Magistraturile si magistratii romane

Magistraturile si magistratii romane

Substantiv de declinarea a IV-a, cuvantul latin magistratus desemna deopotriva magistratura, functia publica, dar si persoana care o exercita. Magistratii erau cei care detineau puterea executiva si initiativa legislativa. Ei sunt investiti nu doar cu functii executive, ci au largi puteri civile si militare. Ei sunt alesi de adunarile populare, cu exceptia celor care exercitau magistraturile religioase. magistratii nu actioneaza, totusi, arbitrar, iar autoritatea lor este limitata de reglementari foarte stricte. Alaturi de alti factori de decizie, magistratii stabilesc regulile de drept si participa la jurisdictie. Astfel, magistratul este titular al puterii statului si executor al deciziilor institutiilor politice ale acestuia.

In pofida diferentelor in ceea ce priveste atributiile, limitele de competenta, puterea pe care o confera detinatorilor acestora, magistraturile au un set de trasaturi comune:

1. Colegialitatea. Cu exceptia magistraturilor, extraordinare, magistratii actioneaza in cadrul unor colegii. In fiecare magistratura exista mai multi titulari care se supravegheaza si se controleaza reciproc, fara insa ca atributiile lor sa fie distincte. Colegialitatea reprezinta o masura de precautie fata de eventualitatea instaurarii unei guvernari tiranice din partea unui magistrat prea ambitios. De asemenea, colegii isi puteau impartii atributiile pentru a face mai usor fata sarcinilor.

2. Anualitatea. Magistratii erau alesi pentru o perioada de numai un an, la sfarsitul careia erau inlocuiti. Insa existau si exceptii: dictatorii erau desemnati pentru o perioada de numai sase luni, iar cenzorii pentru 18 luni. Triumvirii alesi pentru infiintarea coloniilor ramaneau in functie vreme de 3 sau 5 ani. Masurile luate de un magistrat nu se mai aplicau, de regula, dupa expirarea mandatului acestuia. Realegerea unui magistrat in aceeasi functie sau intr-o demnitate superioara nu putea avea loc decat dupa scurgerea unui numar de ani. Incepand cu 327 i.Hr., a devenit posibila prelungirea mandatului unui magistrat, prin prorogatio, sub forma unei promagistraturi, uzanta care devine frecventa la sfarsitul Republicii, pentru administrarea teritoriilor cucerite provinciile.

3. Lipsa de remuneratie a magistratilor. Magistratii nu primeau pe durata mandatului lor, nici un salariu, desi le erau decontate anumite cheltuieli pentru a-si indeplini misiunea (ornatio). Pentru a deveni magistrat, un cetatean era obligat sa nu fie salariat. Magistraturile erau o "onoare" (honos, honor), nu o slujba platita (munus), dorindu-se ca acestia sa fie independenti din punct de vedere financiar si impartiali. Aceasta regula ii favoriza, insa pe cei bogati.

4. Distribuirea misiunilor in interiorul colegiului de magistrati. Acest lucru refacea in vederea usurarii sarcinilor, prin buna intelegere sau prin tragere la sorti. Insarcinarea incredintata unui magistrat se numea provincia.

5. Detinerea de potestas. La origine, aceasta presupunea orice forma de autoritate juridica asupra unor persoane sau a unor bunuri. In cazul magistratilor, ea insemna puterea oficial exercitata, functie. Ea presupunea doua caracteristici:

a. capacitatea de a exprima vointa politica a Cetatii prin ordine formulate de catre magistrat si prin puterea acestuia de a lua hotarari obligatorii pentru toti cetatenii (ius edicendi);

b. dreptul de a exercita constrangerea (coercito) astfel incat ordinele sale sa fie aplicate, avand la dispozitie mijloacele necesare;

c. dreptul de a bloca deciziile unui coleg sau ale unui magistrat inferior, atunci cand socotea ca acestea veneau in contradictie cu legalitatea, sau de a amana convocarea unei adunari, daca auspiciile erau nefaste (intercessio prohibitia).

6. Dreptul de a lua auspicii. Magistratii avea dreptul, dar si obligatia, de a consulta vointa zeilor, inainte de a pune in aplicare o decizie politica.

7. A avea un cens minim. Pentru a candida la o magistratura, un cetatean trebuia sa dispuna de un cens minim, echivalent cu census ecvestru, care in secolul II i.Hr. era de 400.000 de sesterti.

