Forta si superioritatea indiscutabila a civilizatiei egiptene, ca si coeziunea, maretia si stralucirea ei, au facut ca o seama din valorile sale sa fie preluate de popoarele din jur.
Intreaga lume a Egiptului antic a starnit admiratia uimita a populatiilor si statelor stravechi si a iradiat o fascinatie singulara pana in zilele noastre, datorita coordonatelor istorice, ale aparitiei si mentinerii sale, si a amploarei caracteristicilor sale legate de organizarea statala, economica si admirativa, de religia constituita intr-un sistem metafizic inchegat, de misterele, arta si cultura cu trasaturi unice.
Daca in ansamblul sau lumea si civilizatia egipteana s-au fixat si traiesc in constiinta omenirii, unele dintre orasele si capitalele sale stravechi au trecut de mult in lumea umbrelor si a dezintegrarii fizice.
Memfis a fost prima capitala a Egiptului unificat. Conform traditiei orasul l-a intemeiat primul faraon care a adaugat la coroana Egiptului de sus pe cea a Egiptului de jos, adica a celui ce include Delta Nilului. Faraonul aproape legendar Menes a ridicat noua capitala la hotarul dintre cele doua Egipturi, la sfarsitul mileniului al IV-lea i.H., pe locul unei fortarete numita "Zidul Alb".
Numita "Mennofiru" in egipteana veche, "Memfis" in greaca sau copta si "Manuf" in araba, capitala se ridica putin mai la sud de inceputul Deltei Nilului, la circa 20 de kilometri. Diodor din Sicilia ii atribuia un perimetru impresionant, de 150 de stadii. Egiptenii ii atribuisera numele sacru "Haitkauptah" ceea ce inseamna "orasul castelului celor doi Ptah". Din acest nume se pare ca a derivat denumirea greceasca a intregii tari, adica "Aigiptos", Egipt.
Memfisul a inflorit ca o adevarata capitala mai ales in epoca Regatului Vechi, a dinastiilor 3-6 si a dainuit mai bine de patru mii de ani. A reprezentat nu numai resedinta regala ci si centrul administrativ si religios al marelui stat, principalul sau arsenal.
Memfisul ocupa o vale uriasa de pe stanga Nilului avand in vecinatate renumitele necropole regale cu cele mai covarsitoare piramide, socotite prima minune a lumii antice, cu Sfinxul si cu cimitirele nobilimii de la curte. Centrul spiritual al orasului si al regatului il constituia renumitul sanctuar al zeului Ptah.
In timpul Regatului Mijlociu, desi dinastia a 12-a a mutat capitala in apropierea oazei Faium, Memfisul si-a mentinut rolul de metropola religioasa a Egiptului, in calitate de loc al cultului zeului Ptah.
Odata cu ridicarea faraonilor tebani din dinastia a 18-a, si odata cu ei, a Regatului Nou, s-a produs ascensiunea zeului Amon, ca zeitate suprema. Teba s-a impus drept capitala si principal centru politic si religios. Memfisul a ramas sediul cartierului general al armatei si un fel de resedinta regala secundara, mai ales pe timpul campaniilor militare spre Asia.
Faraonii dinastiei a 22-a, supranumita "libiana", au locuit si revigorat stravechea capitala in acelasi timp cu orasul Bubastis din Delta. Multimea diversilor faraoni, care s-au succedat in lungul interval cat Memfisul a ocupat un loc secundar, s-au straduit fara incetare sa multiplice templele si palatele, prin edificii noi sau prin reparari si extinderi ale celor vechi. Ahmosis I-ul, primul faraon teban, a restaurat marele sanctuar al lui Ptah dupa izgonirea hicsosilor din ultimele puncte detinute in Delta. Amenofis al IV-lea, Tutmes I-ul, Seti I-ul si desigur, Ramses al II-lea, au lasat aici multe urme ale guvernarii lor. Menerptah si Ramses al III-lea au adaugat noi si grandioase incaperi templului lui Ptah. Libianul Sesonk si-a edificat capela funerara, al sau "castel al milioanelor de ani" in necropola imensa de la marginea desertului.
