Lumea greaca in secolul al v-lea i.hr.

LUMEA GREACA IN SECOLUL AL V-LEA i.Hr.

a. Razboaiele greco-persane: preliminarii, cauze, pretexte, desfasurare

a. 1. Revolta ionienilor (499-494 i.Hr.). Perioada de relativa liniste a incetat pentru grecii din Asia Mica odata cu conturarea unei amenintari venite dinspre est: Imperiul Persan. Cetatile grecesti din nord-vestul Asiei Mici (eoliene), cele din centru, populate de ionieni si cele din sud-vest, care erau populate de dorieni, au intretinut relatii stranse cu Orientul si chiar au suferit influenta acestuia; cu toate acestea, influenta orientala nu a transformat civilizatia greaca din Asia Mica in ceva strain de esenta ei. Ionienii s-au aflat, incepand cu 560, sub tutela bogatului Croesus (Cresus), regele Lydiei. Insa tutela lydiana era destul de blanda, iar cetatile grecesti si-au conservat in intregime autonomia. In 546, regele persan Cyrus al II-lea l-a invins pe Cresus si a cucerit regatul Lydian. Insa armatele persane nu s-au oprit in acest punct, ci au ocupat intreaga Anatolie, iar orasele grecesti de pe coasta Asiei Mici au trecut sub stapanirea lui Cyrus. Dintre acestea, doar Miletul avea statutul privilegiat de aliat. Dupa domnia fiului sau, Cambyses al II-lea (529-522), cuceritorul Egiptului, si a uzurparii magului Gautama, domnia a fost preluata de un membru al ramurii colaterale a familiei ahemenide, Darius I (522-486). Domnia acestuia a fost marcata de o expansiune generala a imperiului in toate directiile: spre est, pana pe valea superioara a fluviului Indus, spre sud, in Lybia si spre nord. In anul 514, Darius a traversat Hellespontul, patrunzand, pentru prima data, in Europa. Expeditia ameninta sa se transforme intr-un esec, dar Darius, desi nu a reusit sa ii supuna pe sciti, si-a impus dominatia asupra getilor si tracilor, iar regele Macedoniei, Alexandros I, a recunoscut suzeranitatea monarhului persan. De notat este faptul ca ionienii i-au ramas fideli lui Darius, in 513, in momentul in care scitii si athenianul Miltiades le-au sugerat sa distruga podul de vase de peste Istru, gest care ar fi impiedicat retragerea armatei lui Darius. Histaios, tiranul Miletului, si unul dintre consilierii apropiati ai lui Darius, i-a indemnat pe ionieni sa abandoneze cauza regelui persan.

Ulterior, persanii au cucerit insulele Lemnos si Imbros, apoi au ocupat insula Samos, a carei putere se micsorase dupa moartea tiranului Polykrates, in 522; insulele Lesbos si Chios au acceptat suveranitatea persana. Atena a refuzat alianta cu regele persan, deoarece acesta il sustinea pe tiranul Hippias.

Histaios, care il lasase la conducerea Miletului pe ginerele sau, Aristagoras, l-a determinat pe Darius sa organizeze o expeditie de cucerire a insulelor Ciclade, unde fostul tiran ar fi dorit sa fie numit guvernator. Expeditia, declansata in 499, a esuat. Pentru a scapa de consecintele acestei infrangeri, Aristagoras a declansat o revolta impotriva stapanirii persane. Una din primele masuri luate de rebeli a fost rasturnarea tiranilor, fiind proclamata isonomia ("egala impartire a puterii"), urmata de instaurarea regimurilor democratice. Herodot, care constituie principala sursa pentru acest eveniment si pentru razboaiele medice, a condamnat aceasta revolta deoarece, considera istoricul din Halikarnassos, ea nu a adus decat nenorociri Ioniei (V, 23, 30 si VI, 3).

In 499/498 revolta era limitata inca la teritoriul Ioniei si al Eolidei. Aristagoras a incercat sa obtina sprijinul cetatilor din Grecia continentala. Sparta si, in consecinta, toate cetatile membre ale Ligii Peloponeziace, temandu-se de puterea persana, a refuzat sa intervina. Doar Atena si Eretria au raspuns cererii de ajutor si au trimis cateva vase de lupta. In 498, ionienii, dupa ce i-au adus inapoi, in Thracia, pe peonii transplantati in Asia, au cucerit Sardesul, cu ajutorul athenienilor si al eretrienilor, dar nu au reusit sa ocupe citadela orasului. In schimb, dand foc orasului, au incendiat, din greseala, si sanctuarul zeitei Kybele, fapt care a provocat ostilitatea lydienilor.

Persii au profitat de superioritatea lor in forte terestre, rebelii detinand suprematia navala, si de dezbinarile dintre grecii ionieni, actionand mai intai in zonele de periferie.

