Razboiul din Vietnam

Razboiul din Vietnam

Acest razboi a inceput in perioada lui John Fitzgerald Kennedy. A fost continuat de Lyndon Johnson si incheiat de Nixon. Americanii erau convinsi de rolul pe care-l juca Indochina. Pierderea Vietnamului ar fi putut antrena un efect de domino, materializat cu prabusirea altor state precum: Loos, Cambogia, Thailanda si chiar Japonia si Filipine.

Atunci cand presedintele Kennedy s-a instalat la Casa Alba, in Vietnam nu erau mai mult de 1.500 de americani dintre care mai putin de jumatate erau consilieri militari, iar guvernul de la Hanoi (capitala Vietnamului)- proamerican se mentinea prin sprijinul economic acordat de SUA.

In anul 1963 erau peste 16.000 de consilieri americani si fusese trimis material de razboi de ultima generatie. Presedintele Lyndon Johnson a mostenit un razboi pe care nu si l-a dorit si in toti cei sase ani in care l-a administrat s-a bazat pe sprijinul Congresului pentru a-l purta asa cum a crezut de cuviinta.

Acest razboi de o duritate extrema se baza pe doua conceptii total diferite: americanii luptau pentru a-i face pe nord-vietnamezi sa renunte la obiectivele lor si sa se aseze la masa negocierilor, in timp ce acestia din urma doreau cu orice pret sa reunifice Vietnamul; ceea ce s-a si intamplat.

Incepand cu anul 1965 in SUA apar miscarile de protest, iar in anul 1968 aceste miscari se intetesc in conditiile escaladarii violentei interne, a divizarii politice si a dezordinii dintr-o serie de orase libere. In anul 1969, la Casa Alba se instaleaza presedintele Richard Milhous Nixon (cunoscut mai ales sub numele de Richard Nixon), iar politica americana se schimba fundamental. Programul noului presedinte al SUA viza retragerea progresiva a trupelor americane si acordarea unui sprijin puternic pentru sud-vietnamezi.

Decizia ca soldatii americani sa lupte in Cambogia face ca anii 1960-1970 sa reprezinte apogeul miscarilor impotriva razboiului. Incetarea definitiva a focului va fi anuntata in mod oficial in ianuarie 1973. Americanii ieseau din razboi cu un bilant dezastros: -  in jur de 60.000 de morti declarati;

peste 300.000 raniti;

mai mult de 150 miliarde $ cheltuite.

Cea de-a doua perioada cuprinsa intre anii 1969 - 1979 (numita si deceniul destinderii). Principala caracteristica a aceastei perioade reprezinta o relativa extindere a relatiilor intre cele doua super-puteri. Cu siguranta schimbarile politice si noile viziuni in ceea ce priveste politica externa, atat la nivelul SUA, cat si la nivelul Uniunii Sovietice au jucat un rol hotarator.

In mod concret extinderea consta in incercarea de a construi un nou tip de relatie. Cu siguranta un astfel de obiectiv era determinat si de raportul de forte existent in acel moment la nivel planetar.

Economia americana se confrunta cu un declin evident ceea ce reclama reducerea bugetului apararii. De cealalta parte Uniunea Sovietica ajunsese la paritate nucleara cu SUA. Adica Richard Nixon avea nevoie de colaborarea cu Moscova pentru a ajunge la un acord de pace cu Hanoi-ul.

Presedintele american avea aptitudini remarcabile pentru politica externa, el fiind persoana potrivita pentru a negocia un acord de control al armamentului.

Acordul pe care Richard Nixon si Henry Alfred Kissinger l-au conceput pentru Moscova a ramas in istorie sub denumirea de parteneriat.

SUA recunosc paritatea strategica a Uniunii Sovietice, nu vor incerca sa intervina in Imperiul Sovietic si vor deschide calea catre investitiile si tehnologiile moderne occidentale. Americanii doreau ca rusi sa-i ajute sa iasa onorabil din Vietnam si sa recunoasca interesele mutuale ale super-puterilor in sfera lumii a treia. Cele doua super-puteri mondiale intelegeau poate mai bine ca oricand ca stabilitatea era obiectivul principal; ceea ce ii facea pe americani ca pentru prima oara dupa anul 1945 sa invite pe rusi la pace.

