Raportul dintre putere si imagine in ideologia politica a Imperiului Bizantin

Raportul dintre putere si imagine in ideologia politica a Imperiului Bizantin

1 Nationalismul si imperialismul bizantin

O noua orientare politica si ideologica predomina in perioada care se intinde de la inceputul secolului al IX-lea. Aceasta perioada este cunoscuta sub numele inselator de iconoclasm. Disputa icoanelor nu constituie, in opinia noastra, decat un aspect de supravietuire, chiar un simplu aspect, al mutatiilor si convulsiilor profunde care au pus la incercare Imperiul Bizantin, statul, Biserica si societatea sa, vreme de mai bine de un secol.

Orientarile politice ale imparatilor iconoclasti, imparatii supranumiti Isaurieni - cu toate ca fondatorul dinastiei, Leon al III-lea (717-741), a fost originar din Germaniceea (Armenia) si nu din Isauria -, pot fi definite ca realiste si populare. In ceea ce priveste politica interna, se constata o dorinta accentuata de dreptate sociala si o preocupare de a-i proteja pe cei slabi impotriva abuzurilor celor puternici. Ecloga, culegerea de legi publicata de Leon al III-lea, s-a nascut din eforturile depuse de acest imparat pentru ca legile si si dreptul, devenite de neinteles pentru popor si, mai ales, pentru cei din provincie, sa fie accesibile tuturor. Rezultatul acestei stradanii de simplificate a unei legislatii savante si, in numeroase puncte, perimate, este ansamblul operei legislative a Isaurienilor, care va ramane in vigoare pana la interventia imparatilor Macedoneni, adica timp de mai bine un secol, mai exact pana la redactarea Basilicalelor, de la sfarsitul secolului al IX-lea.

Secolul al VIII-lea incepe, in ceea ce priveste populatiile ramase bizantine, intr-o atmosfera posomorata si in saracie lucie. Statul in pericol se bizuie din ce in ce mai mult pe armata, singura garantie a salvarii sale, iar armata acapareaza din ce in ce mai mult conducerea statului: isi impune punctul de vedere si dorintele, ii comanda functionarea. Numeroasele revolte din aceasta perioada, care au adus pe tron reprezentanti alesi din diverse contingente militare, sunt o dovada in acest sens. Militarizarea tarii, a societatii si a institutiilor sale, care pare ar fi o dezvoltare aproape normala in niste vremuri de confuzie nationala, constituie consecinta cea mai semnificativa a noii orientari politice si ideologice din Imperiul Bizantin . Aparuta o data cu imparatii iconoclasti, dar care se va prelungi, ani de-a randul - si reliefeaza moblizarea fortelor nationale pentru supravietuirea patriei in pericol.

Nationalismul bizantin marcheaza mobilizarea unui intreg popor pentru salvarea patriei sale, patria bizantina, identificata, acum, cu ansamblul comunitatii crestine. Aceasta idee majora, identificarea natiunii bizantine cu cea crestina, constituie suportul unitatii bizantine si baza ideologiei politice a epocii.

Sfarsitul iconoclasmului si triumful ortodoxiei, adica al dreptei credinte, marcat de restaurarea cultului icoanelor (843), corespund retragerii puterii arabe din Orient. Ratiuni interne lumii musulmane, dar, de asemenea, opera militara a imparatilor iconoclasti, care a suscitat mobilizarea nationala a bizantinilor, explica declinul arabilor orientali si restaurarea autoritatii bizantine, ale carei frontiere s-au extins pana la Eufratm considerat, dintotdeauna, limita extrema a raspandirii culturii grecesti, chiar si in cele mai prospere perioade ale istoriei sale. 4

Secolul al IX-lea este cel al instituirii autoritatii bizantine in Orient - arabii nemaiavand vreodata ocazia de a ameninta Constantinopolul - si al intaririi sale in provinciile balcanice, statul bizantin reusind sa depaseasca dezordina provocata de instalarea inoportuna a populatiilor slave pe teritoriul sau si sa-si restabileasca suprematia.

