar competitii intre state rivale, ci pun in cumpana politica modelul de tranzitie de la o epoca istorica la urmatoarea.

In ciuda intelegerii pe care o asigura in intelegerea si explicarea marilor razboaie ale istoriei, teoria razboiului hegemonic, este o teorie limitata si incompleta. Ea nu poate prezice nici cand va izbucni un razboi hegemonic nici care vor fi consecintele acestuia. Ca si in cazul teoriei evolutiei biologice, ajuta la intelegerea si explicarea celor intamplate; dar nici una dintre teorii nu poate face predictii care pot fi testate, si, in consecinta, intalneste standardele stiintifice riguroase ale falsitatii. In cel mai bun caz, teoria razboiului hegemonic reprezinta o completare la alte teorii, cum ar fi cele ale psihologiei cognitive prin utilitatea previzibila, precum si componentele ei. Totusi a rezistat testului de timp mai bine decat oricare alta generalizare in campul relatiilor internationale si ramane un instrument conceptual important pentru intelegerea dinamicii politicilor mondiale.

Traducere: Buliga Diana

RAZBOIUL HEGEMONIC IN SISTEMUL INTERNATIONAL MODERN

In lumea moderna, trei razboaie hegemonice succesive au transformat sistemul international. Fiecare dintre aceste mari lupte nu a implicat doar o competitie a doua sau mai multe mari puteri pentru suprematie, dar au reprezentat de asemenea schimbari importante in relatiile economice, capacitatile tehnologice si organizarea politica. Razboiul a izbucnit din schimbari istorice profunde si din incompatibilitatea de baza dintre noile forte din sistemul international si structurile existente. Fiecare a fost un razboi mondial implicand aproape toate statele din sistem si, cel putin in retrospectiva, poate fi considerat ca reprezentand un moment crucial in istorie. Aceste lungi si intense conflicte au schimbat formele fundamentale ale societatilor domestice si ale relatiilor internationale.[7]

Primul dintre razboaiele hegemonice a fost Razboiul de treizeci de ani (intre anii 1619-1648). Acest razboi poate fi privit ca o serie de razboaie separate care in momente diferite au implicat Suedia, Franta, Spania, Polonia si alte puteri, pe scurt, au implicat toate marile state ale Europei. Dupa cum evidenteaza Gutmann in contribuia sa in acest volum, originile razboiului au fost adanc inradacinate in istoria secolului trecut.[8] Problema a fost organizarea sistemului european de state precum si organizarea economica si religioasa a societatilor domestice. Urma Europa sa fie dominata si organizata de puterea imperiala habsburgica sau de state-natiuni autonome? Feudalismul sau capitalismul comercial urma sa fie modul dominant de organizare a activitatilor economice? Catolicismul sau protestantismul urma sa fie religia cea mai raspandita? Ciocnirea dintre aceste probleme politice, economice si ideologice a cauzat distrugere fizica si pierderi de vieti cum nu s-a mai vazut in Europa de Vest de la invaziile mongole din secolele timpurii.

Evidentierea intensitatii si a duratei razboiului a fost o schimbare majora in natura puterii. Desi puterea unui stat continua sa fie bazata in primul rand pe controlul asupra teritoriului, tehnologia si organizarea au devenit mai importante in problemele politice si militare. Din antichitate pana in secolul al XVII-lea, tehnologia militara, tacticile si organizarea s-au schimbat prea putin; sulitarii, falanga greceasca si cavaleria grea au continuat sa caracterizeze razboiul. Totusi, spre sfarsitul acestui secol, artileria mobila, infanteria profesionala in formatiuni lineare si inovatiile navale au ajuns sa domine tacticile razboiului. In acelasi timp cu ceea ce s-a numit Revolutia Militara, a luat fiinta si statul modern birocratic. Aceasta dezvoltare a sporit abilitatea celor care conduc de a mobiliza si de a mari utilizarea eficienta a resurselor nationale. Odata cu aceste inovatii politice si militare, exercitarea puterii militare a devenit un instrument al politicii externe; razboiul nu mai era "ciocnirea [fara restrictii a] civilizatiilor" care era caracteristica starii de razboi in lumea antica si medievala.[9]

