Razboaiele punice si epoca marilor cuceriri (264-30 i.Hr.)

Razboaiele punice si epoca marilor cuceriri (264-30 i.Hr.)

Ajunsa stapana a intregii Italii, Roma a devenit una din marile puteri din zona occidentala a bazinului Marii Mediterane si o potentiala rivala a Cartaginei, in lupta pentru hegemonie in aceasta regiune.

Primul razboi punic (264-241 i.Hr.) s-a declansat ca urmare a unei aliante incheiate intre Roma si mamertini (mercenarii samniti) din cetatea siciliota Messana. Romanii au ocupat Messana (Messina), in virtutea acestui tratat, intrand astfel, in conflict cu Syracusa si Cartagina. Prin diferite manevre politice, romanii au atras de partea lor pe tiranul Hieron al II-lea al Syracusei si celelalte cetati grecesti siciliote, cu exceptia orasului Agrigentum. Romanii au suferit mai multe infrangeri navale, dar au ocupat, in 252 i.Hr., orasul Agrigentum. Consulul C. Duilius i-a luat drept model pe greci si cartaginezi pentru a construi o noua flota si a adopta o noua metoda de lupta cu ajutorul carora a obtinut o victorie navala la Mylai (Milazzo) impotriva flotei cartagineze. Dup ce a traversat o perioada dificila, Roma a inregistrat noi succese in insulele Sardinia si Conica, in 256 i.Hr. in acelasi an, consulul Marcus Atilius Regulus a debarcat cu o armata romana chiar in Africa, pe teritoriul Cartaginei, insa a fost invins de generalul spartan Xanthippos, comandant mercenar aflat in serviciul punilor (cartaginezilor), dupa ce obtinuse cateva succese. In urma unei furtuni, o flota care transporta o intreaga flota romana a pierit la Camarino (252 i.Hr.). Dupa alte confruntari mai putin importante, romanii au suferit o noua infrangere langa Drepanum, in Sicilia (249 i.Hr.).

In acelasi an, conducerea fortelor cartagineze a fost preluata de catre un general de exceptie, Hamilcar Barcas; dupa mai multe batalii, acesta a reusit in 248 i.Hr., sa ii alunge pe romani din Sicilia. Romanii au construit o noua flota si i-au infrant, in 242, pe cartaginezi, in batalia din apropierea insulelor Aegates. Armata cartagineza refugiata pe muntele Eryx, a fost incercuita de fortele romane, iar Hamilcar Barcas s-a vazut nevoit sa ceara pace, in 241 i.Hr. Conditiile pacii erau destul de aspre: Cartagina se obliga sa plateasca Romei, timp de zece ani, o despagubire de 3200 talanti si sa ii elibereze pe prizonieri; de asemenea, Sicilia, a fost cedata Romei. Sicilia a reprezentat prima achizitie extrateritoriala a Romei. Intre 239-237 i.Hr., romanii au cucerit insulele Sardinia si Corsica si au respins unele incercari de invazie ale ligurilor si gallilor veniti din zonele aflate la nord de fluviul Pad. Pentru a intari controlul Romei asupra regiunilor din nordul Italiei, in 232 i.Hr. a fost adoptata o lege in vederea intemeierii de noi colonii in Picenum si in teritoriile stapanite, odata, de galli (ager Gallicus).

Actiunile pirateresti ale illyrilor in Marea Adriatica au determinat Senatul roman sa ii adreseze reginei illyre, Teuta, un ultimatum. Aceasta a respins ultimatumul, iar romanii au deschis ostilitatile in 229 i.Hr. Dupa mai multe operatiuni militare, Teuta a cerut pacea, in 228 i.Hr.

Spre deosebirile de teritoriile italice, ale caror locuitori aveau calitatea de "aliati" Sicilia, Sardinia si Corsica au intrat in proprietatea statului roman, primind statutul de provincii, in 227 i.Hr.

