Senatul - ROMA

Senatul - ROMA

Senatul reprezenta consiliul permanent al cetatii, sau, potrivit istoricului Claude Nicolet, "consiliul public" al statului. Aceasta institutie isi va pastra statutul sau privilegiat chiar si in epoca Imperiului, chiar daca principalele sale prerogative ca organism de decizie i-au revenit principelui. Senatul era depozitarul fundamental al puterii politice in Res publica (statul). Astfel, Res publica nu are intelesul de "republica", asa cum va fi consacrat in epoca moderna, si nici de "stat", ci, dupa cum afirma Cicero, este "lucrul public, lucrul poporului" (est res publica res populi - De Res publica, 1, 25, 39). Asadar, res publica reprezinta organizarea juridica a poporului, privit ca un corp de cetateni cu drept deplin (optima iure).

Situatia privilegiata a Senatului se reflecta in formula SPQR - Senatus populusque Romanus ("Senatul si poporul roman") care preceda orice act cu caracter public. Aceasta formula pune in evidenta primatul Senatului, ca un corp constituit in raport cu poporul, organizat in comitii. Astfel, senatul este privit ca un organism independent, suprapus poporului. Influenta Senatului nu este intemeiata pe imperium (putere conferita in mod egal, pentru indeplinirea unei misiuni bine precizata si limitata la o anumita perioada de timp) ci pe auctoritas (autoritate sacra, nelimitata din punct de vedere temporal, legata de prestigiul si de "auro" de corp venerabil a acestuia).

Se pare ca in perioada Regalitatii, senatul nu era cunoscut sub numele de Senatus, ci doar sub acela de "consiliu regal" (consilium regium) (Cicero, De Res publica, 2, 14-15). Varsta minima ceruta pentru a deveni gentor era de 46 de ani. Prin urmare, numai cetatenii maturi (seniores), care depaseau varsta serviciului militar. Cei "tineri", iuniores, cu varsta cuprinsa intre 17 si 45 de ani. Termenii de Senatus si Senator sunt recenti, provenind dupa toate probabilitatile, din termenii senex si senior (batran).

Potrivit traditiei, consiliul regal a fost creat de Romulus, primul rege al Romei (Cicero, De Res publica, 2, 14; Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 8, 7; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 2, 12: Plutarh, Romulus, 13, 2). Se pare, insa, ca senatul isi tragea originile din sfatul batranilor, al sefilor de ginti (gentes). Insa abia dupa unificarea septimontiala (Septimontium), atribuita lui Romulus, sefii gintelor (patrones familiarum), de fapt cei mai proeminenti membri ai comunitatilor rurale existente inainte de fundarea propriu-zisa a cetatii, Senatul a devenit un corp permanent. Senatul a capatat caracterul unui corp de elita al comunitatii romana si numara 100 de membri.

In perioada regala, Senatul nu era depozitarul puterii reale, care ii apartinea, de fapt, regelui, ci avea o functie mai curand consultativa.

Regele, in momentul in care dorea sa isi consolideze o decizie cu auctoritas patrum, cerea parerea senatorilor. Senatul era convocat de catre rege, care lua primul cuvantul si le cerea membrilor acestuia sa voteze. Consultarea era organizata mai ales in probleme interne, precum impunerea corvezilor, distribuirea pamantului cucerit, primirea strainilor etc. In schimb regele nu consulta niciodata senatul in probleme de politica externa si in ce priveste declararea razboaielor.

In timpul lui Tarquinius I, numarul senatorilor a crescut la 300 si s-a mentinut in aceasta formula pana in ultimul secol al Republicii (Cicero, De Res publica, 2, 35; Titus Livius, Ab Urbe condita, 1, 35, 6; 2, 1, 10; Dionysios din Halicarnas, Romaike Archaiologia, 3, 67, 1).

Relatiile dintre rege si Senat nu au fost intotdeauna, cordiale. In ultima perioada a Regalitatii, in corpul senatorial au fost admisi membri ai familiilor albane, etrusce si chiar plebei. Din acest motiv, formula de adresare catre senatori - patres - s-a transformat in patres conscripti ("parinti inscrisi pe lista"), sintagma care va fi consacrata in epoca republicana.