In decursul perioadei care incepe de la mijlocul secolului al IX-lea, vom asista la renasterea universalismului bizantin: aceasta a fost, fara indoiala, dorinta si intentia carmuirii bizantine, idealul imparatilor din Constantinopol. Cu toate acestea, trebuie sa se adauge faptul ca, dezvoltarea pe care, intre timp, o cunoscuse lumea inconjuratoare, nu-i mai ingaduia Imperiului crestin din Rasarit sa-si realizeze cu usurinta grandioasele-i proiecte. Rezistenta violenta a celorlalte popoare a sililt Constantinopolul sa-si infraneze pretentiile si sa dea, prin urmare, o forma noua politicii si ideologiei sale. Rolul Occidentului crestin, care, inzestrat cu un Imperiu sprijinit pe Biserica Romei  - cel putin in acel moment -, isi revendica de la Constantinopol titlurile sale de noblete, respectiv titlul de unic mostenitor al Imperiului roman si de unic aparator al crestinitatii, a fost, din acest punct de vedere, decis

Titulatura imperiala acaparata de Carol cel Mare si succesorii lui, cu sprijinul si binecuvantarea papalitatii, iscase proteste si reactii vehemente din partea Constantinopolului, care n-a sovait sa recurga la razboi impotriva Occidentului, razboi care nu s-a desfasurat numai pe plan diplomatic. Amploarea si violenta incidentului au marcat cea dintai fisura importanta in sanul crestinitatii: Occidentul si Orientul, din motive de prestigiu politic, patrundeau intr-o era a neincrederii reciproce, al carei dezndomant va fi catastrofal pentru natiunea crestina. Aceasta situatie va fi, curand, agravata de diferendul ecleziastic in privinta doctrinei referitoare la Sfantul Duh, care a mascat adevaratul motiv de opozitie dintre cele doua Biserici, cel putin in ceea ce priveste aceasta epoca, respectiv revendicarile reciproce ale intaietatii, adica ale suprematiei tronului fiecareia. Este la fel de adevarat ca dezvoltarea raporturilor dintre lumea Occidentului crestin si Bizant, prezentata cand ca o problema a diplomatiei imperiale, cand ca o problema de doctrina ecleziastica, ocupa acum primul loc pe scena politica din Bizant - este ceea ce va conditiona, mai presus de toate, evolutia si continutul ideologiei bizantine din epoca.

"In decursul perioadei care cuprinde domniile imparatilor din dinastia Macedoneana, in mare de pe la mijlocul secolului al IX-lea pana la mijlocul secolului al XI-lea (mai precis din 876 pana in 1056), Bizantul a urmarit o politica expansionista, pe care o duce la bun sfarsit datorita resurselor, in oameni si bani, pe care i le furnizeaza Orientul redobandit. Acest efor va fi, in timp, incununat de succes - la mijlocul secolului al XI-lea, frontierele bizantine se vor intinde de la Eufrat si Caucaz pana in Italia si de la Dunare pana in Palestina."

Cu aceasta perioada incepe era imperialismului bizantin, iar dezvoltarea noii ideologii bizantine creeaza mentalitati noi. Este necesara analiza procesului acestei evolutii, care marcheaza o noua etapa in istoria gandirii politice a Bizantului. Aceasta schimbare s-a ivit din grija Bizantului de a-si consolida autoritatea in Occident si de a-si ralia la aceasta cauza populatiile din tinuturile maritime, acolo unde traditia greco-romana era inca deosebit de puternica. Sa adaugam ca in vederea realizarii acestui obiectiv, Imperiul va declansa si va continua cu obstinatie razboaie ofensive, care, in timp, vor dauna raporturile sale cu popoarele vecine, crestine si noncrestine, constranse, la un moment dat, sa se impotriveasca ori sa se supuna politici imperiale.

Fundamentul noii orientari a politicii Bizantului, care constituie, totodata, fundamentul noii ideologii a Imperiului, este magistral explicit si expus, intr-o maniera concentrata si revelatoare, de catre una dintre personalitatile politice si ecleziastice cele mai pregnante ale epocii, patriarhul Photios. Lui Photios i se atribuie pe buna dreptate, culegerea de legi cunoscuta sub numele de Epanagogé - in realitate, o introducere la ansamblul legislativ al Macedonenilor. In orice caz, este deosebit de semnificativ faptul ca unele principii de ideologie politica ale Imperiului isi gasesc acum locul.