Razboiul de treizeci de ani a modificat scena interna si internationala. Tentativa habsburgica de a crea un imperiu universal a esuat si statul-natiune a devenit forma de organizare politica dominanta in lumea moderna. Prin Tratatul de la Westfalia (1648), principiul suveranitatii nationale si al non-interventiei a fost stabilit ca fiind norma care a reglat relatiile internationale; aceasta inovatie politica a incheiat conflictul ideologic asupra conducerii religioase a societatilor domestice. In urmatorul secol si jumatate, politica externa a fost bazata pe conceptul de interes national si pe cel al balantei de putere; drept rezultat, tindea sa fie limitata dimensiunea razboaielor europene. Revolutia comerciala a triumfat asupra feudalismului si sistemul pluralist de state europene a oferit contextul necesar pentru extinderea sistemul global al economiei de piata. Dispunand de armament si organizare superioare, cateva state ale Europei de Vest au creat imperii dincolo de ocean si au supus alte civilizatii ale globului.

In ultima decada a secolului al XVIII-lea, un al doilea mare razboi sau o succesiune de razboaie a modificat problemele internationale si a anuntat o noua epoca istorica. Timp de aproape un secol, Franta si Marea Britanie, actionand in contextul sistemului clasic al balantei de putere, au luptat s-au confruntat intr-o serie de conflicte limitate atat in Europa cat si in afara ei pentru a stabili intaietatea uneia sau a alteia. Acest "razboi de sute de ani", pentru a folosi expresia lui Seeley, a sfarsit in razboaiele mari sau hegemonice ale Revolutiei Franceze si ale lui Napoleon Bonaparte (intre anii 1792 si 1815). La fel ca in alte conflicte hegemonice, au aparut probleme politice, economice si ideologice importante: hegemonia franceza sau britanica in sistemul european, principiile economiei de piata sau mercantiliste ca principii organizatorice de baza a economiei mondiale dar si republicanismul revolutionar sau forme politice mai conservatoare ca baza a societatii domestice. Urmatoarea conflagratie a cuprins intregul sistem politic international, care s-a concretizat intr-o violenta fara precedent si inaugurarea unei noi perioade de probleme economice si politice.

In timpul celei de-a doua jumatati a secolului al XVIII-lea si a primului deceniu al secolului al XIX-lea, dezvoltarile economice, tehnologice si de alt tip au modificat natura puterii si a slabit stabilitatea relativa a sistemului anterior de razboaie limitate. Pe mare, englezii au castigat suprematia noilor tactici si tehnologia, ca putere navala. Pe uscat, geniul militar al lui Napoleon a facut ca revolutia sa atinga punctul culminant    adaugandu-se praful de pusca ca nou armament, integrand doctrine si noi tactici. Cu toate acestea, cele mai importante descoperiri au fost organizationale, politice si ideologice. Ideea de mobilizare generala si a natiunii la arme le-a permis francezilor sa prezinte armate imense si sa ii copleseasca pe dusmanii lor. Sub stindardul nationalismului, era razboaielor popoarelor s-a impus. Noile modalitati de organizare militara au modificat natura razboiului european.

Dupa douazeci de ani de extindere a razboiului global spre Noua Lume si Orientul Mijlociu, englezii si aliatii lor i-au infrant pe francezi si o noua ordine internationala a fost stabilita de Tratatul de la Viena (1815). Pe continentul european, echilibrul creat avea sa dureze pana la unificarea Germaniei la mijlocul secolului. Interesele engleze si puterea navala au garantat ca principiile economiei de piata si a laissez-faire-ului vor regla problemele economice globale. Sub aceasta Pax Britannica, noi forte au inceput sa se afirme si sa devina mai puternice pe masura ce treceau deceniile. Urmand un secol de pace relativa, aceste schimbari in mediul economic, politic si tehnologic au intervenit in al treilea razboi hegemonic al lumii.