De asemenea, in epoca regala, in perioadele intermediare cuprinse intre momentul mortii unui rege lui cel al alegerii succesorului sau, puterea era detinuta de catre un interreges. Fiecare interrex (interregnum), ales din randul celor mai prestigiosi senatori, detinea aceasta functie pentru o zi, pana cand era ales (creatio) noul rege.

In aceasta perioada, recrutarea senatorilor (lectio Senatus) ii revenea in exclusivitate regelui. In timpul Republicii, aceasta sarcina a revenit consulilor si ulterior cenzorilor. Reinnoirea Senatului avea loc o data la 5 ani. Lista (album senatorial) era alcatuita de censor. In virtutea legii Ovinia, adoptata in 318 sau 312 i.Hr., le permitea cenzorilor sa ii aleaga pe cei mai buni cetateni avand dreptul de a-i exclude pe cei considerati nedemni de acest statut.

In Senat erau admisi, la inceput, doar fostii consuli, pretori si edili curuli. Este posibil sa fi fost admisi si unii cetateni care asumau anumite functii religioase, precum flamenul lui Iupiter, Edilii si tribunii plebei au fost admisi in Senat incepand cu secolul II i.Hr., iar cvestorii au fost admisi incepand cu epoca lui Sulla. Lex Clodia, emisa in 58 i.Hr., permitea excluderea unui senator din venerabilul corp numai daca i se intenta acestuia un proces si numai daca i se intenta acestuia un proces si numai daca ambii cenzori erau de acord ca acesta sa fie condamnat. Orice aspirant la un loc in Senat trebuiau sa posede un cens cel putin egal cu al cavalerilor si sa nu fi suferit niciodata o condamnare in virtutea unui cap de acuzare dezonorant. Erau admisi doar romanii autentici, dar puteau patrunde in Senat si nepotii sau fiii de liberti. Nu aveau nici o posibilitate de a deveni senatori gladiatorii, actorii, unii mestesugari, haruspicii, scribii etc. Un roman care isi pierdea cetatenia era automat exclus din Senat.

In perioada Imperiului au fost admisi toti fostii magistrati, incepand cu fostii cvestori. Insa in vremuri de criza erau admisi cetateni merituosi proveniti din toate ordinele.

Senatul nu se putea reuni de la sine, fiind necesara convocarea lui de catre un magistrat (consul, pretor, tribun al plebei) care avea "dreptul de a actiona cu senatorii" (ius agendi cum patribus). Magistratul respectiv avea dreptul de a prezida reuniunea, de a fixa locul si data unde trebuia tinuta. De obicei, Senatul se reunea in Curia din For (Senatul fiind numit si Curia), dar si in templul lui Iupiter sau al Dioscurilor. Nu era permisa convocarea Senatului in zilele in care se intruneau comitiile.

Odata inceputa sedinta, se discuta liber inaintea votului. Senatorii aveau dreptul de a face propuneri si de a solicita interventiile colegilor in legatura cu subiectul abordat. Unele sedinte erau destinate audierii unor magistrati sau ale unor petitionari.

Senatorii isi exprimau parerea (sententiam dicere) in ordinea de magistraturile pe care le exercitasera si tot in aceeasi ordine erau asezati pe bancile din Curia Hostilia. Mai intai lua cuvantul consuli (consulares), apoi fostii cvestori (quaestorii). In secolul II i.Hr., fostii dictatori si fostii cenzori votau inaintea consulilor. Senatorii patricieni ii predau pe cei plebeieni la luarea cuvantului.

Fostii magistrati inferiori (aedilii, tribunicii si quaestorii) erau rareori chemati sa voteze. Quorum-ul era intrunit prun reuniunea fostilor consuli si pretori.

In felul acesta fiecare senator avea o pozitie pe lista (locus) si in sala de sedinta.

Senatorii isi exprimau votul per discessionem, asezandu-se in spatele celui cu a carui parere erau de acord. Senatorii care asumau in acel moment o magistratura puteau participa la sedinta, dar nu aveau dreptul sa voteze.