Intre magistraturi existau mai multe diferente, in functie de caracterul extraordinar sau permanent, de aria de jurisdictie asupra caruia se exercitau si in functie de competentele si de puterile cu care erau investiti detinatorii acestuia.

Astfel, existau magistraturi extraordinare (extra ordinem) precum dictatura si comanda cavaleriei, detinuta de un magister equitum. Acestea erau conferite in situatii exceptionale, prin legi speciale. In acelasi timp, cenzura (censura), precum si cele create pentru impartirea pamanturilor cucerite erau nepermanente sau temporare. In aceeasi situatie s-au aflat si tribunii militari cu puteri consulare sau decemvirii (cei zece barbati), desemnati la mijlocul secolului V i.Hr., sa redacteze legile (decemviri legibus scribundis).

Magistraturile ordinare, sau permanente, se pot clasifica in magistraturi superioare si magistraturi inferioare. Cele superioare, care presupuneau investirea cu imperium, erau consulatul (consulatus) si pretura (praetura). Magistraturile inferioare erau tribunalul plebei (tribunatus plebis), edilitatea plebeiana (aedilitas plebis), edilitatea curula (aedilitas curulis) si cvestura (quaestura). In timp ce tribunatul plebei si edilitatea plebeiana erau magistraturi ale plebei, sfera lor de competenta limitandu-se la plebe, edilitatea curula si cvestura erau magistraturi ale poporului roman, astfel incat detinatorii lor isi exercitau atributiile asupra intregului corp cetatenesc.

Magistratii erau investiti cu potestas. Membrii unui anumit colegiu de magistrati aveau puteri egale (par potestas). In schimb, puterea cenzorilor nu era clar reglementata in relatiile cu ceilalti magistrati. Ei beneficiau insa de prestigiu si autoritate morala (auctoritas). Dictatorul dispunea de o putere superioara (maior potestas) asupra celorlalti magistrati superiori investiti cu imperium (magistratus cum imperio), precum consulii si pretorii. De asemenea, puterea unui consul era superioara celei detinute de pretori sau de promagistrati. Un consul ii era superior unui proconsul, iar un pretor ii era superior unui propretor (propraetor). Tribunii plebei, desi nu aveau imperium erau inviolabili si sacrosancti, dar nu si in fata dictatorilor.

In concluzie, putem vorbi de potestas in cazul magistratilor inferiori (tribunicia, aedilicia, quaestoria) sau al cenzorului (censoria), in timp ce magistratii superiori detin imperium.

In sens tehnic, imperium reprezinta puterea ce mai inalta, care se refera la jurisdictia si comanda militara, asumata de dictatori, consuli si pretori. Notiunea de imperium este atestata inca din secolul VI i.Hr., intr-o inscriptie care mentioneaza un Impeirator (CIL II, 5041). In epoca Regalitatii, regele era singurul posesor de imperium, in timp ce, in perioada Republicana, el este detinut de magistratii superior. Exista astfel, imperium regis, si ulterior imperium dictatoris, imperium consulare si imperium praetorium. Imperium detinut de un pretor era inferior celui detinut de consul.

In secolul II i.Hr., imperium incepe sa capete si o semnificatie geografico-sociala, in sensul teritoriului urias asupra caruia se exercita puterea de comanda a magistratilor si promagistratilor si, ulterior, a imparatilor.

Imperium nu implica atat suveranitatea exercitata in numele poporului, cat eficacitatea religioasa si politica.

Din punct de vedere religios, imperium presupunea dreptul de a consulta vointa zeilor, prin luarea auspiciilor (auspicia), inaintea oricarui gest politic. Auspicium presupunea binecuvantarea lui Iuppiter Optimus Maximus, care ii conferea magistratului care lua auspiciul o investitura sacra. Titularul primea maiestatea secunda (maiestas secunda), prima dupa cea a zeilor. Patricienii s-au opus mult timp asumarii consulatului de catre plebei, intrucat acestia nu puteau lua auspicia. Consulii dispuneau de auspicium maius (superior).

Imperium presupunea acordul poporului, prin renuntiatio, in timp ce generalul victorios avea dreptul la salutatie (salutatio) ca imperator. Caracterul sacru al imperiului presupunea exercitarea lui alternativa, de catre consuli, fiind asumat, de fiecare in parte, pentru o zi.