2 Ordinea (taxis), iconomia (oikonomia) si raporturile lor cu autoritatea imperiala si spirituala

"Pentru a intelege temeiurile ideologiei politice a Bizantului si a explica multimea formelor pe care le-a imbracat si varietatea expresiilor pe care le-a imprumutat, in timpul diverselor perioade din milenara istorie a Imperiului, este necesar sa se examinzeze cateva aspecte ale principiilor care au calauzit gandirea politica si orientarea intelectuala a bizantinilor. Studiul evolutiei mentalitatilor, indispensabil pentru intelegerea faptului ideologic, va avea mult de castigat."4

Statul si biserica, reprezentate de imparat, si, respectiv, de patriarh, au fost stalpii de sustinere ai lumii bizantine, care a continuat lumea romana crestinata. Raporturile puterii temporale cu puterea spirituala au influentat profund orientarile politicii si ale ideologiei fiecarei epoci si au conditionat comportamentul poporului bizantin. Interdependenta lor, care se manifesta de-a lungul intregii a Imperiului, constituie un aspect fundamental al civilizatiei bizantine, inca insuficient studiat. Natura raporturilor dintre statul si Biserica Bizantului, desi intemeiata pe o solidaritate permanenta si liver consimtita, creeaza deseori, situatii delicate intre cele doua institutii, a caror complexitate deruteaza raporturilor dintre stat si Biserica din unghiul, simplificator, al cezaropapismului.

Convingerea cvasigenerala, in ceea ce priveste Bizantul, a unei supuneri a Bisericii fata de Stat, care se exprima prin cezaropapism, ni se pare prea putin apta sa descrie o realitate, mai nuantata si mai sofisticata, a raporturilor dintre puterea temporala si puterea nuantata si mai sofisticata, a raporturilor dintre puterea temporala si puterea spirituala, adica dintre imparatul si patriarhul Constantinopolului, care incarneaza, fiecare in domeniul sau, autoritatea suprema, recunoscuta ca atare de catre toti cei care depind de aceasta. Altfel spus, imparatul fiind crestin, depinde de patriarh, iar patriarhul, fiind cetatean al statului, depinde de imparat. Acest lucru presupune separarea absoluta, distinctia neta, intre imperium si sacerdotium, ceea ce a fost, efectiv, cazul Bizantului. Astfel, teoria larg raspandita, care face din imparatul bizantin un preot nu rezista la o examinare mai atenta a surselor. Teoria se sprijina pe o practica a Bisericii din Constantinopol, pe care Teodosie cel Mare a vrut s-o impuna si in Apus, care priveste locul imparatului in interiorul altarului bisericii, in momentul oficierii sfintei jertfe. Aceasta teza a fost vehement criticata de Sfantul Ambrozie, care i s-a opus lui Teodosie si care a exprimat teoria care va deveni, ulterior, doctrina oficiala a Bisericii, in termenii urmatori: "Purpura face imparati, dar nu si preoti".4 Ultimul demers al lui Teodosie s-a soldat cu un esec, iar privilegiul imparatului de a ramane in altar a fost cum ne confirma Constantin al VII-lea, abolit si in Constantinopol.

Separarea Imperiului de sacerdotiu este un fapt bine stabilit prin legea bizantina si respectat de catre partile interesate, in ciuda tentativelor reciproce de a acapara din prerogativele celuilalt. Istoria bizantina atesta mai mult astfel de tentative, prin care se incearca a se strica acest echilibru; dar toate sunt initiative ale unor persoane, nu actiuni ale institutiilor. Au existat la Bizant, imparati puternici, care si-au impus vointa in fata patriarhilor, consransi sa-si plece fruntea, cel mai bun exemplu fiind Leon al III-lea Isaurianul, initiatorul iconoclasmului, precum au existat si patriarhi care s-au comportat ca nistre adevarati imparati, si in domenii care nu erau de resortul lor; cel mai bun exemplu fiind, fara indoiala, cel oferit de Mihail Cherularie, initiatorul schismei Bisericilor din 1054.