Inca din perioada Regalitatii, Senatul avea doar o functie consultativa. Senatul isi exprima parerea prin senatus consulta, care nu aveau putere de lege. Legile (leges) erau de competenta comitiilor. Insa, in epoca republicana, Senatus consulta au capatat valoare normativa, cu valoare executiva. Aducerea la indeplinire a deciziilor Senatului le era incredintata magistratilor. Cu toate acestea, Senatul avea rolul de a confirma legile emise de comitii (legibus solvere). In caz de constatare a unor vicii de forma ale legilor, sau in relatiile internationale, era emis un Senatus consultum ultimum, care avea valoare de lege.

Un senatus consultum era adoptat in trei etape. In prescriptio aparea numele magistratului care a facut propunerea si a supus problema deliberarii Senatului. De asemenea, erau mentionate data si locul unde s-a desfasurat sedinta. Relatio cuprindea textul propriu-zis al chestiunii. Sententio reprezenta decizia senatorilor.

Cu toate acestea, unele decizii ale Senatului puteau fi temporar limitate de catre comitii sau de catre tribunii plebei.

Senatorii aveau anumite atributii religioase sau asumau un interregnum pentru o perioada de maximum cinci zile, in cazul mortii consulilor. Ei erau obligati apoi sa numeasca (creatio) un nou succesor pentru o perioada de alte cinci zile. Aceasta perioada continua pana la alegerea noilor consuli. Functia de interrex era un privilegiu exclusiv al senatorilor patricieni.

Toate aceste atributii nu erau exercitate in virtutea unei prevederi constitutionale, ci a "autoritatii" (auctoritas patrum).

In 335 i.Hr., prin Lex Publilia, a fost transformata ratificarea ulterioara a legilor in aviz prealabil. Consulii aveau obligatia doar morala de a consulta Senatul inainte de a actiona in comitii. Lex Hortensia, emisa in 287/286 i.Hr., stabilea ca deciziile adoptate in concilia plebis (plebiscita) sa capete caracter de lege pentru toti cetatenii romani fara a mai fi nevoie de ratificare din partea Senatului.

Senatul avea competente de ordin religios, financiar si politico-militar. In ceea ce priveste atributiile sale de ordin religios, Senatul era principalul paznic al respectarii traditiilor culturale romane, fiind in contact permanent cu preotii. Primirea sau respingerea unor culte religioase la Roma revenea Curiei. In caz de criza, de calamitati, sau al unor semne prevestitoare, Senatul intreprindea cercetari, ordona consultarea Cartilor Sibylline si indeplinirea unor ceremonii de ispasire. De asemenea, Senatul decidea datele unor sarbatori, consacra templele si locurile sacre.

Senatul administra tezaurul public al statului, numit si vistieria lui Saturn (aerarium Saturni). In virtutea acestei calitati senatorii autorizau cheltuielile publice, destinate, in principal, razboiului si ridicarii unor constructii. Mijloacele necesare magistratilor erau oferite tot de senat. Senatul fixa cota impozitului direct (tributum) si hotara modalitatile de exploatare a minelor, a padurilor prin Senatus consulta. De asemenea administra ager publicus, luat de la populatiile invinse si il distribuia celor socotiti demni de aceasta. In fine, Senatul era cel care administra contractele publice si arenda perceperea impozitelor societatilor de publicani.

In materie de politica externa, Senatul era cel care reprezenta Roma in relatiile cu celelalte popoare, cucerite sau aliate. In schimb, comitiile decideau declansarea razboaielor si parafau tratatele. Cu toate acesta, un tratat de pace era incheiat doar in urma unei hotarari (iussum) comune a Senatului si a poporului (Sallustius, De Bello Iugurthino, 39, 3). Senatul primea, potrivit unui calendar precis, ambasadele straine, de obicei, in luna februarie. Intelegerile si deciziile promagistratilor cu popoarele straine aveau nevoie de ratificarea Senatului pentru a intra in vigoare. Senatul ratifica si tratatele incheiate de magistrati cu alte state. In urma marilor campanii de cucerire, Senatul trimitea ambasade si comisii pentru a verifica redactarea si aplicarea reglementarilor in vederea transformarii teritoriului respectiv in protectorat sau in provincie romana.

Magistratii emiteau edicte (edicta) prin care se proceda la recrutarea trupelor (dilectus) cat si la plata soldelor. Acest edict trebuia ratificat, in prealabil, de catre Senat, pe baza unui Senatus consultum, "privitor la armata".