Imperium era deopotriva, militar (militae) si civil (domi). Imperium militae se exercita numai in afara Romei. El presupunea dreptul de a comanda trupe in timpul campaniei, formate din cetateni dar si din mercenari, precum si alte prerogative: recrutarea trupelor (dilectus), desemnarea comandantilor militari subordonati, stabilirea, cu acordul Senatului, a impozitelor necesare continuarii razboiului si emiterea unor edicte. In urma unei victorii, titularul unui imperium avea dreptul odata cu revenirea la Roma, la aclamatii din partea poporului (ovatio) sau chiar la ceremonia triumfului (pompa triumphalis). De asemenea, magistratul investit cu imperium avea dreptul de viata si de moarte asupra soldatilor pe perioada campaniei, fara ca acestia sa aiba posibilitatea de a face apel la popor, in virtutea juramantului depus de acestia (sacramentum) in fata comandantului. De asemenea, generalul avea dreptul de a acorda gratificatii si recompense soldatilor si ofiterilor merituosi si de bate moneda. Astfel, armata reprezenta corpul cetatenesc sub arme, iar magistratul superior, transformat in general, isi exercita o autoritate sporita in timpul campaniilor.

Acest imperium militae inceta, insa, in apropierea teritoriului sacru al Romei (pomerium). Imperium civil (domi) ii dadea dreptul magistratului, in virtutea dreptului de coercitio maior ("constrangere de ordin superior") sa condamne un cetatean la inchisoare sau chiar la inchisoare sau chiar la moarte. Acestia, insa, puteau recurge la apelul la popor (provocatio ad populum). Magistratul nu avea dreptul de a actiona ca general in interiorul Romei, iar soldatii erau demobilizati inainte de a patrunde in cetate. In baza lui imperium domi, magistratii superiori puteau convoca si prezida Senatul (ius agendi patribus) sau comitiile centuriate si tribute (ius agendi cum populo).

Presedintii comisiilor electorale erau obligati sa organizeze adunari preliminare, iar ulterior au fost obligati sa afiseze lista candidatilor pentru magistraturi cu mai multe zile inaintea alegerilor. Initial nu era necesara declararea formala a candidaturii si nici prezenta fizica a candidatilor. Ulterior, insa candidatii au inceput sa isi anunte candidatura in mod deschis (profesio). Campania electorala lunga si acerba presupunea turnee electorale (ambitus) si solicitarea directa a voturilor (prensatio). Candidatii cautau sprijin peste tot, deoarece adunarile preliminare avea loc doar in ziua scrutinului si nu existau "mitinguri" electorale. De obicei, candidatul imbraca o toga albita complet (toga candida) motiv pentru care era numit candidatus. Incepand cu 432 i.Hr. si 358 i.Hr. au fost emise legi impotriva coruptiei electorale si in secolele II si I i.Hr. au fost chiar infiintate tribunale (quaetiones) pentru a pedepsi practicile ilegale, precum banchetele oferite poporului, asociatiile electorale, cortegiile pentru primirea candidatilor etc. Incepand din 62 i.Hr., era necesara prezenta fizica a candidatului pentru a-si anunta intentiile. Cu toate acestea, in timpul ultimelor doua secole ale Republicii, in pofida legilor care condamnau coruptia, aceasta a devenit o practica uzuala. Distribuirile gratuite de alimente, schimbarea urnelor, agresiunile fizice si intimidarea alegatorilor, urnele cu voturi pregatite dinainte, manipularea voturilor, buletine de vot cu persoane neinscrise pe lista de alegatori erau curente.

La inceputul Republicii nu exista scrutin electoral iar poporul nu facea decat sa aclame numele celor pe care magistratii si-i desemnau ca succesor. Magistratul care prezida sedinta si cerea poporului (rogare) sa ii dea un succesor, purta numele de rogator, el fiind si cel care convoca si prezida adunarea. Din acest motiv, procedura nu permitea libera alegere a viitorilor magistrati, ci desemnarea, sau "crearea" lor (creatio). Abia in secolul III i.Hr., alegerile magistratilor au devenit autentice. Practic, magistratul in exercitiu punea in miscare adunarea poporului, punandu-i o intrebare la care acesta trebuia sa raspunda. El propunea lista de candidati si putea opri scrutinul in caz de auspicii nefavorabile, in orice moment al desfasurarii acestuia. (Cicero, De divinatione, 2, 74). Ulterior, scrutinul va deveni o alegere (electio) in adevaratul sens al cuvantului.