Dupa infrangerea suferita in primul razboi punic, Hamilcar Barcas a inceput cucerirea Hispaniei (Peninsula Iberica), unde se aflau bogate mine de argint, pentru a reface forta Cartaginei. El a murit in Hispania, in 229 sau 228 i.Hr., iar conducerea fortelor cartagineze din Hispania i-a revenit lui Hasdrubal, ginerele lui Hamilcar. Ingrijorati de expansiunea cartagineza, locuitorii cetatii iberice Saguntum, au incheiat o alianta cu Roma, in 227 i.Hr.

In 226 i.Hr., a fost incheiat un tratat care stabilea sferele de influenta romana si cartagineza din Hispania, acestea urmand sa fie separate de fluviul Ebrus. Punii se angajau sa nu traverseze spre nord, acest fluviu.

Boii, insubrii, lingonii si tauriscii din zona Galliei Cisalpine (Lombardia si Savoia actuale), au invadat Etruria, in 225. Riposta romana nu a intarziat si, invadatorii fiind invinsi in batalia de la Telamona. Romanii au patruns in Gallia Transpadana, unde au castigat o victorie la Clastidium (Casteggio), sub conducerea lui Claudius Marcellus si au ocupat Mediolanum (Milano). Intreaga Gallia Cisalpina a fost organizata ca provincie romana.

Reluarea incursiunilor pirateresti in Adriatica, de catre Demetrios din Pharos aliatul regelui Filip V al Macedoniei, a determinat declansarea celui de-al doilea razboi illyric, in urma caruia Roma a anexat coasta Illyriei (Dalmatia), (220-219 i.Hr.).

In 221 i.Hr., Hasdrubal a fost asasinat si fiul lui Hamilcar Barcas, Hannibal, a preluat, la varsta de numai 25 de ani, comanda fortelor cartagineze din Hispania. In 219, Hannibal a cucerit, dupa un asediu de opt luni, cetatea Saguntum si a depasit linia fluviului Ebru. Senatul roman a adresat Cartaginei un ultimatum, ale carui conditii au fost respinse, fiind declansat, astfel, al doilea razboi punic (218-202 i.Hr.). In fruntea unei armate puternice, Hannibal a traversat Alpii si a ajuns, in primavara anului 218, in Italia. Armata romana, condusa de consulii Publius Cornelius Scipio si Tibernus Sempronius Longus, a fost invinsa in doua batalii, la Ticinus si la Trebia. In anul urmator, Hannibal a obtinut o mare victorie in fata consulului roman, Caius Flaminius, langa lacul Trasimenus. Acest ultim dezastru a provocat consternare la Roma, unde senatul la numit dictator pe Quintus Fabius Maximus "Cunctator" ("cel care zaboveste"). Fiind constient de superioritatea cartaginezilor in luptele deschise, Fabius Maximus a adoptat o tactica de hartuire a armatelor lui Hannibal. Aceasta noua tactica a inceput sa dea rezultate, cartaginezii ramanand izolati si dand semne de epuizare. Acest fapt a dat nastere unui optimism excesiv la Roma, unde sustinatorii ideii unei noi batalii deschise cu Hannibal au avut castig de cauza. Din cauza divergentelor dintre consulii Lucius Aemilius Paulus, unul dintre partizanii tacticii de temporizare a lui Fabius Maximus si Caius Terentius Varro, care era adeptul luptei deschise, Roma a suferit unul dintre cele mai mari dezastre din istoria sa, la 2 august 216 i.Hr., in apropiere de Cannae, in Apulia. 40.000 de soldati romani au fost ucisi, impreuna cu consulul Aemilius Paulus, si alti 20.000 au fost luati prizonieri. Dupa aceasta infrangere zdrobitoare, orasul Capua si populatiile din sudul Italiei au trecut de partea lui Hannibal. In 215 i.Hr., generalul cartaginez a incheiat o alianta cu regele macedonean Filip V, impotriva romanilor. Acest fapt a determinat declansarea primului razboi macedonean (215-205 i.Hr.). Syracusae, care era aliata Romei, a trecut de partea cartaginezilor. Roma a facut un efort urias pentru a face fata, dupa ce forta si prestigiul sai fusesera grav afectate de infrangerile suferite in fata lui Hannibal, impotriva acestei coalitii.