Senatul era cel care stabilea limitele temporale si spatiale, precum si continutul misiunii unui promagistrat (provincia). Cum, in general, cea mai importanta misiune era cucerirea si administrarea unui teritoriu cucerit, treptat, termenul provincia (misiune) a capatat acest sens. Senatul decidea acordarea soldelor, proviziilor de grau si a echipamentului necesar soldatilor aflati in campanie. Totodata, Senatul putea ridica obiectiuni in fata intentiilor si planurilor unui general. Dupa, scurgerea unui an, Senatul putea trimite un alt general in locul celuia caruia ii expirase mandatul (provincia) sau, dimpotriva, il putea mentine in functie. Mai mult, Senatul decidea daca victoria unui general merita sarbatorita, sau, daca putea fi minimalizata. Promagistratii si magistratii prezentau Senatului la incheierea mandatului lor, o dare de seama completa asupra conturilor.

Magistraturile erau anuale si, dupa expirarea acestei durate, magistratii deveneau membrii ai Senatului. Calitatea de senator era viagera, dar nu si ereditara.

Prin Lex Claudia, emisa in 218 i.Hr., senatorilor le-a fost interzisa practicarea oricaror activitati economice in scopul manifest de a obtine profituri (Cicero, in Verrem, 5, 45; Titus Livius, Ab Urbe condita, 21, 63, 2). Activitatile lucrative (quaestus), precum camataria, specula, comertul etc., erau interzise in cazul senatorilor. Ei trebuiau sa se contreze asupra cultivarii pamanturilor, calitatea de proprietar funciar fiind compatibila cu statutul unui senator roman.

Senatul indeplinea si rolul de instanta juridica in majoritatea proceselor publice si private mai importante. El se pronunta in procesele criminale (conjuratii, revolte ale sclavilor, revolte religioase) si intervenea in stabilirea normelor de drept si in administrarea Italiei si a provinciilor.

Teoretic, Senatul nu avea putere legislativa, in primele secole ale Republicii. Ulterior, prin Senatus consulta, el invita magistratii sa sanctioneze si sa aplice deciziile sale. Existau cazuri in care Senatul ii convingea pe magistrati sa procedeze astfel incat sa fie votata in comitii o lege care continea spiritul unui Senatus consultum. La sfarsitul secolului III i.Hr., Senatul si-a arogat atat atributii legislative, cat si executive. Magistratii erau obligati sa se adreseze in permanenta si sa asculte Senatul, fiind sub controlul acestuia. Senatul putea bloca deciziile magistratilor manipulandu-i pe tribunii plebei.

Adevarata citadela a aristocratiei romane, Senatul a asigurat continuitatea si coerenta politicii romane. Expansiunea romana, lenta dar consistenta, a reprezentat un rezultat al politicii Senatului. "Maretia Senatului" Maiestus Senatus nu era cu nimic inferioara celei a poporului, subliniind astfel, principiul care statea la baza sistemului constitutional roman, ilustrat prin guvernarea comuna de catre Senat si popor: Senatus populusque Romanus (SPQR).

In primele secole ale epocii republicane, Senatul a manifestat tendinta de a se inchide in sine, transformandu-se intr-o institutie exclusiv patriciana. Ulterior, in randurile sale au patruns si plebei. Astfel, in secolele III-II i.Hr., sursa de recrutare pentru Senat a devenit nobilitas, care ii cuprindea pe patricienii si pe plebeii bogati. La randul ei, nobilitas a devenit un club inchis, in care "oamenii noi" (homines novi), adica cei ai caror stramosi nu asumasera magistraturi si nu fusesera senatori, erau foarte putini. Familiile senatoriale recente acced, mai curand, spre magistraturile inferioare. Acestea proveneau din familiile de cavaleri de la Roma, si, ulterior, din familiile nobile din Latium si din Campania, iar dupa razboiul social, din elita municipiilor italice. Insa asemenea cazuri erau rare. Astfel ca, in secolul II i.Hr., monopolul functiilor politice (posturile de senator si principalele magistraturi) au fost asumate de un numar restrans de familii din nobilitas.