In 497, persii au recucerit zona Hellespontului, apoi cea a Propontidei si a Troadei. In pofida unei infrangeri navale din partea ionienilor, persii au debarcat in Cipru si l-au inlaturat pe Onesilos cu ajutorul lui Gorgos si al tiranului din Kourion. In cateva luni, insula a fost recucerita.

Deznodamantul revoltei l-a reprezentat batalia navala de la Lade, in apropiere de Milet. In urma tradarii samienilor si a celor din Lesbos, flota rebelilor a fost invinsa de flota persana, superioara numeric. Miletul a fost supus apoi unui asediu pe uscat si pe mare. Orasul s-a predat in toamna anului 494.

Represaliile au fost extrem de dure: orasele revoltate au fost incendiate, impreuna cu templele lor. Insa cel mai mult a avut de suferit orasul Milet.

Insa, in acelasi an, satrapul Artaphernes, autorul represiunii, i-a convocat la Sardes pe delegatii cetatilor ioniene, anuntandu-i ca a hotarat sa le "redea legile lor si sa le impuna tributuri fixate in functie de posibilitatile lor". El a masurat teritoriul fiecarei cetati si a fixat tributul la aceeasi suma ca si inainte. Artaphernes si succesorul sau, Mardonios, numit in 492, i-au destituit pe tiranii ionieni, si au instaurat regimuri democratice. Totusi, in anumite cetati, precum Chios, Samos si Lampsakos, regimurile tiranice au continuat sa existe. Politica abila a autoritatilor persane i-a determinat pe ionieni sa le ramana fideli pe viitor. In pofida eforturilor depuse de greci in timpul celui de-al doilea razboi persan de a-i atrage de partea lor pe ionieni, acestia vor ramane de partea regelui persan.

a. 2. Amploarea acestei revolte, durata ei si mobilizarea numeroaselor resurse pe care a implicat-o represiunea, l-au determinat pe Darius I sa gandeasca la extinderea cuceririlor spre veste, pentru a asigura linistea Ioniei.

In 492, Mardonios a traversat Hellespontul si a obtinut mobilizarea insulei Thasos si a Macedoniei. Armata persana a suferit pierderi grele, numeroase vase ale flotei care o transporta fiind scufundate intr-o puternica furtuna, langa muntele Athos. In plus, brygii au atacat tabara persana, au ucis multi oameni, ranindu-l chiar pe Mardonios. Acesta a reusit, totusi, sa-i supuna. Persii s-au retras, in urma acestui succes partial, si au renuntat, pentru moment, la expansiunea pe uscat. Ei si-au refacut flota si, in anul urmator, expeditia condusa de medul Datis si de tanarul Artaphernes, a cucerit insula Naxos; ulterior, persii au ocupat toate insulele arhipelagului Cicladelor, tratandu-i cu generozitate pe cei care se supuneau de buna voie si actionand cu brutalitate impotriva celor care alegeau calea rezistentei.

Ajungand in Eubeea, persii au cucerit cetatile Carystos si Eretrias, amenintand direct Attica. In septembrie 490, armata persana a debarcat in Attica, pe campia de la Marathon. Atena si-a mobilizat cetatenii si a trimis la Marathon o armata compusa din 10.000 de oameni, carora li s-au adaugat 600 de plateeni, condusi de strategul Miltiade. Confruntarea de la Marathon s-a soldat cu victoria athenienilor, printr-un atac frontal executat de hoplitii greu inarmati impotriva trupelor persane, care au fost nevoite sa se reimbarce. Persii au incercat, totusi, sa ocupe Atena cu ajutorul partizanilor lor, aflati pe muntele Pentelic, care voiau sa le predea cetatea. Insa athenienii au efectuat o intoarcere in mars fortat, reusind sa previna o noua debarcare a persilor. Acestia au renuntat sa mai atace, fiind la curent cu apropierea armatei spartane, care venea in ajutorul Atenei. De fapt, lacedemonienii au intarziat cat au putut de mult sa vina in ajutorul athenienilor, sub pretextul celebrarii sarbatorilor Carneenelor. Vazand coasta de la Phaleron aparata, Datis si Artaphernes s-au reintors in Asia.

Infrangerea de la Marathon nu a constituit un esec decisiv pentru armata persana, dar ea a dat nastere la Atena unui adevarat mit, si la exaltarea orgoliului "national".

Aceasta victorie a dat nastere unei intregi serii de culte, reflectata in iconografia epocii. Mai mult, victoria de la Marathon a fost germenele in jurul caruia s-a cristalizat sentimentul solidaritatii tuturor grecilor si a identitatii acestora. Patriotismul si constiinta elenitatii vor fi asimilate, dupa Marathon, cu rezistenta antipersana, orice alta atitudine fiind asimilata cu tradarea. De asemenea, victoria de la Marathon a incurajat dezvoltarea tendintelor imperialiste ale Atenei.