In 213 i.Hr., generalul Claudius Marcellus a fost trimis in Sicilia, unde a reusit dupa trei ani de lupte, sa cucereasca Syracusae si trupele cartagineze care invadasera insula. Hannibal a invadat Latium si a ajuns in fata zidurilor Romei, in 211 i.Hr. (Hannibal ante portas), dar nu dispunea de forte suficiente pentru a porni asedierea acesteia. In acelasi an, romanii au recucerit Capua si au trimis un corp expeditionar in Hispania.

Comanda i-a fost incredintata tanarului Publius Cornelius Scipio, fiul consulului invins la Ticinus si la Trebia. Acesta a invins o armata cartagineza la Flipo si a cucerit orasul Carthago Nova ("Noua Cartagina" - Cartagena actuala), in 206 i.Hr. In anul 207 i.Hr. romanii au invins in batalia de langa raul Metaurus, armata cartagineza condusa de Mago si Hasdrubal (fratele lui Hannibal), venita din Hispania in ajutorul lui Hannibal. In urma acestor infrangeri, situatia lui Hannibal a devenit foarte dificila. Scipio, care fusese ales consul in 205 i.Hr. si guvernator al Siciliei in 204 i.Hr., a incheiat o alianta cu Syphax, regele Numidiei, impotriva Cartaginei. El a debarcat in Africa, unde a obtinut o serie de succese, dar nu a reusit sa cucereasca orasul Utica. Victoriile obtinute impotriva cartaginezilor si a lui Syphax, devenit aliatul acestora, au fost urmate de negocieri. Scipio s-a aliat cu rivalul lui Syphax, Massinissa, pentru a-si consolida pozitia in Africa. Hannibal a fost rechemat din Italia, dar negocierile au fost intrerupte. Confruntarea decisiva a avut loc la Zama, in 202 i.Hr., in cursul careia Scipio a obtinut o victorie decisiva impotriva lui Hannibal si Cartagina a fost obligata sa ceara pacea. Potrivit conditiilor pacii, Cartagina avea nevoie sa poarte razboaie numai in Africa si doar cu acordul Romei; de asemenea, renunta la toate posesiunile, cu exceptia celor situate in Africa si era obligata la plata unei despagubiri de 10.000 de talanti, in decurs de 50 de ani. In fine, cartaginezii nu aveau dreptul sa faca comert in Gallia si in Liguria si erau obligati sa trimita ostatici la Roma.

Pacea de la Phoinike, incheiata in 205 i.Hr., nu a constituit decat o amanare a conflictului care avea sa ii opuna pe romani regelui macedonean Filip V. Al doilea razboi macedonean (200-197 i.Hr.) s-a soldat cu infrangerea lui Filip la Kynoskephalai, in Thessalia, in 197 i.Hr. si incheierea unei paci favorabile Romei. Filip V s-a obligat sa renunte la toate posesiunile din Thracia si din Asia Mica, la flota de razboi si sa plateasca o despagubire de razboi de 1.000 de talanti. De asemenea, orasele grecesti s-au eliberat de sub dominatia macedoneana, "libertatea" acestora fiind proclamata de proconsulul roman Titus Quintius Flaminius la Corinth in 194 i.Hr. Dupa acest ultim act, trupele romane au parasit Grecia.