Ordinea si iconomia, care desemneaza, si una si cealalta, scopurile si imperativele urmartie neabatut de catre imparat si, totodata, de catre patriarh. Aceste doua concepte fundamentale ale gandirii si ale politicii lumii bizantine, ordinea (taxis) si iconomia (oikonomia), unul de origine politica si sociala, celalalt de origine intelectuala si spirituala, cel putin in epoca bizantina, au fost adoptate, amandoua, de catre Stat si Biserica, totodata, ca baze ale organizarii lor si ca temelii ale conceptiei lor despre lume. Si alte noutiuni, precum, de exemplu, pacea, intelegerea (si opusele lor), au fost esentiale pentru viata si politica Bizantului, dar nici una nu evidentiaza mai clar decat notiunile de ordine si iconomie fondul convingerilor bizantine. Se ridica, astfel valul demersului gandirii bizantinilor, amintind ca, pentru ei, notiunile de ordine si iconomie, la fel ca autoritatea temporala si cea spirituala, sunt complementare si interdependente, una fiins suportul celeilalte, in masura in care oridnea rezulta din actiunea iconomiei si in care iconomia nu este decat o manifestare a ordinii. Aceasta din urma era considerata, atunci, ca principiul fundamental al creatiei.

Aceste doua notiuni constituie adevaratul fundament al intregii ideologii bizantine, ale caror constanta si permanenta, asa cum se desprind ele din studiul documentelor din diversele perioade, contrasteaza cu schimbarile frecvente ale mentalitatii bizantine, in functie de problemele obstesti. Tocmai acest aspect de exceptie, al prezentei continuea notiunilor de ordine si iconomie in cvasitotalitatea literaturii bizantine din toate epocile, este cel care explica multimea de sensuri si simboluri pe care fiecare le-a imbracat si care le confirma rolul preponderent in ansamblul manifestarilor vietii si gandirii bizantine; ambele raman, indiscutabil si de departe, cele doua idei majore care determina gandirea si praxisul politic al lumii medievale grecesti.

3 Ordine si iconomie, fundamentele ideologiei politice bizantine

Ordinea si iconomia, acest termen din urma neavand vreo legatura cu sensul actual, desi evolutia semantica ulterioara aduce lumina asupra catorva aspecte ale conceptului bizantin, vor fi examinate aici in sensul lor tehnic si in interdependenta lor. Astfel, printre multiplele semnificatii ale termenului de iconomie - dictionarul de greaca patristica al lui Lampe ne indica peste treizeci, repartizate pe mai multe capitole, dar fara a lua in consideratie sensurile acestui termen din literatura profana - ne vom opri, cu deosebire, la aceea exprimata prin Kat'oikonomian, expresie insemnand potrivit iconomiei (conform celui mai buna aranjament cu putinta), care face din aceasta notiune principiul actiunii in lume (praxis) si al demersului urmarit prin gandire, in stradania sa de a descifra universul si pentru a face lucruri intelegibile (theoria).

Ordinea (taxis), exprima categoria care domina natura, societatea si raporturile dintre oameni; este principiul intregii vieti, inscris si innascut in toate lucrurile din lume. Este clar de ce termenul de taxis, pe langa semnificatia sa primara de ordine, subintelegandu-se ordinea stabilita, care trebuia sa fie respectata cu orice pret, intrucat era principiul fundamental al creatiei divine, a dobandit, de timpuriu, la Bizant, sensul de ierarhie, devenind  astfel termenul tehnic utilizat in toate limbajele proprii multiplelor domenii de activitate ale oamenilor, implicand actiunea concertata a unor grupuri distincte de persoane. Este semnificativ faptul ca termenul de ierarhie, in sensul actual al termenului, a fost o creatie pur bizantina si ca a fost considerat instantaneu (a aparut inca din secolul al V-lea) un caz particular al ordinii (taxis) universale. Raportul dintre ordine si ierarhie constituie fundamentul gandirii lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, a carui opera despre ierarhia cereasca si dsespre ierarhia ecleziastica - originala combinatie a principilor neoplatoniciene, a teoriei aristoteliene si a invataturilor Parintilor Bisericii despre taina creatiei - a exercitat o influenta notorie asupra elaborarii teoriei despre ordine, ca un concept moral religios si spiritual.