Intre senatori si plebe exista un ordin (ordo) social intermediar, cu un statut (status) clar definit, ordinul cavalerilor (ordo equester). Cavalerii erau recrutati din randul celor mai bogati cetateni din prima clasa cenzitara. Cenzorii ii inscriau pe tinerii cavaleri pe lisat celor "care merita calul" (equo merere debit). Chiar fiii senatorilor apartineau ordinului ecvestru (ordo equitum, ordo equester) inainte de a exercita o magistratura care le deschidea accesul catre Senat. Daca nu indeplineau nici o magistratura, acesti fii de senatori ramaneau cavaleri sau erau inscrisi in prima clasa cenzitara. Tinerii cavaleri erau obligati sa efectueze 10 ani de serviciu militar. La capatul celor 10 ani, listele de cavaleri erau supuse verificarii de catre cenzor. Cavalerii defilau, grupati in escadroane, in fata cenzorului, ceremonie numita decursio. Cenzorul aprecia, astfel, daca acestia aveau dreptul de a pastra calul primit de la stat si puteau intra in centuriile cavalerilor, sau daca, dimpotriva, trebuiau sa il inapoieze si sa se alature primei clase cenzitare. Examinarea cavalerilor (recognitio equitum) s-a transformat intr-un element de recunoastere si consacrare a ordinului social ecvestru. Pana in 133 sau 129 i.Hr., senatorii care, inaintea exercitarii primei magistraturi, facusera parte din centuriile de cavaleri, participau la aceasta ceremonie. Treptat, insa, membrii ordinului ecvestru nu vor mai constitui forta de cavalerie a armatei romane. Ei s-au indreptat spre ocupatii lucrative, interzise senatorilor, fiind arendasi si ai impozitelor indirecte prin constituirea in asociatii de publicani.

Intre senatori si cavaleri vor aparea, intre timp, litigii de natura financiara, administrativa si politica, insa acestea nu au impiedicat, in anumite situatii realizarea unor acorduri politice.

In ultimele doua secole, principalele diferende dintre cavaleri si senatori porneau de la componenta instantelor de judecata (quaestiones). Pana in 123 i.Hr., aceste tribunale erau formate din senatori. In secolele III-II i.Hr., singurul tribunal reprezentativ pentru totalitatea cetatenilor erau tribunalul centumvirilor ("celor 100 de barbati"). In realitate erau 105, deoarece fiecare dintre cele 35 de triburi era reprezentat in acest tribunal de trei membri ai primei clase cenzitare. Insa acest tribunal nu exercita jurisdictia penala, rolul sau rezumandu-se la dezbaterea problemelor legate de mosteniri.

In secolul II i.Hr. s-a renuntat la comitii ca instante de judecata si au fost create comisii de ancheta ad-hoc (quaestiones), in fapt niste curti cu jurii formate din 50-75 de membri, prezidati de un magistrat. Curtile cu jurii extraordinare (quaestiones extraordinariae) au fost create in scopul judecarii delictelor de deturnare de fonduri si a abuzurilor comise de guvernatorii provinciilor, in anul 171 i.Hr. (Titus Livius, 43, 2). Primele curti permanente (quaestiones perpetuae) au fost create in 149 i.Hr. Acestea anchetau extorcarile ilicite de fonduri (quaestiones repetundarum) si problemele de coruptie. Alte tribunale judecau problemele legate de "lezarea maiestatii poporului roman", atentatele la adresa suveranitatii statului, deturnarea fondurilor publice, asasinatele, coruptia electorala etc. Dictatorul Lucius Cornelius Sulla a limitat, in 80 i.Hr. numarul acestor quaestiones perpetuae, la cinci. De asemenea, el a emis legi speciale cu privire la procedura, la durata proceselor, la functionarea si alcatuirea curtilor de juri, la natura si modul de aplicare a pedepsei, la numarul martorilor.

Deoarece tribunalele, fiind alcatuite din senatori, manifestau o indulgenta excesiva fata de abuzurile guvernatorilor de provincii care erau, la randul lor, tot senatori, acest fapt a provocat nemultumirea cavalerilor.

Tribunul plebei Caius Sempronuis Gracchus, care dorea sa obtina sprijinul politic al cavalerilor, i-a inlocuit, in 123 i.Hr., pe senatori, din completele de judecata aproape in intregime. Sulla le-a redat senatorilor, tribunalele, in 80 i.Hr.