In schimb, pentru Imperiul Persan, Marathon nu a reprezentat decat o provocare. care a starnit iritarea regelui persan.

Expansiunea persana spre vest a fost intarziata de o revolta a Egiptului si de moartea lui Darius, survenita in 486, iar ulterior de o revolta in Babylon.

Influentat de varul sau, Mardonios, si de tiranii greci refugiati la curtea sa, urmasul lui Darius, Xerxes (486-465), a reluat pregatirile de invazie a Greciei. In cele din urma, o uriasa armata persana a trecut Bosforul, in primavara anului 480. Armata era insotita de o flota imensa care naviga de-a lungul tarmurilor, pentru a aproviziona si a sprijini fortele terestre.

Persii ii obligau pe locuitorii zonelor invadate sa li se alature, astfel ca efectivul armatei lor crestea pe masura ce se apropiau de Grecia. De data acesta, corpul expeditionar era comandat de insusi regele Xerxes.

Grecii au intrat in panica; liga hellenica nu ii cuprindea pe toti locuitorii Eladei. Argos, Ahaia, Etolia si Creta au ramas neutre, iar Gelon, tiranul Syracusei, a refuzat sa participe, deoarece nu a fost recunoscut sef al ligii.

Imensa armata a regelui persan era compusa dintr-un amestec eterogen de luptatori proveniti din toate provinciile imperiului. Flota cuprindea escadre egiptene, feniciene si cipriote, dar si 30 de vase ale grecilor ionieni si insulari.

Urmand indicatiile ambigue ale oracolului de la Delphi, majoritatea grecilor erau gata sa se spuna persilor. Dupa ce a traversat sudul Thraciei, unde se aflau cetatile care acceptasera dominatia persana, si Macedonia, armata condusa de Xerxes a ajuns in Thessalia. La randul lor, thessalienii au trecut de partea persilor. Grecii au stabilit o prima linie de aparare in trecatoarea Tempe, dar, dupa trecerea thessalienilor in tabara persana, exista pericolul ca fortele lor sa fie ocolite si apoi intoarse de coloanele persane. Din acest motiv, a fost stabilita o a doua linie de aparare in trecatoarea Thermopile, care constituia principala cale de acces dinspre Grecia de nord spre Grecia centrala. In acelasi timp, flota aliata se afla la Artemision, in nordul Eubeii, pentru a impiedica flota inaintarea flotei persane spre sud. Flota persana pierduse 400 de vase intr-o furtuna in dreptul coastelor Magnesiei, dar, cu toate acestea, efectivele ei depaseau cu mult pe cele ale flotei grecesti.

Majoritatea grecilor erau retinuti de jocurile olympice, in timp ce spartanii erau ocupati cu jocurile carneene, motiv pentru care, la Thermopile se aflau doar 6000 de oameni. Cateva zile, aceste forte au reusit sa opreasca inaintarea persana, dar, dupa trei zile, o coloana persana a reusit sa ii inconjoare pe greci, traversand un drum de munte, care nu fusese bine pazit de phocidieni. Majoritatea fortelor grecesti au evitat incercuirea si s-au retras spre istm. La Thermopile nu au mai ramas decat regele spartan Leonidas, impreuna cu 300 de lacedemonieni, 700 de thespieni si 400 de thebani. Acestia au luptat pana la ultimul, sacrificiul eroic al acestora permitand flotei grecesti de la Artemision sa plece inainte ca persii sa ii taie calea de retragere.

Drumul spre Grecia centrala fusese deschis, iar thessalienii au profitat de acest lucru, pentru a se razboi cu vechii lor inamici, phocidienii. Beotienii, cu exceptia cetatilor Thespiae si Plateea, au devenit aliati ai "mezilor". Persii au crutat doar sanctuarul de la Delphi, considerand ca oracolul nu le-a fost defavorabil, apoi au invadat Attica. In urma unei aprige dispute, athenienii au hotarat sa se conformeze unui oracol, potrivit caruia vor fi salvati "de meterezele de lemn" si au parasit cetatea, refugiindu-se intr-o insula invecinata, Salamina, si la Troizen. Nu a fost lasata decat o mica garnizoana pe Acropole, care a aparat aceasta pozitie pana cand a fost masacrata de invadatori. Persii au distrus Atena in intregime, razbunand incendierea de catre ionieni a sanctuarelor de la Sardes.

