Regimuri juridice ale proprietatii romane

Regimuri juridice ale proprietatii romane

In perioada Regalitatii, domeniul funciar roman (ager Romanus) era divizat in "ogorul regal" (ager regius), ogorul particular, care putea nu putea depasi ca dimensiuni 50 de hectare (ager iure) si ogorul public (ager publicus). Ogorul public era destinat, in principal, cresterii in comun a vitelor, fiind numit si pascua publica. In perioada republicana, ogorul regal a fost desfiintat, iar proprietatea particulara s-a consolidat, devenind forma de proprietate de referinta si aplicandu-se numai cetatenilor romani (domenium ex iure Quiritium).

In mod exceptional, statul vindea terenuri si incasa contravaloarea acestora (ager quaestorius) sau il arenda (ager vectigalis). Parcelele arendate (loca relicta) din territroium citadini, rezulta din teritoriile ramase in afara parcelarii (centuriatio). Arendarea era individuala sau colectiva, iar statul percepea o renta, numita vectigal.

Pentru obtinerea de noi proprietati, o situatie privilegiata a aveau patricienii si, ulterior, si plebeii bogati. Acestia, in virtutea dreptului de posesiune asupra unor terenuri pe care le detineau in arenda (possessio) puteau incredinta (adsignatio) micilor proprietari, portiuni din ager publicus, cu titlul de ocupare prin toleranta (precarium).

Odata cu expansiunea in Italia si, consecutiv, in spatiul circummediteranean, statul roman s-a confruntat cu problema administrarii teritoriilor cucerite. Cea mai favorizata situatie o aveau orasele de drept roman (coloniae civium Romanorum si municipia civium Romanorum), ai caror cetateni primisera pamanturi potrivit unui regim asimilat cu cel al proprietatii private de tip roman aplicat in metropola (agri privati ex iure Quiritium). Aceste proprietati erau scutite de impozite. Terenurile locuitorilor cetatilor peregrine (agri privati ex iure peregrino) erau supuse impozitului, cu exceptia celor aliate (civitas foederatae) sau a celor libere si imune (civitas liberae et imunnes), care beneficiau, in cazuri exceptionale de scutire. O situatie mai buna o aveau cetatile de drept latin, (coloniae Latinae si muncipia Latina), al caror statut era apropiat de cel al oraselor de cetateni romani.

Dupa razboiul cu socii, in urma caruia o parte dintre locuitorii Italiei au obtinut cetatenia romana, statutul oraselor italiene s-a uniformizat. Astfel, incepand cu 49 i.Hr., cand toti locuitorii peninsulei au primit cetatenia romana, pamanturile apartinand acestora erau considerate ca fiind agri privati ex iure Quiritium. In schimb, coloniile romane din provincii nu beneficiau de statut, locuitorii majoritatii coloniilor romane care nu fusesera intemeiate prin deductio, ci erau simple municipia ridicate la acest rang, plateau impozite. Doar coloniile libere si imune (coloniae liberae ei imunnes), sau cele investite cu ius Italicum beneficiau de scutirea de impozite, in principal de cel funciar (tributum soli). Terenurile ramase dupa adsignatio erau arendate (locatio) de catre colonie diversilor cetateni sau era atribuita (adtributio) autohtonilor si supuse la plata impozitului.

Solul municipiilor, care erau mai aproape de conditia oraselor peregrine (agri privati ex iure peregrino) era distribuit propriilor cetateni (agri viritim adsignati) sau dat in arenda (agri vectigales).

In cazul cetatilor stipendiare, pamantul lor era confiscat de catre statul roman si devenea ager publicus. Statul roman le administra direct, dar restituia cetatilor respective o parte din aceste pamanturi.

La randul sau, statul roman putea proceda la adsignari, in special, pentru veterani, ale caror posesiuni nu erau impozabile (missio agraria), sau le putea inchiria unor cetateni romani (agri vectigales).

O categorie aparte o formau teritoriile atribuite legiunilor (territoria legionis, prata legionis), de pe care, initial, fusesera alungati autohtonii. Odata cu evolutia baracilor castrului (canabae) si a cetatilor indigene din apropierea acestora, care au evoluat spre stadiul de comunitate urbana, aceste teritorii au trecut sub administrarea propriilor cetati, in mod formal, desi continuau sa fie administrate de catre legiuni. In aceste teritorii se aflau posesiunile veteranilor (agri viritim adsignati, numite si vilae rusticae). Populatia civila din aceste teritorii platea, pe langa impozitul militar (annona militaris) (contributii in produse necesare aprovizionarii legiunilor). Acest nou impozit va fi extins, in secolul III d.Hr., in toate asezarile.

Incepand cu epoca lui Diocletian (284-305) a fost instituita o forma unica de impozit (capitatio-iugatio), teritoriile cetatilor iesind de sub controlul autoritatilor municipale. In plus, pamanturile municipale au fost supuse la plata acestui impozit catre stat. In schimb, proprietarii marilor domenii (latifundia) si-au asigurat protectia (patrocinium) micilor proprietari, sau chiar a unor sate intregi (patrocinium vicorum). Autoritatea crescanda a acestora a fost intarita de raspandirea institutiei colonatului, fapt care a dus la decaderea proprietatii orasenesti. Institutie creata in secolul I d.Hr., colonatul presupunea legarea din ce in ce mai stransa a taranilor de pamanturile pe care le lucrau, desi erau liberi din punct de vedere juridic.