"Caracterul sacru al ordinii bizantine, personificata de catre imparat, care sacralizeaza tot ceea ce il priveste, constituie suprema garantie a mentinerii unui statu-quo politic si social. Altfel spus, ordinii bizantine nu i se pute aduce vreo contestatie, nici din interior, nici din exterior, intrucat era garantata de Dumnezeu. Orice tulburare, nu conteaza de ce natura, era contrara principiilor statului, dar, si mai ales, vointei divine. Astfel, orcie atingere adusa ordinii imperiale capata, pentru bizantini, aspectul unui veritabil sacrilegiu si era considerata ca o uneltire a dusmanilor lui Dumnezeu si ai adevaratei credinte."4

Respectul neconditionat pentru ordinea prestabilita, inscrisa in fapte, potrivit conceptiei bizantine, explica, de asemenea, anumite aspecte ale moralei politice si clarifica, pe aceasta cale indirecta, principiile ideologiei bizantine. Este de sine inteles ca absenta ordinii nu putea decat sa evidentieze o stare de lucruri contrara salvarii omului si, totodata, salvarii natiunii. Termenul de ataxia (dezordine) califica situatii care conduc, din punct de vedere spiritual, la pierderea sufletului si, din punct de vedere politic, la regimul scelerat, la democratie, adica la uzurparea puterii de catre popor, un sacrilegiu fata de imparat, care reprezenta singura autoritate recunoscuta de Dumnezeu. Se intelege ca imparatul si carmuirea sa puteau pedepsi aspru, fara sovaire si cu binecuvantarea Bisericii, unele actiuni care, punand in pericol ordinea, contraveneau vointei divine, spre marelem prejudiciu al ansamblului natiunii. Termenul de ordine, incarcat de toate virtutile, in mod opus antonimelor sale, a sfarsit prin a desemna principiile morale si reglementarilor in vigoare, care trebuiau respectate fara proteste, si aceasta pentru binele comun.

Ordinea considerata ca un dat ireversibil in Bizant,dupa statutul care decurgea din actiunea iconomiei divine, trebuia sa fie mentinuta cu orice pret, prin actiunea imperiala si ecleziastica. Din aceasta perspectiva, este caracteristic faptul ca imparatul si patriarhul aveau grija sa noteze ca politica lor este calauzita de spiritul de iconomie, care-i ajuta sa aplice regula (taxis) cea mai buna cu putinta, in lumea imperfecta a oamenilor, si care ii conduce,, mereu kat'oikonomian, la gasirea unor solutii inedite pentru problemele care preocupau lumea din subordinea lor.

Termenul de taxis - ordine, cu multimea de semnificatii pe care le-a imbracat in contextul diverselor limbaje, politic, spiritual, moral si institutional, a sfarsit prin a epxima adevaratul principiu universal al lumii bizantine. Legile si regulile, dictate de grija iconomiei celei mai apropiate de perfectiune, vizau sa garanteze acest bine suprem pentru ansamblul omenirii. Preambulul la toate decretele imperiale, introducerile la culegerile juridice, in sfarsit, toate actele legislative aveau grija sa precizeze ca imparatul care le promulga era animat de dorinta de a sluji pacea si ordinea, pe care se sprijina maretia romana, adica bizantina, si bunastarea cetatenilor.4

Istoria Bizantului dezminte adeseori sperantele pe care bizantiniisi le-au pus in perenitatea ordinii in Imperiul lor, fara ca, din aceasta cauza, sa li se slabeasca profunda convingere ca ordinea, de fiecrae data restabilita, era reflectarea vointei divine, care trebuia respectata cu orice pret. In cele din urma, imparatului si patriarhului le revenea indatorirea sa creeze conditiile care, dictate de iconomia cea mai inteleapta, expresia este a epocii, sa poata garanta domnia ordinii bizantine, a asa numitei pax Byzantina. Dar, de asemenea, era de datoria poporului bizantin sa vegheze ca actiunile sale sa fie conforme vointei lui Dumnezeu, care, dupa intentiile sale de nebanuit, alesese natiunea bizantina sa vegheze ca actiunile sale sa fie conforme vointei lui Dumnezeu, care, dupa intentiile sale de nebanuit, alesese natiunea bizantina ca instrument de manifestare: pornind de la aceasta baza, vicisitudinile sortii pe care le-a cunoscut lumea bizantina vor fi intotdeauna justificate, formele cele mai variate si cele mai neasteptate ale ideologie sale vor deveni posibile, contradictia lor aparenta nefiind pentru bizantini, decat efectul iconomiei, operand de fiecare data cel mai bine cu putinta, dar intotdeauna in conditii diferite.