Initiativa lui Themistokles de a alege razboiul naval in locul unei confruntari terestre a schimbat strategia aliatilor. Strategii peloponesieni, sub comanda spartanului Eurybiades doreau sa se retraga spre istm, pentru a organiza acolo o linie de aparare. Themistokles i-a determinat pe peloponesieni sa ramana, sugerand ca athenienii, care aveau cele mai mari escadre ale flotei aliate, ar putea abandona lupta si pleca pentru a se stabili in Italia. El se temea, pe de alta parte, ca o retragere spre Pelopones ar putea fi urmata de destramarea flotei aliate concentrate la Capul Artemision. Daca flota persana ar fi facut imprudenta sa atace flota atheniana in locul stramt de la Salamina, nu si-ar fi putut desfasura fortele pentru a profita de superioritatea numerica. Pe de alta parte, un asemenea plan ar fi condus la pastrarea Eginei si Megarei de catre greci. Themistokles l-a vestit pe Xerxes ca grecii intentioneaza sa se retraga in Pelopones, fapt care a facut ca planul sau sa functioneze: flota persana a blocat iesirea vestica din Golful Eleusis, pe unde s-ar fi putut retrage corabiile grecesti. Pe de alta parte, Themistokles a urmarit ca, in cazul unei victorii persane, sa isi atraga favoarea Marelui Rege, prin aceasta instiintare. La 22 septembrie 480, flota persana a patruns in stramtoarea larga de doar 1 km intre insula Salamina si coasta Atticii. Xerxes urmarea intreg teatrul de lupta de pe un tron instalat pe muntele Aigaleos. Potrivit tacticii preconizate de Themistokles, vasele atheniene, mai usoare si mai mobile, au strapuns cu pintenul corabiile flotei persane, aflate intr-o formatie prea stransa. Hoplitii aflati la bord i-au infrant pe adversarii lor asiatici, mai slab inarmati, in cursul abordajelori. Aristeides a masacrat in mica insula Psyttalia trupele de elita ale persilor, debarcate acolo. Flota atheniana a obtinut o victorie stralucita, iar ramasitele flotei persane, care pierduse peste 200 de vase, s-au retras spre Phaleron. Dezamagit, Xerxes a trimis flota spre Hellespont si a dat semnalul de retragere pentru fortele terestre spre Asia. Generalul Mardonios a ramas in Thessalia in fruntea unei armate considerabile. In acest timp, grecii au reocupat o parte din insulele Ciclade, pe care le-au supus unui impozit. Pozitia in care isi amplasase Mardonios trupele ii permitea sa controleze Beotia si sa isi pastreze liniile de comunicatie cu Asia, prin Macedonia si Thracia. Revoltele cetatilor Potideea si Olynthos fusesera reprimate de satrapul Artabazos.

Mardonios a incercat, prin intermediul lui Alexandros, regele Macedoniei, sa ii atraga de partea sa, asigurandu-i de bunavointa lui Xerxes, care le va reda teritoriile sau le va permite sa isi aleaga alt teritoriu pentru a se stabili, cu conditia sa incheie pacea. La insistentele spartanilor, athenienii au refuzat propunerile generalului persan. Athenienii au adoptat aceasta atitudine ambigua sperand ca spartanii se vor grabi sa vina in ajutorul lor cu trupe. Spartanii nu au venit si persii au reocupat Attica la inceputul anului 479. Mardonios a trimis o noua solie de pace, dat athenienii au respins-o si pe aceasta.

Dupa interventia lui Aristeides si insistentele plateenilor, megarienilor si ale arcadienilor, eforii spartani s-au decis, in sfarsit, sa trimita 45.000 de soldati, sub comanda regelui Pausanias. Herodot (IX, 28-30) mentioneaza faptul ca efectivele aliatilor aflate sub comanda lui Pausanias se ridicau la aproximativ 110.000 oameni (10.000 de lacedemonieni, 8.000 de athenieni, 5.000 de corinthieni si 3.000 de megarieni, care formau corpul soldatilor greu inarmati - hoplitai - si 69.500 de soldati usor inarmati).

Efectivele armatei persane comandate de Mardonios erau mult mai numeroase. Fortele aliate s-au reunit in Beotia, la Plateea, la poalele muntelui Citeron, unde au depus un juramant colectiv. Dupa cateva zile de asteptare, trupele persane au trecut raul Asapos si au angajat lupta. Grecii au castigat o victorie decisiva iar Mardonios si-a aflat moartea in cursul bataliei. Persii au parasit in fuga campul de lupta, dar au fost urmariti in interiorul fortificatiilor si masacrati de catre greci.

Grecia era salvata, victoria de la Plateea punand capat amenintarii persane care plana de 15 ani asupra elenismului. Constienti de acest lucru, invingatorii au folosit a zecea parte din prada pentru a consacra o ofranda, sub forma unei coloane spiralice la Delphi, cu un trepied de aur, pe care erau inscrise numele grecilor cazuti la Plateea. Mai mult, Plateea a organizat in fiecare an sacrificii in onoarea celor morti si, o data la patru ani, erau celebrate sarbatorile panhellenice ale libertatii.

