Institutia domniei

Institutia domniei

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei este una romaneasca originala, ce a aparut odata cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare, ca o treapta superioara in procesul de evolutie istoric a formatiunilor prestatale de tip feudal. Fiind una originala, nu are un corespondent in statele vecine, iar termenul ce desemneaza institutia este de sorginte latina, ,,dominus'. Potrivit conceptiei feudale, tilul de domn semnifica independenta, pozitia unui sef de stat, ce nu recunoaste o autoritate superioara.

Originea institutiei este duala. Pe de o parte, se afla in traditiile formate in cadrul formatiunilor prestatale de tip feudal, iar pe de alta parte, ea isi afla filonul intr-o serie de trasaturi ale monarhiei bizantine, ce pastra amintirea organizarii politice romane, avea ca fundament ideologic crestinismul ortodox si continea premisele necesare pentru centralizarea puterii in stat si apararea independentei de stat. Este suficient sa amintim titulatura imparatului roman a Imperiului tarziu de la Diocletian catre finele imperiului : ,,dominus edeus'. Purta titulatura si de Mare Voievod, exercitand in aceasta calitate prerogative de Domn Suprem al armatei si judecator suprem. Ca domn, el este in plus stapanul tarii dpdv teritorial. In calitate de sef de stat exercita o serie de atributii de ordin politico-administrativ, militar, judecatoresc, legislativ, atributiuni ce au fost ingradite pe de o parte de Legea Tarii, si pe de alta parte de marii boieri, ce au jucat un rol deosebit in conducerea statului. Pe plan politico-administrativ, Domnul era acela care stabilea impartirea politico-administrativa a statului, incasarea darilor si prestatiile catre domnie, ii numea si revoca pe dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, avand dreptul de a-i numi pe mitropoliti, episcopi si ecumeni, incheia tratatele de alianta comerciala cu celelalte state, declara starea de razboi si de pace.

Pe plan militar, domnul, in calitate de mare pretor, era conducatorul armatei. La inceput coordona steagurile marilor boieri, apoi oastea cea mica, iar in cazurile in care teritoriul tarii era invadat, el ridica la lupta si conducea oastea cea mare a tarii.

Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putea judeca orice pricina si putea pronunta pedeapsa cu moartea, confiscarea averii. El delega uneori atributii jurisdictionale sau le putea conferi nobililor feudali (boieri, manastiri) pentru poporul de pe domeniile acestora, cu ocazia acordarii imunitatilor feudale. Hotararile judecatoresti pronuntate de domn se bucurau de forta juridica sau de autoritate de lucru judecat, numai pe durata domniei acestuia. Domnii nu puteau rejudeca procese si nu putea modifica hotarari pronuntate anterior. Domnul judeca de regula cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata Lege, iar activitatea de legiferare a lui imbraca forma hrisoavelor legislative, ce au aparut destul de tarziu (sec. 16) si cuprinde norme cu caracter general. Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca institutia domniei se caracterizeaza prin confuziunea de atributii pe care domnul le exercita in cele mai diverse domenii.

In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii reglementa un sistem original, asa cum originala este si institutia, de unde rezulta un sistem mixt electivo-ereditar. Vocatie la tron aveau, in primul rand, acei soti care erau rude legitime sau nelegitime, pe linie directa sau colaterala, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei ce erau din os domnesc. A doua conditie era ca cel in cauza sa fie roman, crestin ortodox, iar a treia conditie era sa nu fie insemnat fiziceste. Din totalitatea acestor persoane se proceda la alegerea celui ce urma sa devina domn, iar procedura alegerii cuprinde doua etape: investitura si incoronarea. Se zicea ca domnul este ales de tara, insa, prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a populatiei nu avea nici un rol in alegere, el fiind doar instiintat cu privire la alegerea facuta.

Acest sistem mixt este de straveche traditie, astfel, latura electiva, o intalnim la nivelul obstilor satesti, inca din vremea geto-dacilor si continuand si sub stapanirea romana si dupa retragerea aureliana. Este vorba despre alegerea organelor de conducere a obstilor satesti in frunte cu judele, care era seful militar al satului. Alegerea a continuat sa fie un sistem aplicat si la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, in sensul ca voievozii erau alesi de Adunarea cnezilor. Latura ereditara este intalnita, si ea, la nivelul obstilor satesti, manifestand prin tendinta membrilor obstei de a-si transmite titlul cu titlu ereditar si a fost continuata pe un plan superior la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, manifestat prin caracterul ereditar al institutiei cnezatului. Sistemul electivo-ereditar era considerat de starile sociale ale Evului Mediu, ca fiind unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii, astfel incat cei ce accedau la tron, potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ce ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem, erau denumiti uzurpatori, unii dintre ei fiind desemnati in mod peiorativ prin apelativul ,,domnisor'. In cadrul fuzionarii sistemului, s-au conturat anumite mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare, fie a celui electiv. Spre pilda, asocierea la domnie era o cale pasnica de a restrange totalitatea, uneori mult prea larg al persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel, domnul in functie, proclama un asociat la domnie, ce urma sa preia tronul dupa moartea sa. Recomandarea este un mijloc de influentare a laturii elective, este vorba despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre sfarsitul domniei o adresa Adunarii stariilor feudale, cu privire la persoana cea mai indicata a fi aleasa ca succesor la tron. Leea Tarii cunoaste si institutia regentei exercitata in cazul minoritatii domnului, situatie in care atributiile erau exercitate de mama sa si unul dintre marii boieri.

De-a lungul functionarii sale, in timpul Evului Mediu romanesc, sistemul elctivo-ereditar  si-a afirmat anumite avantaje fata de sistemul primogeniturii, dar si anumite inconveniente. Sistemul era avantajos pentru ca permitea urcarea pe tron si a unor rude mai indepartate, dar cu reale calitati de conducator, in dauna rudelor mai apropiate, nevarstanice sau incapabile. Sistemul era dezavantajos pentru ca genera o concurenta acerba intre pretendentii la domnie, fiecare sprijinit de o fractiune boiereasca, iar unii dintre ei solicitand chiar si ajutorul strain. Luptele interne pentru domnie au slabit Tara Romaneasca si au favorizat instaurarea domninatiei otomane. Dupa instaurarea domninatiei otomane, pe fondul disparitiei vechilor familii romane, marii boieri au instaurat un autentic regim nobiliar, conditionand alegerea domnului de acceptarea, de catre pretendentul la tron, a unor angajamente ferme, privind respectarea privilegiilor boieresti. Este ceea ce cronicul Miron Costin denumeste ,,legatura' sau ,,tocmeala'.

Alegerea a devenit formala, pe primul plan devenind investitura data de Sultan, care, de multe ori, preceda asa-zisa alegere, desi in capitulatiile incheiate de Tara Romaneasca cu Inalta Poarta se prevedea ca domnul va fi ales potrivit regulilor statornicite de Legea Tarii si abia apoi este confirmat sau recunoscut de Sultan. Mai mult, investitura data de Poarta acoperea viciile alegerii unei persoane ce nu indeplinea conditiile impuse de Legea Tarii. Toate aceste precedente au deschis calea numirii directe, de catre Sultan, in timpul regimului turco-fanariot, inlaturand astfel traditita sistemului electivo-ereditar.