Precum alte mari razboaie, primul razboi mondial a izbucnit aparent ca o problema minora, chiar daca eventuala dimensiune si eventualele consecinte erau peste intelegerea politicienilor contemporani. In cateva saptamani, cateva conflicte bilaterale ale statelor europene si aliantele de scurta durata s-au alaturat europenilor in lupta globala de dimensiuni inspaimantatoare. Cursa navala dintre Germania si Marea Britanie, conflictul germano-francez pentru teritoriul Alsacia-Lorena si rivalitatea dintre Germania, pe de o parte si Austria si Rusia, pe de alta parte in Balcani, au atras aproape toate statele europene intr-o lupta care urma sa determine structura si conducerea a sistemului politic european si eventual, pe a celui global.

Scopul, intensitatea si durata razboiului au reflectat punctul maxim al fortelor de consolidare si a noilor forme de putere nationala. Noua doctrina a nationalismului s-a manifestat pentru prima data sub conducerea lui Napoleon. In timpul urmatoarelor decenii de pace relativa, raspandirea ideilor nationaliste a sfasiat materialul traditional a societatii europene, discreditand structuri politice stabile si a intors indivizii unul impotriva celuilalt. Revolutia Industriala s-a propagat din Marea Britanie pe Continent. Razboiul s-a industrializat si s-a contopit cu pasiunea pentru nationalism. O era a schimbarilor economice rapide si a rascoalelor sociale a dat nastere si miscarilor radicale amenintand cu revolutia si punand la incercare status quo-ul statelor domestice.[13] In acest nou context a razboiului industrializat si nationalist, liderii politici au pierdut controlul asupra maselor iar razboiul s-a intors la ceea ce era in era pre-moderna: o ciocnire fara restrictii a civilizatiilor. Natiunile au pus oameni impotriva tehnologiei cauzand un masacru masiv si dezorganizare sociala, stare din care Europei i-a fost greu sa isi revina. Doar epuizarea reciproca si interventia unei puteri din afara Europei - Statele Unite - a pus capat distrugerii cauzate de razboiul total.

Distrugerea ingrozitoare a razboiului a dus la sfarsitul dominatiei europene in politica mondiala si a condus la o noua atitudine in privinta razboiului. Democratizarea si industrializarea razboiului a redus legitimitatea fortei militare ca instrument normal si legitim al politicii externe. In Tratatul de la Versailles (1919), politicienii au declarat razboiul ilegal iar conceptul revolutionar de securitate colectiva a fost inscris in Carta Ligii Natiunilor. Pentru prima data, statelor le-a fost interzis in mod legal sa se angajeze intr-un razboi exceptand autoapararea si li s-a cerut sa se uneasca in pedepsirea oricarui agresor. In opozitie cu celelalte mari conferinte de pace si tratate ale diplomatiei europene, angajamentul a esuat in a reflecta noile realitati a balantei de putere si in consecinta, nu a fost capabil sa stabileasca o noua si stabila ordine politica europeana. Acest esec a pregatit terenul pentru al doilea razboi mondial, care ar trebui sa fie vazut drept o continuare a luptei hegemonice incepute in 1914, odata cu prabusirea ordinii politicii europene.

Ordinea internationala postbelica a fost bazata pe bipolaritatea american-sovietica si pe conceptul de descurajare reciproca. Pacea a fost mentinuta iar razboiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor intre superputeri a fost inlaturat total de amenintarea nucleara si de posibilitatea nimicirii reciproce. Daca acest sistem va fi vreodata sau nu subminat de dezvoltarile istorice si distrus total de un razboi hegemonic dus cu arme de disturgere in masa, este principala intrebare a timpurilor noastre.