In acelasi timp, o flota aliata comandata de regele spartan Leotychidas a intervenit in Ionia, la cererea samienilor. Flota aliata a sustinut o batalie decisiva impotriva celei persane la Capul Mycale, in apropierea Samosului, obtinand o mare victorie. Aceasta victorie le-a adus aliatilor suprematia navala in Marea Egee. Flota greceasca s-a indreptat apoi spre Abydos, prin Hellespont, pentru a rupe podurile construite de Xerxes in aceasta stramtoare. Insa cum acestea fusesera deja distruse de o furtuna, peloponesienii au revenit acasa. Contingentul athenian a ramas in Chersonesul thracic, unde, sub comanda strategului Xanthippos, tatal lui Perikles, au cucerit cetatea Sestos.

In acest rastimp, deoarece nu dispuneau de forte terestre comparabile cu ale spartanilor, athenienii au inceput sa ridice fortificatii pentru a-si apara orasul, la indemnul lui Themistokles. Constructia acestor ziduri a durat 35 de ani. Totodata, Piraeos a fost inconjurat de ziduri si au fost amenajate trei porturi care puteau adaposti aproape 200 de trireme. Zidul dintre Atena si Piraeos avea o lungime de 7,5 km, iar cel dintre Atena si Phaleron era lung de 6,5 km, ambele fiind construite intre 458 si 456. Un zid central a fost construit, din initiativa lui Perikles, intre 446 si 443. Atena, protejata de ziduri lungi, a devenit o cetate practic inexpugnabila.

Abuzurile comise de regele Pausanias, care a pus stapanire asupra unei parti din Cipru si a supus Byzantion (Bizantul) i-a indepartat pe aliati de Sparta. Pe de alta parte, Sparta nu dorea sa se mai implice in expeditii indepartate, fiind dispusa sa ii lase Atenei conducerea razboiului impotriva persilor. In schimb, Atena era doritoare sa continue razboiul si sa isi extinda influenta.

Dupa victoria de la Mycale, spartanii au dorit sa ii instaleze pe ionieni in Grecia continentala, dar acestia au refuzat. Atena s-a aratat dispusa sa ii primeasca pe ionieni in Liga panhellenica. In 477, majoritatea aliatilor, cu exceptia peloponesienilor, au intrat de buna voie sub comanda Atenei. Acestea au format o noua liga, menita sa continue razboiul impotriva persilor. Aliatii au depus juramant de fidelitate fata de Atena, fapt care interzicea orice parasire a ligii. La comunitatea de traditii dintre Atena si Ionia, se adauga interesul aliatilor de a avea un protector puternic. Atena era cea mai marea putere navala a lumii grecesti si, prin urmare, a luat comanda fortelor ligii. Cetatile care nu putea contribui cu un contingent naval al efortul comun, urmau sa verse un tribut anual (phoros) stabilit in mod echitabil de catre Aristeides. Tezaurul federal era administrat de trezorieri athenieni (hellenotamoi) si plasat sub protectia zeului Apollo, in sanctuarul din insula Delos, situata in arhipelagul Cicladelor.

In Liga de la Delos au intrat cetatile ioniene, majoritatea cetatilor insulare din Ciclade, Eubeea, cetatile din Propontida, printre care se numara si Bizantul, dar si insule precum Chios, Lesbos, Rhodos, Thasos si Samothrake.

Comportamentul excesiv al lui Pausanias, invingatorul de la Plateea, a determinat inlocuirea sa de la comanda suprema a fortelor Ligii panhellenice. Succesorul sau, trimis de Sparta, nu a mai fost acceptat de aliati, care au format Liga de la Delos. Pausanias a intrat in relatii secrete cu Marele Rege, dar tradarea sa a fost descoperita. Rechemat la Sparta de catre efori, Pausanias a fost lasat sa moara de foame in sanctuarul in care se refugiase.

La randul sau, Themistokles, care fusese implicat in negocierile lui Pausanias cu persii, a fost ostracizat. Urmarit de emisarii Spartei si ai Atenei, Themistokles s-a pus sub protectia Marelui Rege, Artaxerxes I (465-424), care i-a daruit domenii intinse in Anatolia. Themistokles a murit, dupa scurt timp, prin 460.

In acest timp, Cimon, fiul lui Miltiades, a ajuns cel mai influent om politic din Atena. Sub conducerea acestuia si a altor strategi, Atena a pornit la ofensiva impotriva Imperiului persan. Cimon a ocupat insula Skiros, unde populatia a fost adusa in stare de sclavie si teritoriul ei a fost colonizat de cleeruhoi athenieni. Cimon a constrans apoi cetatea Carystos, din Eubeea, sa adere la Liga de la Delos. Instalarea coloniilor atheniene, populate cu cleruhoi (colonisti si militari totodata), a starnit ingrijorarea aliatilor. Acestia au inteles ca Liga s-a transformat dintr-o alianta intr-un instrument de dominatie in mainile Atenei.

Cimon a obtinut in 467 o mare victorie navala si terestra impotriva persilor, la varsarea raului Eurymedon in Pamphylia (sud-vestul Asiei Mici). Aceasta victorie a condus la inlaturarea completa a pericolului persan si la ralierea cetatilor din Lycia si din Caria la Liga de la Delos.