Incepand din 70 i.Hr., prin Lex Aurelia, fiecare tribunal era alcatuit din trei decurii: una de senatori, una de cavaleri si una formata din "tribunii Trezoreriei". Caius Iulius Caesar a suprimat, in 46 i.Hr., decuriile de "tribuni ai Trezoreriei". Tribunalele alcatuite din cavaleri nu s-au dovedit a fi mai oneste decat cele formate din senatori. Astfel, ele au condamnat senatori integri care, ca guvernatori de provincii, s-au opus abuzurilor fiscale practicate de publicani, care apartineau ordinului ecvestru.

Ales, in 82 i.Hr., "dictator pentru formularea legilor si randuirea statului" (dictator legibus scribundae et rei publicae constituendae), Sulla a redat senatului puterile sale traditionale si chiar le-a intarit. El a redat Senatului tribunalele, a micsorat prerogativele tribunilor plebei, a restrans numarul tribunalelor la 5 si a reglementat strict atributiile acestora, restrangand, in paralel, atributiile juridice ale comitiilor. Totodata, Sulla a crescut numarul senatorilor la 600, introducand in venerabilul corp membri ai ordinului ecvestru si ai elitelor municipale italice, dar si ofiteri care aveau censul ecvestru. Cu toate acestea, noii senatori aveau o pozitie mai curand subalterna si reuseau cu greu sa asume magistraturi inferioare.

In timpul razboiului civil, cu Pompeius, Caesar a asumat si el, functia suprema de dictator rei publicae constituendae, initiind vaste reforme institutionale, politice, administrative si sociale. El a marit numarul senatorilor la 900 sau 1000 de membri (Cassius Dio, Istoria romana, 43, 47, 3). Printre noii senatori se aflau fostii centurioni (ofiteri inferiori in armata romana), scribi, fii de liberti, dintre partizanii sai. Insa, printre noii senatori se aflau si cavaleri din municipiile situate in Italia sau chiar in provincii precum Gallia Narbonensis. Senatorii din aceasta provincie erau urmasii romanizati ai fostelor elite gallice. Astfel, senatul si-a largit randurile, dar prestigiul sau a scazut. Noii senatori erau in permanenta expusi ironiei si arogantei din partea colegiul lor de veche vita romana.

In pofida instaurarii regimului de putere personala, Augustus, primul imparat roman, nutrea o profunda consideratie pentru institutia Senatului. In virtutea puterilor exceptionale care i-au fost conferite, fondatorul Principatului a procedat la mai multe lectiones ale Senatului si a redus numarul membrilor acestui corp la 600, prin eliminarea membrilor nedemni, in anii 30 i.Hr., 18 i.Hr., 13 i.Hr. si in 4 d.Hr. Aceasta cifra se va mentine pana la sfarsitul Imperiului. Cu toate acestea, Senatul, a capatat o mai mare coeziune cu pretul pierderii competentelor si prerogativelor sale politice mai importante, pe care si le-au arogat principii. Razboaiele civile au condus la disparitia multor familii senatoriale nobile, sau la saracirea acestora, astfel ca imparatii s-au vazut nevoiti sa introduca in Senat multi oameni noi (homines novi). Inca din timpul lui Augustus, randurile Senatului au fost deschise celor care exercitasera cel putin magistratura de cvestor, aflata pe treapta cea mai de jos in suita demnitatilor (cursus honorum).

Tendinte de separare intre corpul senatorial si cel ecvestru a devenit tot mai evidenta, ea fiind legiferata pana in timpul domniei imparatului Caius Caesar, cunoscut mai ales, sub numele de Caligula (37-41 d.Hr.).

Augustus le-a acordat "dreptul de a detine magistraturi la Roma" doar cetatenilor romani din Italia si cavalerilor si cetatenilor romani care locuiau in coloniile romane provinciale. Censul minim cerut era de un milion de sesterti. Ulterior, Claudius I (41-54 d.Hr.) va permite accesul, din oficiu, al unor cavaleri in Senat.