In prima parte a mileniului I i.H., amenintarea etiopiana din sud a determinat puternica fortificare a Memfisului. Orasul si-a pastrat nestirbit renumele de metropola spirituala. Democrit, Pitagora si Platon au vizitat si au studiat la Memfis conform celor relatate de unii biografi antici.
Memfisul a fost ruinat de multe ori in matusalemica sa existenta. Ocupat prima data de hicsosi, a ajuns dupa sapte sute de ani in mana libienilor. Din acel moment, ca urmare a slabiciunii faraonilor si a luptelor interne dintre nobilii locali, care impartisera regatul, fosta capitala s-a vazut mereu amenintata.
Un soldat norocos, aproape necunoscut, originar din orasul Sais, din Delta, pe nume Tehfnakhte, s-a inscaunat dupa multe batalii castigate cu vitejie. El a intemeiat cea de-a 24-a dinastie, supranumita dinastia memfita, pentru ca si-a stabilit resedinta in reprezentativa si stravechea capitala.
Curand a urmat invazia brutala si plina de ura a etiopienilor. Dupa un asediu dur Memfisul a trebuit sa-l accepte pe invingatorul etiopian care si-a intemeiat o proprie dinastie peste Egiptul de Sud, Sudanul de Nord si peste nordul Etiopiei, cu capitala la Napata.
In ciuda eforturilor ultimilor faraoni cu adevarat egipteni, Memfisul a trait, una dupa alta, ocupatiile si distrugerile etiopienilor, asirienilor, persilor si grecilor. Seria de nenorociri au micsorat orasul, dar declinul real si definitiv nu a inceput decat din momentul fondarii Alexandriei.
Strabon care a vizitat Egiptul in ultimii ani ai secolului I, i.H., a plasat Memfisul in urma Alexandriei dar a precizat ca inca era foarte populat. A amintit totodata ca palatele se aflau deja in pragul ruinei si abandonarii. Inainte de vizita marelui geograf si istoric, in epoca elenistica Memfisul devenise locul de incoronare al suveranilor din lunga dinastie a Ptolomeilor, dinastie de origine macedoneana.
In perioada stapanirii romane prima capitala faraonica a decazut la starea de capitala de provincie.
Dupa triumful crestinismului, Memfisul a decazut brutal, vestigiile milenare ale unei alte credinte devenind dusmanii cei mai periculosi ai noilor stapani religiosi. Ca in toate teritoriile incapute pe mana noii credinte intolerante, tot ce amintea de trecutul fascinant, de cultura, de filozofie si de frumusete, a cunoscut o distrugere barbara.
Crestinismul a incaput la inceputuri pe mana unei paturi de exaltati inculti, mincinosi, vicleni si razbunatori. Sub dominatia noii caste preotesti, civilizatia mediteraneana si europeana a suferit un recul inimaginabil. Crestinii primelor secole au distrus creatia umana in proportii incomparabil mai mari decat milenii de razboaie si cataclisme. Au murdarit ireparabil obrazul noii credinte si au impus-o cu forta. Hristos propovaduise iertarea, bunatatea si fratia, iar Biserica lui s-a transformat intr-o temnita pagana, plina de sfinti in loc de zei, transformandu-l chiar pe Dumnezeu intr-un zeu razbunator si neindurator, ca in cele mai inapoiate si salbatice credinte.
Dupa numai trei secole un alt val de "credinciosi necrutatori" fluturand un steag verde, au venit sa scurme sub copitele cailor pamantul si nisipul Egiptului. Islamicii, la inceput numai arabi, infinit mai lipsiti de spiritualitate decat crestinii, au maturat ce mai ramasese de valoare si nu necesita eforturi prea mari de distrugere.