Dupa obtinerea victoriei de la Eurymedon, aliatii nu au mai dorit sa furnizeze contingentele navale cerute. Inainte de aceasta batalie, insula Naxos s-a predat Atenei dupa ce, initial, dorise sa paraseasca Liga. In 465 a izbucnit revolta insulei Thasos, care a cerut ajutor Spartei. In aceasta perioada (469-460), Sparta se confrunta cu mari dificultati. Revolta hilotilor a fost urmata de al treilea razboi cu messenienii. In plus, Sparta a fost distrusa aproape in intregime de un puternic cutremur de pamant, in 464. Reactionand cu energie, regele Arhidamos a reusit sa salveze situatia.

Sparta nu a raspuns cererii de ajutor a thasienilor, a caror insula a fost cucerita de Cimon, dupa doi ani de asediu. Conditiile capitularii au fost aspre: thasienii au trebuit sa distruga zidurile cetatii, sa predea flota si sa renunte la posesiunile din Thracia.

Sparta s-a vazut nevoita sa recurga la sprijinul Atenei pentru a lichida rezistenta messenienilor. Cimon, care era un filolacedemonian, a fost trimis in Laconia, impreuna cu un corp expeditionar, in 462, dar nu a reusit sa cucereasca fortareata de pe muntele Itome, unde se refugiasera rebelii. Spartanii s-au dispensat, curand, de serviciul lui Cimon, care a fost nevoit sa revina. Din acel moment, Atena si Sparta au redevenit inamice.

Revenit la Atena, Cimon a fost ostracizat, in 461, datorita simpatiilor sale pentru Sparta si a ascensiunii partidei democratice, conduse de Ephialtes si de tanarul Perikles, fiul lui Xanthippos. Acestia au initiat o politica de reforme interne, prin care i-au luat Areopagului, institutia reprezentativa a factiunii oligarhice, orice putere. Prerogativele acestuia au fost preluate de Sfatul celor Cinci Sute (Boulé) si de tribunalul Heliaia. Ephialtes a fost asasinat, dupa putin timp, iar Perikles a devenit adevaratul conducator al Atenei.

Perikles a continuat sa promoveze expansionismul athenian cu o intensitate sporita. Profitand de slabiciunea provizorie a Spartei, Atena a incercat sa isi sporeasca influenta in Ahaia, la Delphi si in Thessalia. La Argos, vechiul inamic al Spartei, a fost instaurat un regim democratic. Dar, desi a incheiat o alianta cu Atena, Argosul nu s-a dovedit a fi foarte activ in lupta impotriva Spartei si, in pofida bunelor relatii cu persii, nu a reusit sa impace Atena cu Imperiul persan. Pe de alta parte, desi regele cetatii Pharsalos a incheiat un tratat cu Atena, aristocratia thessaliana a ramas fidela Spartei. In schimb, Megara, care, in lupta deschisa cu Corinthul, a abandonat, inca din 461, Liga Peloponesiaca, a intrat in alianta cu Atena. Prin teritoriul sau muntos, Megara constituia o buna protectie pentru Atena, din partea unei eventuale invazii venite dinspre Pelopones. De asemenea, Atena a ocupat si celalalt port al Megarei, Pagai, fapt care ii oferea o iesire directa spre Golful Corinthului si, de aici, spre baza militara de la Naupactos, unde se stabilisera messenienii la sfarsitul revoltei hilotilor.

Expansiunea atheniana a starnit ostilitatea Corinthului.

Insa Atena nu a manifestat interes doar pentru Grecia, ci a incercat sa profite si de dificultatile pe care le traversa Imperiul Persan, intervenind in Egipt. Printul de origine libyana, Inaros, i-a instigat pe egipteni la revolta impotriva Marelui Rege. Acesta i-a chemat in ajutor pe athenieni, in 459. Atena a trimis, dupa ce rebelii au obtinut primele succese, o flota de 260 de vase. Atena a micsorat ulterior fortele angajate in Egipt, deoarece a intrat intr-un razboi impotriva cetatilor Corinthul si Epidaur. Atena, aliata cu Megara, a deschis ostilitatile prin debarcarea unui contingent la Halieis, in Argolida. Dupa ce au suferit un prim esec la Halieis, athenienii au obtinut o victorie navala la Kekryphaleia. In 458, flota atheniana a zdrobit flota Eginei si a inceput asediul cetatii. Armata atheniana a fost, totusi, invinsa de corinthieni, in Megarida, si nevoita sa se retraga.