In timpul primilor imparati, Senatul a primit jurisdictia asupra membrilor sai, care le-a fost retrasa tribunalelor (quaestiones). Auctoritas a Senatului s-a micsorat, dar competentele sale oficiale si legale au sporit. Senatorii faceau parte, de asemenea, din consiliul principelui (consilium principis), care grupa 10-15 colaboratori si consilieri apropiati imparatului.

Semnul distinctiei exterior al demnitatii senatoriale il reprezenta tivul lat de purpura latus clavus care impodobea toga sau tunica. Incepand din perioada lui Caesar, tinerii fii de senatori purtau laticlava, desi, din punct de vedere legal, ei erau cavaleri, avand dreptul la a purta doar banda ingusta. Totusi, Augustus le-a conferit fiilor de senatori sa poarte, dupa primirea togii virile (majoratul), la 17 ani, laticlava, ca semn al recunoasterii aspiratiei lor de a deveni senatori. Acestia puteau asista la sedintele Senatului. Tinerii cavaleri, care nu aspirau la o cariera senatoriala, purtau angusticlava. Insa daca acestia asumau o magistratura, primeau dreptul la laticlava. In 38 d.Hr., Caligula introduce acordarea laticlavei tinerilor care aveau drumul deschis spre ius honorum. Acordarea laticlavei de catre imparat reprezenta primul pas in cariera senatoriala si deschidea calea spre magistraturi.

In felul acesta s-au constituit cele doua ordine superioare (uterque ordo) potrivit expresiei lui Velleius paterculus (2, 23, 2). Primul ordin, ordinul senatorial (ordo senatorius) sau "ordinul cel mai important" (amplissimus ordo) ii cuprindea pe senatori si pe fiii acestora. Conditia de baza pentru a face parte din ordo senatorius era posedarea unui cens minim de un milion de sesterti. Acestia erau laticlavii. Incepand cu 20 i.Hr., fiii de senatori au exercitat functii administrative subalterne, rezervele de acum inainte, doar lor. Vigintiviri (cei 20 de barbati) se pregateau astfel, pentru cariera senatoriala propriu-zisa. Ei exercitau apoi, un an, ca tribuni militari intr-o legiune, avand dreptul la laticlava, motiv pentru care erau denumiti tribuni laticlavii. Daca, insa, tanarul nu asuma magistraturi, el nu ajungea niciodata senator, desi apartinea ordinului senatorial. Cariera senatoriala presupunea asumarea la varste minime stabilite, a magistraturilor, in ordinea crescatoare a importantei lor. Dup asumarea cvesturii, tanarul membru al ordinului senatorial devenea senator. Urmau apoi tribunatul sau functia de edil, pretura, si, in cele din urma, consulatul. Suita acestor magistraturi alcatuia cursus honorum. Astfel, ordo senatorius era categoria sociala privilegiata din care proveneau membrii Senatului.

Membrii ordinului ecvestru urmau o cariera diferita. Ei efectuau tribunatul in legiuni, purtand ca semn distinctiv al rangului lor, tivul angusticlav. Insa, incepand din secolul I d.Hr., multi membri remarcabili ai ordinului ecvestru au fost transferati, ca o recompensa a meritelor lor in ordinul senatorial, prin procedeul de adlectio in amplissimum ordinem. Acestia puteau deveni membri ai ordinului senatorial, urmand apoi treptele cursus honorum, pentru a deveni senatori, sau erau introdusi direct in Senat, de obicei, printre fosti edili (adlectus inter aedilicios) sau printre fostii tribuni (adlectus inter tribunicios). Aceasta procedura a devenit tot mai frecventa in secolul II d.Hr., imparatii fiind interesati sa introduca, in randurile Senatului, colaboratori fideli. Adlectio inter praetorios nu dateaza inainte de dinastia Severilor (193-235 d.Hr.). Exercitarea consulatului, magistratura al carei prestigiu ramasese intact, era obligatorie, neexistand adlectio inter consulares.

Aceste proceduri erau necesare, deoarece multe familii senatoriale au disparut fara a lasa urmasi sau au fost exterminate in urma persecutiilor unor principi. Incepand cu Hadrianus (117-138 d.Hr.), membrii lui ordo senatorius incep sa fie numiti clarissimi ("prea straluciti"). Astfel, un barbat al ordinului senatorial era numit clarissimus vir, sotia sa era clarissima femina, fiul era clarissimus puer sau clarissimus iuvenis, fiica era denumita clarissima puella. Toti acestia purtau, ca semn distinctiv, laticlava.