"Ideologia politica bizantina, manifestare intelectuala polimorfa a aspiratiei catre intronarea ordinii sacre in lume, sustinute providential, cu iconomie, de Imperiu si de Biserica, este, inradacinata in conceptia religioasa despre lume si istorie a Rasaritului. Mai presus de toate devierile si contrafacerile pe care le poate suferi, ea este, pentru bizantini, expresie a nazuintei omenesti catre mantuire si, totodata, revelare a iubirii exigente a lui Dumnezeu fata de oameni".

Concluzii

Se spune ca istoria este scrisa de invingatori, si cel mai bun exemplu in care a fost tratat Imperiul Bizantin in istorie: un imperiu urat de Europa Occidentala, asa cum a fost aratat de jefuirea Constantinopolului in timpul celei de-a patra Cruciade.

Secolulul al XX-lea marcheaza o crestere semnificativa a interesului istoricilor pentru intelegerea imperiului si a imapctului pe care l-a avut acesta asupra civilizatiei europene. Contributiile la dezvoltarea culturii, stiintei si vietii sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu si doar in ultima perioada. Orasul Constantinopol, numit pe drept cuvand, Orasul-Rege, a fost o metropola cu o importanta majora in Evul Mediu, pe masura importantei pe care au avut-o Roma si Atena in antichitate. Cultura bizantina reprezinta, fara indoiala, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorita pozitiei sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, exista tendinta de a fi ignorata clasicisti dar si de medievalisti occidentali. Si totusi, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave si inamice nu poate fi inteleasa fara intelegerea uriasei influente bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fara intelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, in mod traditional, delimitat in timp de caderea Romei in anul 476 si caderea Constantinopolului, in anul 1453.

Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievala. Capacitatea militara si puterea diplomatica au asigurat vestului Europei securitatea in fata invaziilor devastatoare dinspre rasarit, intr-un timp in care regatele crestine vest-europene erau profund instabile devastatoare dinspre rasarit, intr-un timp in care regatele crestine vest-europene erau profund instabile si incapabile sa faca fata unor provocari militare majore. Bizantinii au aparat  Europa de atacurile persilor, arabilor, turcilor selgiucizi si, pentru o perioada, de cele ale turcilor otomani.

In comert, Bizantul a fost punctul terminus al Drumului Matasii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, daca nu cumva pentru toata perioada Evului Mediu. Caderea Constantinopolului, in anul 1453, a inchis ruta terestra catre Asia Mica si a determinat ruinarea Drumului Matasii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, cautarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de catre Cristofor Columb.

Bizatul a fost calea prin care cunostintele antichitatii au fost transmise lumii islamice si celei renascentiste. Renasterea nu ar fi inflorit fara multimea de invatati greci care au fugit in vest dupa caderea Imperiului si fara pretioasele lor cunostinte. Influenta teologica asupra vestului, in special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profunda.

Imperiul Bizantin a fost cel care a raspandit crestinismul in Europa, chiar daca se incearca uneori sa i se limiteze influenta doar la lumea ortodoxa. Misionarii bizantini ortodocsi au crestinat diferitele popoare slave si alte popoare dinn Europa Rasariteana. Influenta bizantina se simte si in religia milioanelor de crestini din Etiopia, Egipt si din Georgia si Armenia.

Bizantul ca entitate mentala a lasat o adevarata mostenire in Europa, veritabila ordine, tolerata de Imperiul Otoman. Spatiul acesta spiritual care i-a supravietuit, in special in Europa de Sud-Est, a fot numit de catre Nicolae Iorga Bizant dupa Bizant.