Dupa lichidarea rezistentei cartaginezilor din Hispania, posesiunile acestora din peninsula Iberica au intrat sub stapanirea romana. In 198 i.Hr., aceste teritorii au fost transformate in doua provincii, Hispania Citerior si Hispania Ulterior (cu capitala la Corduba - Cordoba actuala). Populatia locala, care i-a privit pe romani, la inceput, ca niste eliberatori s-au revoltat in 195 i.Hr., rascoala a fost inabusita. Romanii au purtat mai multe razboaie impotriva lusitanilor (194-188 i.Hr.) si cu ultiborii, vaccaeii si vettoni (184-179 i.Hr.). Acesta din urma s-a incheiat in urma conditiilor de pace generoase oferite de generalul roman, Tiberius Sempronius Gracchus.

In aceasta perioada, Roma s-a implicat si mai mult in disensiunile care sfasiau lumea elenistica. Fiind solicitat de Liga etoliana, adversara Romei, Antiochos III, regele Syriei seleucide a debarcat in Grecia gest care a determinat izbucnirea razboiului syrian (192-188 i.Hr.). Ajutati de regele Pergam, de insula Rhodos si de Liga Aheeana, romanii l-au invins pe Antiochos III la Thermopylae, in 191. Regele syrian s-a retras in Asia Mica. Roma a trimis o armata condusa de Lucius Cornelius si de fratele sau, invingatorul lui Hannibal, impotriva lui Antiochos. In pofida sfaturilor lui Hannibal, care se refugiase la curtea regelui syrian, Antiochos a fost invins de romani in batalia de la Magnesia. In urma pacii de la Apameea, incheiata in 188 i.Hr., regatul seleucid si-a pierdut influenta si importanta pe care le detinuse pana atunci.

Hannibal a fost nevoit sa se refugieze in Bithynia. In urma sosirii unei ambasade romane la curtea regelui Prusias, care cerea extradarea fostului general cartaginez, Hannibal s-a sinucis (183 i.Hr.).

Succesorul lui Filip V, Perseus, a intrepins mai multe masuri in vederea reluarii ofensivei impotriva Romei. Al treilea razboi macedonean (171-168 i.Hr.) s-a incheiat prin infrangerea lui Perseus de catre Lucius Aemiluis Paulus la Pydna, in 168 i.Hr. Regalitatea macedoneana a fost abolita, iar Macedonia a fost impartita in patru districte administrative independente si care nu aveau voie sa intretina relatii economice si politice. In 167 i.Hr. aliatii Macedoniei, Epirului si Illyricum, au fost supuse de catre romani. Liga Aheeana a fost obligata sa trimita 1.000 de ostatici la Roma, printre care s-a aflat si istoricul Polybios.

Roma a trebuit sa faca fata intre 154-133 i.Hr., unei revolte a lusitanilor, condusi de Viriathus, un comandant de exceptie si unui razboi cu ultiberii. Revolte lusitanilor a fost reprimata doar dupa lichidarea lui Viriathus, in 133 i.Hr., in acelasi an, Publius Cornelius Scipio Aemilianus, a cucerit Numantia (Numancia), ultima citadela a rasculatilor.

In urma unui conflict intre Cartagina si Massinissa, regele Numidiei si aliatul Romei a izbucnit al treilea razboi punic (149-146 i.Hr.). Senatul roman a prezentat Cartaginei un ultimatum, pe care aceasta l-a respins. In primii doi ani, luptele s-au soldat cu rezultate schimbatoare. Numit comandant al fortelor romane care asediau Cartagina, Publius Cornelius Scipio Aemilianus, nepotul invingatorului lui Hannibal, a cucerit orasul in anul 146 i.Hr. Cartagina a fost distrusa in intregime, teritoriul orasului a fost arat, iar posesiunile acestuia au fost transformate in provincia Africa.