Un membru al ordinului ecvestru era "distins" (egregrius); barbatii beneficiau de calificativul egregius vir, iar femeile de cel de egregia femina. Censul minim pentru membrii ordinului ecvestru a fost fixat la 400.000 de sesterti.

Aliantele matrimoniale intre membrii ordinului senatorial si cei mai distinsi membri ai ordinului ecvestru erau frecvente.

In timpul dinastiei Iulia - Claudia (27 i.Hr. - 68 d.Hr.), numarul patricienilor a scazut de la 29% din totalul senatorilor, la doar 12%. Numarul celor care erau patricieni de vita veche era si mai redus (16 %), ajungand, in timpul lui Nero, la 13%. Incepand cu domnia lui Traian (98-117 d.Hr.) in Senat au patruns illyri, africani si chiar greco-orientali. In secolul II d.Hr., numarul familiilor senatoriale italice a ajuns la 57 %. Odata cu dinastia Severilor, senatul se va "provincializa" in intregime.

La fel ca si in perioada republicana, in epoca imperiala, Senatul era convocat de un magistrat superior (consul sau pretor) si uneori, de catre principe. Deciziile urmau unor discutii libere si erau adoptate in urma votului. Senatul si-a pastrat dreptul de a introduce sau respinge cultele religioase straine. De asemenea, Senatul putea acorda imparatilor "buni" apoteoza dupa moarte. Principele defunct era onorat cu titlul de divus ("cel trecut printre zei"). Senatul a preluat jurisdictia proceselor criminale, care apartineau inainte tribunalelor (quaestiones perpetuae). Ei judecau si cazurile de lezare a maiestatii imperiale (lex crimen maiestatis), sau in cele de delapidare si coruptie (de repetundis). Senatul mai judeca si procese, in special cele in care erau incriminati membrii ai sai, de folosire a violentei (vis et rapinae), de adulter, de proxenetism (lenocinium), de calomnie (calumnia), de inselaciune, de falsificare si omor. Decizia de a acorda Senatului dreptul de a judeca aceste procese apartinea imparatului, care in calitate de conducator al acestui corp (principes Senatus) avea dreptul de veto fata de deciziile adunarii. De asemenea, imparatul putea acorda gratierea, chiar daca Senatul pronunta o sentinta capitala.

Senatul guverna, in principiu, Italia si provinciile publice (provinciae publicae sau senatoriae), care erau cele mai romanizate si mai bogate, bogat urbanizate, prospere, civilizate si situate departe de hotare, dar in care stationau forte armate absolut simbolice. Aici guvernau proconsuli, de unde Senatul percepea venituri pentru aerarium. Cu toate acestea, provinciile publice se aflau in subordinea imparatului, in virtutea investirii sale cu imperium.

Senatorii erau angajati, insa, si in administrarea provinciilor imperiale. Ei exercitau guvernamantul prin delegatie imperiala, purtand titlul de legatus Augusti pro praetore. Acesti legati cumulau sarcinile de administratori civili cu cele de comandanti militari ai trupelor stationate in provincii. Totodata, cu exceptia legiunilor care stationau in Egipt toate legiunile erau conduse de cate un legatus Augusti legionis din ordinul senatorial. Senatorii puteau detine functia de prefect al Romei (praefectus Urbi) si administra, in calitate de curatori, diferite regiuni ale Italiei. Principalele functii religioase erau asumate, de asemenea de senatori.

Insa, imparatul Gallienus (260-268 d.Hr.) i-a exclus pe membrii ordinului senatorial de la guvernarea provinciilor si de la comanda legiunilor, inlocuindu-i cu membri ai ordinului ecvestru. Atributiile senatului vor deveni pur onorifice in timpul Imperiului Tarziu; cu toate acestea, senatul a supravietuit caderii Imperiului Roman, pana in secolul VI d.Hr.

Depozitar al traditiilor celor mai venerabile ale istoriei romane, senatul era perceput ca recti bonique praeceptor ("perceptor al dreptatii si al virtutii"), dupa cum o afirma chiar un scriitor frivol, precum Petronius, in romanul sau, Satyricon (88, 9).