In egala masura Moscova, continua sa-si consolideze pozitia de superputere militara, armamentul nuclear ca si cel conventional se face in prim proces de dezvoltare.

Flota de submarine se extindea, ba mai mult construiau un portavion pentru a asigura accesul si succesul Uniunii Sovietice oriunde in lume. Mai mult decat atat in unele domenii ale constructiilor de rachete, rusii erau lideri mondiali.

Intr-un asemenea context din punctul de vedere al rusilor raportul de forte se inclina implacabil in favoarea lor.

In anii 1968 si 1969 disensiunile dintre Uniunea Sovietica si China se vor acutiza semnificativ. Presedintele SUA, Richard Nixon avea sa surprinda intreaga lume in februarie 1972 cand a zburat la Beijing pentru a-l intalni pe MAO.

Principalul obstacol in calea relatiilor chinezo-americane era fara indoiala Taiwanul. SUA pusesera in practica politica celor doua Chine si anume: Republica Populara Chineza din teritoriul continental si Republica Chineza din Taiwan. De cealalta parte pozitia Beijing-uluiera cat se poate de ferma: "Nu exista decat o singura China". In urma acestei intalniri SUA aveau sa-si retraga trupele si echipamentele militare din Taiwan (Washington-ul recunoscand Republica Populara Chineza).

Era o situatie noua si total nesteptata ce demonstra cat se poate de evident ca din punct de vedere militar lucrurile se complicau putandu-se vorbi de trei super-puteri: SUA, Uniunea Sovietica si China. In plus eforturile administratiei Richard Nixon de a dezvolta sisteme defensive antiracheta a ingrijorat semnificativ Moscova. Era un domeniu in care americanii erau mai avansati, iar rusii nu-si propuneau sa faca cheltuieli suplimentare pentru a mentine concurenta.

Acesta este contextul in care Uniunea Sovietica se arata interesata de negocieri privind limitarea armelor strategice. De cealalta parte americanii erau si ei interesati de un astfel de acord, acesta reprezentand cel mai evident semnal ca super-puterileau trecut de la confruntare la dialog.

SALT-  Society for Applied Learning Technology (Societatea pentru Tehnologie Aplicata Learning)

A fost semnat de Leonid Brejnev si Richard Nixon in anul 1972 la Moscova. Acest acord limita dezvoltarea sistemelor defensive antiracheta nefacand progrese semnificative nici in privinta celor ofensive. Au fost incheiate acorduri de cooperare in domeniul sanatatii, in domeniul cosmic, iar cele doua parti au convenit asupra prin cipiilor de baza care urmau sa le guverneze relatiile, inclusiv o declaratie de principiu in vederea extinderii cooperarii  pentru evitarea unor confruntari militare.

De asemenea, acest acord stabilea si regulile de conduita comuna pentru rezolvarea eventualelor situatii de criza. In anul 1973 Leonid Brejnev va face prima vizita in SUA, vor fi semnate acorduri referitoare la colaborarea in domeniul agriculturi, al transporturilor, al cercetarii marii si oceanelor, dar si un acord general privind contractele, schimburile si colaborarea in domeniul stiintei, tehnicii, al invatamantului si al culturii.

A fost semnat si un acord referitor la principiile de baza ale tratativelor ulterioare pentru limitarea armelor strategice ofensive stabilind cadrul pentru negocierile din cadrul SALT 2. Dupa sapte ani de eforturi SALT 2 avea sa fie semnat de James Earl "Jimmy" Carter si Leonid Brejnev la Viena in anul 1979. Un alt moment important al acestei perioade in reprezinta iulie 1973, cand la Helsinki a avut loc o conferinta la care au participat 33 de state inclusiv din NATO, pactul de la Varsovia sau SUA.

A rezultat un acord semnat la 01 august 1975 de Leonid Brejnev si Gerald Ford din partea celor doua super-puteri, dar si de alti sefi de state. Rusii isi atinsesera scopul. Pentru acest lucru a trebuit sa accepte pentru prima data caracterul universal al dreptului omului, precum si faptul ca ideile si oamenii puteau sa circule liber in Europa.

Adica era pretul pe care trebuia sa-l plateasca referitor la inviolabilatea frontierelor stabilite in anul 1945.