Intre timp, in Egipt, athenienii au obtinut noi succese, persii fiind constransi sa se retraga la Memphis. In momentul in care Atena era angajata, simultan, in doua conflicte, Sparta s-a decis sa intervina. Sparta a trimis o expeditie in Grecia centrala, in 457, impotriva phocidienilor, care atacasera Dorida. Pentru a le taia retragerea spartanilor, athenienii au intrat in Beotia, alaturi de contingentele aliate din Argos si din Thessalia. Insa athenienii au fost invinsi de spartani, la Tanagra, o localitate in Beotia, si lacedemonienii au reusit sa se retraga in Pelopones. Athenienii nu s-au descurajat si au continuat expeditia in Beotia, pe care au ocupat-o in intregime, cu exceptia cetatii Theba, si au luat controlul asupra Phocidei. De asemenea Egina s-a predat in iarna anului 457-456.

Athenienii au mers si mai departe, declansand operatiuni de hartuire pe coastele Peloponesului. Ei au incendiat portul laconian Gytheia si au constrans cetatile insulare Zakynthos si Kephallenia sa se alature Ligii de la Delos. Intre timp, Ahaia a trecut de partea Atenei, dar Perikles nu a reusit sa cucereasca cetatea Sikone.

Din nefericire, expeditia atheniana din Egipt s-a soldat cu un dezastru, aproape toate trupele angajate in lupta impotriva persilor pierind in 454.

Persii au pornit la o contraofensiva diplomatica, determinand iesirea mai multor cetati din Liga de la Delos. Pe de alta parte, Corinthul era epuizat, iar Sparta nu mai putea interveni impotriva Atenei. Perikles a recurs la serviciile lui Cimon, cunoscut pentru atitudinea sa filolacedemoniana, pentru a incheia pacea cu Sparta, in 451.

Invocand pericolul persan, dupa dezastrul suferit in Egipt, athenienii au transferat tezaurul federal de la Delos la Atena. Aceasta operatie politica a marcat transferul deplin de autoritate din mainile consiliului federal al Ligii de la Delos, in mainile Atenei. Cetatile aliate au devenit, de fapt, cetati supuse, iar Liga s-a transformat intr-un imperiu.

Cimon a luat comanda unei flote cu ajutorul careia i-a readus pe aliatii rebeli la ascultare, apoi a angajat o lupta navala in apele Ciprului impotriva flotei persane. Flota atheniana a castigat confruntarea, dar Cimon a murit in timpul luptei, rapus de boala, in anul 450.

In 449-448 au inceput negocierile intre Atena si Imperiul Persan, care au condus la incheierea pacii numita "pacea lui Callias", dupa numele ambasadorului plenipotentiar athenian, Callias. Potrivit acestui tratat de pace, cetatile grecesti din Asia Mica deveneau autonome, ele fiind obligate, totusi, sa plateasca un tribut catre Liga de la Delos. Persii erau obligati sa nu se apropie de coasta de vest a Asiei Mici, la o distanta de trei zile de mers pe jos (sau o zi de mers calare), iar vasele persane de razboi nu aveau voie sa depaseasca, in sud, Pamphylia, iar in nord stramtoarea Bosfor. In schimb, athenienii se angajau sa nu mai intreprinda nici o expeditie impotriva Imperiului Persan. Persii vor respecta acest trata si nu vor interveni, in 440, in timpul revoltei Samosului. Tratatul a fost reinnoit in 423, in timpul domniei lui Darius II.

Atena a profitat de pacea incheiata cu Imperiul Persan pentru a-si consolida dominatia, prin stabilirea de noi cleruhii (colonii militare) si prin instituirea regimurilor democratice in multe cetati aliate, dar si prin introducerea monedei attice si a sistemului attic de masuri si greutati.

In 447, Theba a restabilit regimul oligarhic si a inlesnit chiar revolte oligarhice antiatheniene in cetatile din Beotia. In pofida obiectiilor lui Perikles, Atena a trimis o expeditie in Beotia, care, dupa ce a inregistrat unele succese, a suferit si o infrangere zdrobitoare la Coroneea. Pentru a-si redobandi cetatenii cazuti prizonieri, Atena a fost nevoita sa evacueze Beotia, unde numai cetatea Plateea i-a ramas fidela. In acelasi timp, Theba a reorganizat, sub hegemonia sa, liga (koinon) beotiana.

Infrangerea de la Coroneea le-a redat curajul inamicilor Atenei, care au format o coalitie generala indreptata impotriva sa. Impotriva Atenei s-au coalizat Eubeea, cu exceptia cetatii Karystos, care era ocupata de cleruhii, Megara, Corinth, Sikyone si Epidaur. Spartanii au trimis o armata care a patruns in Attica pana la Eleusis. Perikles a abandonat Eubeea, pentru a face jonctiunea cu armata atheniana din Megarida, revenita in Attica. Insa armata peloponesiaca nu a continuat ofensiva in Attica si s-a retras. Perikles a profitat de retragerea peloponesienilor pentru a-i pedepsi pe rebelii eubeeni.