In 149 i.Hr., un pretins fiu nelegitim al lui Perseus, numit Andriskos, a provocat o revolta antiromana in Macedonia si s-a proclamat rege. Liga Aheeana a aderat la cauza lui Andriskos, care a reusit, chiar, sa infranga o legiune romana. Roma a trimis un corp expeditionar in Macedonia, care a fost sprijinit de regele Attalos II al Pergamului. Trupele lui Andriskos au fost infrante de Quintus Caecilius Metellus, supranumit ulterior, Macedonius, in 148 i.Hr. Macedonia a fost transformata in provincie romana, in acelasi an.

Romanii au invins apoi Liga Aheeana, iar orasul Corinth a fost distrus, in 146 i.Hr. Liga Aheeana a fost infranta si desfiintata, iar orasele grecesti, desi si-au pastrat formal libertatea, au fost puse sub controlul guvernatorului Macedoniei.

Attalos III (138-133 i.Hr.) regele Pergamului, si-a lasat regatul ca mostenire statului roman. Insa, sub influenta utopiilor egalitariste ale lui Aristomicos, care intentiona sa intemeieze un "regat al Soarelui", locuitorii Pergamului s-au revoltat. Revolta a durat patru ani (133-129 i.Hr.) fiind reprimata in cele din urma. Fostul regat al Pergamului a fost transformat in provincia romana Asia, prima posesiune romana din Orientul Apropiat.

De asemenea, in 121 i.Hr., a fost creata provincia Gallia Narbonensis, care cuprindea teritoriile cuprinse intre nordul Spaniei si nordul Italiei, situate in sudul Frantei contemporane.

Roma a ocupat regatul Numidiei, dupa un indelungat razboi impotriva ultimului rege al acestuia, Iugustha, desfasurat intre anii 112-106 i.Hr. Numidia a intrat sub autoritatea guvernatorului Africii, fiind organizata ca provincie in anul 46 i.Hr. Cilicia, fosta posesiune a regatului Seleucid, situata in sudul Asiei Mici a fost transformata in provincie, in anul 101 i.Hr.

Gallia Cisalpina, care se afla sub dominatie romana, a fost organizata ca provincie abia in anul 89 i.Hr.

Lasata prin testament Romei, in 96 i.Hr., Cyrene a devenit provincie romana in 74 i.Hr. Creta a fost anexata de proconsulul Q. Caecilius Mettelus in urma unei campanii desfasurate intre anii 66-63 i.Hr.

In urma razboiului impotriva lui Mithridates al VI-lea, regele Pontului, a fost creata o noua provincie, Bithynia, in 64 i.Hr. Cnaeus Pompeius Magnus a cucerit in 64 i.Hr., regatul seleucid, care a fost transformat in provincia Syria.

Insula Cyprus (Cipru) a fost anexat in 58 i.Hr., fiind pus sub autoritatea guvernatorului Ciliciei. Gallia Transalpina (Gallia Comata), care cuprinde cea mai mare parte a teritoriului Frantei actuale, a fost supusa in urma campaniilor conduse de Caius Iulius Caesar, dupa opt ani de lupte (58-51 i.Hr.). Romanii au achizitionat, de asemenea, mari portiuni din Illyricum cu prilejul mai multor razboaie purtate in secolele II si I i.Hr. Ultima mare anexiune efectuata in epoca Republicana a fost Egiptul, ultimul regat elenistic ramas independent, care a fost cucerit de Octavianus, viitorul imparat Augustus, in anul 30 i.Hr.

Astfel, dupa ce in primele doua secole ale existentei sale a fost obligata sa lupte pentru supravietuire, Republica romana a devenit, la sfarsitul primului patrat al secolului III i.Hr., stapana intregii Italii. Razboaiele punice au venit ca o consecinta normala a rivalitatii cu Cartagina pentru hegemonia in bazinul occidental al Marii Mediterane. Implicata apoi in politica lumii elenistice, Roma a profitat de disensiunile acesteia, pentru a anexa fostele teritorii ale imperiului lui Alexandru cel Mare.

In mai putin de trei secole, Roma a ajuns, fara ca acest lucru sa fi constituit consecinta unui plan, stapana spatiului circummediteraneean.