REVOLUTIA NUCLEARA SI RAZBOIUL HEGEMONIC   

Desi teoria razboiului hegemonic ar putea fi utila in intelegerea trecutului, trebuie sa ne intrebam daca este relevanta pentru lumea contemporana. A fost eliminata sau intr-un fel depasita de revolutia nucleara in razboi? Din moment ce nici o natiune care se angajeaza intr-un razboi nuclear nu poate evita propria distrugere, are vreun sens sa gandim in termeni de razboaie mari sau hegemonice? Morgenthau se referea la aceasta importanta schimbare in natura razboiului si semnificatiei ei politice cand a scris ca "relatia rationala dintre violenta ca instrument al politicii externe si sfarsitul politicii externe a fost distrusa de posibilitatea razboiului nuclear - razboiul suprem."[15]

Faptul ca o revolutie in natura razboiului a avut loc nu poate fi negat. Armele nucleare au modificat fundamental caracterul distrugator si consecintele unui mare razboi. Este greu de crezut ca un razboi intre doua puteri nucleare ar putea fi limitat si extinderea intru-un razboi de dimensiune maxima ar putea fi impiedicat. Probabil ca nici nu este posibil ca vreun protagonist sa scape de distrugerea ingrozitoare a unui mare razboi ca acesta sau sa-i gaseasca consecintele acceptabile in vreun sens.[16] In era nucleara, principalul scop al fortelor nucleare ar fi sa-si descurajeze adversarul in utilizarea armelor nucleare si in consecinta, sa previna izbucnirea razboiului hegemonic.

Nu inseamna in mod necesar ca aceasta modificare in natura razboiului, cu siguranta importanta, a schimbat in acelasi timp si natura relatiilor internationale. Caracteristicile de baza ale problemelor internationale nu au fost modificate din pacate ci, mai degraba, au fost intensificate de revolutia nucleara. Politica internationala continua sa fie un sistem de autoajutorare. In anarhia contemporana a relatiilor internationale, neincrederea, incertitudinea si insecuritatea au determinat statele sa se inarmeze si sa se pregateasca de razboi cum nu au mai facut-o niciodata.

A fi capabil sa afirmi ca armele au schimbat natura relatiilor internationale si astfel au facut imposibila izbucnirea unui razboi hegemonic, o transformare a constiintei umane in sine ar trebui sa se produca. Omenirea ar trebui sa fie dispusa sa supuna toate celelalte valori si scopuri prezervarii pacii. Pentru a asigura supravietuirea reciproca, ar fi nevoie de respingerea anarhiei relatiilor internationale si de a se supune Leviathanului lui Thomas Hobbes. Exista putine dovezi ca o natiune ar fi pe punctul de a face aceasta alegere. Cu siguranta, in aceasta lume fara precedent, a armamentului de orice tip, nici un stat nu se comporta de parca armele nucleare au schimbat in intregime prioritatile lor nationale.

Nu putem nici exclude posibilitatea unui razboi mare sau hegemonic in era nucleara. Teoria razboiului hegemonic nu pune in discutie daca politicienii "doresc" un mare razboi; marile razboaie ale istoriei au fost foarte rar prezise iar evolutia lor nu a fost niciodata prevazuta. Dupa cum Tucidide a argumentat in discutia asupra rolului accidentului in razboi, din moment ce a inceput, razboiul declanseaza forte care sunt complet neprevazute de protagonisti. In era nucleara, nu exista nici o garantie ca un conflict minor intre superputeri sau aliatii lor nu vor pune in miscare evolutii nefavorabile asupra carora ei ar pierde controlul. Pe scurt, faptul ca razboiul nuclear ar declansa un razboi fara precedent asupra omenirii nu a impiedicat puterile nucleare ale lumii sa se pregateasca pentru un asemenea razboi, poate doar facandu-l in consecinta mai probabil sa se produca.