Atena a incheiat, in 446, o pace de 30 de ani cu Sparta, dar a trebuit sa abandoneze toate cuceririle din Pelopones, dar a pastrat Egina, careia trebuia sa ii ingaduie "autonomia" si Naupactos. De asemenea, tratatul de pace ingaduia cetatilor neutre sa adere la tabara care le va placea. Tratatul recunostea fiecare dintre cele doua aliante impreuna cu lista membrilor lor si interzicea ademenirea aliatilor celeilalte tabere. Textul tratatului prevedea, in cazul unor diferende, o procedura de arbitraj fara sechestrarea gajurilor teritoriale celeilalte parti.

Aceasta pace a marcat un regres al influentei Atenei in Grecia, care nu a obtinut decat castiguri teritoriale limitate: Naupactos, Egina si cateva cetati din Asia Mica. Atena a atins, in acest moment, apogeul puterii sale economice si militare. Sub patronajul lui Perikles, Atena si-a investit o parte din fondurile provenite din tributul perceput de la aliati pentru a inalta monumentele si statuile de pe Acropole: Parthenonul a fost construit intre 447-439, intregul platou sacru devenind un santier. pana in anul 432. Doar statuia chryselephantina (din aur si fildes) a zeitei Atena Parthenos a costat 700 de talanti, suma care reprezenta aproape dublul tributului anual platit de aliati. In acelasi timp, Atena a folosit aceasta suma pentru a-si mari flota de razboi si pentru a mentine in stare permanenta de alarma o flota de 60 de vase.

In 448, Perikles a convocat un congres panhellenic, la Atena, "pentru a chibzui impreuna asupra templelor grecesti incendiate de barbari si a sacrificiilor datorate zeilor pentru indeplinirea legamintelor facute pentru salvarea Greciei in timpul luptelor impotriva barbarilor si asupra navigatiei, in scopul asigurarii pacii si securitatii pe mare a tuturor" (Plutarh, Viata lui Perikles, 17). Sparta si aliatii sai s-au opus acestui congres, fapt care i-a anulat caracterul panhellenic si ratiunea de a fi.

Perikles a facut o a doua incercare in 444/443, in momentul intemeierii cetatii Thurion, in Italia, pe locul fostului oras Sybaris, distrus de Crotona, in 509.

Colonii noii cetati proveneau din Atena, Eubeea, Ciclade si Ionia, dar si din grecii proathenieni din Pelopones si din Grecia Centrala. Din nou, Sparta si aliatii sai nu au raspuns apelului lansat de Perikles, fapt care a marcat esecul politicii panhellenice a Atenei.

In 440 a izbucnit o alta revolta la Samos, unul dintre membrii fondatori ai Ligii de la Delos si unul dintre putinii aliati care mai dispuneau de flota proprie. Samos era socotit drept unul dintre garantii Ligii, motiv pentru care Atena nu le-a impus samienilor un regim democratic si le-a lasat stapanirea teritoriilor din Asia Mica.

In urma unui conflict cu Samos pentru stapanirea orasului Priene, Miletul a cerut ajutorul Atenei. Atena, dorind sa evite un conflict in cadrul Ligii, a incercat sa arbitreze diferendul, dar Samosul a refuzat. Oligarhii au revenit, au inlaturat regimul democratic, cu ajutorul satrapului persan Pisuthnes si i-a indemnat la revolta si pe locuitorii cetatii Byzantion. Samosul mai conta pe ajutorul flotei feniciene si a peloponesienilor. Atena a pornit un asediu si, in cele din urma, Samos a capitulat, in 439; samienii au fost obligati sa darame fortificatiile, sa predea ostaticii si flota de razboi si sa plateasca daune de razboi. Atena a confiscat o parte din teritoriile samienilor si a impus, din nou, un regim democratic. Prizonierilor samieni le-a fost aplicat un tratament crud si dezonorant. Duritatea represaliilor ordonate impotriva samienilor a prevenit izbucnirea unor noi revolte ale aliatilor, pana in 432.

Atena a incercat sa isi extinda influenta in Thracia si chiar in Pontul Euxin. In 437-436, a intemeiat cetatea Amphipolis, pe raul Strymon. Aceasta cetate permitea supravegherea aliatilor din Peninsula Chalcidica si din Potideea, a caror fidelitate era indoielnica. Perikles a facut, insa, o demonstratie de forta si in Pontul Euxin. Astfel, cetatile Sinope si Amissos, din nordul Asiei Mici, au ajuns sub controlul Atenei. Ulterior, athenienii s-au instalat si la Nymphaion (in apropiere de Pantikapaion, in Peninsula Kerci, din nordul Marii Negre) si la Astakos, in Propontida.

Tot in aceeasi perioada, Atena s-a aliat cu acarnanienii impotriva Ambraciei, colonie a Corinthului. De asemenea, alianta Atenei cu cetatile Segeste, Rhegion si Leontinoi din Magna Graecia.