Ceea ce au reusit armele nucleare a fost sa promoveze evitarea unui razboi total la cel mai inalt nivel a politicii externe si sa devina principala preocupare a politicienilor. Totusi acest scop, cu sigurnata la fel de important, s-a alaturat, nu a inlocuit, alte valori si interese pentru care societatile din trecut erau dispuse sa se lupte. Toate statele nucleare doresc sa evite razboiul nuclear in acelasi timp in care ele incearca sa protejeze mai mult interesele traditionale. Consecinta a fost, cel putin pentru superputeri, crearea unei noi baze a ordinii internationale. In opozitie cu sistemul balantei de putere de la inceputul Europei moderne, Pax Britannica a secolului al XIX-lea sau ghinionistul sistem de securitate colectiva asociat cu Liga Natiunilor, ordinea in era nucleara a fost construita pe fondul descurajarii reciproce.

Stabilitatea pe termen lung a ordinii nucleare este de o importanta majora iar amenintarea asupra existentei ei in timp cu siguranta nu a putut fi neglijata. Fiecare superputere se teme ca cealalta ar putea ajunge la un important progres tehnologic si cauta sa il exploateze. Cum altfel ar putea fi explicate sperantele si temerile ridicate de Initiativa Strategica de Aparare? In plus, odata cu proliferarea armelor nucleare in tot mai multe state, exista un pericol crescut ca aceste arme sa ajunga in mainile unor state disperate sau a unor grupari teroriste. Ordinea nucleara este o functie a politicilor intentionat alcatuite si nu, asa cum unii ar spune, o conditie existentiala.

Din punct de vedere istoric, natiunile au decis in mod voit sa intre in razboi, dar rar, daca nu chiar niciodata, nu au inceput in mod intentionat un razboi hegemonic. Politicienii incearca sa faca calcule rationale sau calcule costuri-beneficii cu privire la eforturile lor de a-si atinge obiectivele nationale si e putin probabil ca oricare politician ar vedea eventualele castiguri din marile razboaie ale istoriei, proportional cu eventualele costuri ale acelor razboaie. Nu poate fi ignorat ca, odata ce un razboi incepe, desi limitat, poate sa elibereze forte puternice neprevazute de cei care au declansat razboiul. Consecintele razboiului peloponesiac, care urma sa distruga Grecia Antica, nu au fost anticipate de marile puteri ale momentului. Nu au fost prevazute nici efectele primului razboi mondial, care a incheiat suprematia Europei asupra altor civilizatii, anticipata de politicienii europeni. In ambele cazuri, razboiul a fost declansat de credinta ca fiecare protagonist nu avea alta alternativa decat sa lupte atat timp cat avatajul era de partea lui. In nici un caz protagonistii nu au luptat in razboiul pe care ei l-au dorit sau pe care l-au asteptat.

Aparitia armelor nucleare nu a modificat aceasta conditie fundamentala. O natiune poate inca sa inceapa un razboi de teama ca puterea ei relativa se va reduce in timp si un accident ar putea sa accelereze distrugerea fara precedent. Nu este de neconceput ca unele state, poate un Israel coplesit, un sud al Africii inspaimantat sau o superputere in declin ar putea sa devina intr-o zi atat de disperate incat sa recurga la santaj nuclear pentru a intarzia miscarile adversarilor sai. Precum in razboi, un accident intr-o asemenea confruntare ar putea sa declanseze forte puternice si incontrolabile complet neanticipate de protagonisti. Cu toate ca potentialele distrugeri si violente ale razboiului au fost modificate de aparitia armelor nucleare, nu putem sugera ca natura umana a fost de asemenea modificata.   

CONCLUZIE

Putem spera ca teama de holocaust nuclear a linistit politicienii. Poate au ajuns sa aprecieze ca o ordine nucleara bazata pe descurajare reciproca ar trebui sa fie cea mai mare prioritate a lor. Dar impotriva acestei asteptari, trebuie sa stabilim istoria slabiciunilor umane si aparenta inabilitate a omenirii de a mentine pacea pentru mult timp. Doar timpul va decide daca teoria razboiului hegemonic va ramane valabila in era nucleara. Intre timp, evitarea unui razboi nuclear a devenit imperativa.