Instalarea sistemului comunist in romania

INSTALAREA SISTEMULUI COMUNIST IN ROMANIA

Comentarii in jurul loviturii de stat din 30 decembrie 1947

Moto

Pentru ca un imperiu sa se poata naste este nevoie ca el sa fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie.

GABRIEL LIICEANU

Prin caracterul sau previzibil, lovitura de stat din 30 decembrie 1947 a fost si cea mai simpla actiune de acest gen din istoria Romaniei, in perioada 23 august 1944-1947, Monarhia romana a fost deposedata de toate atributele sale si a murit fara violenta si chiar fara prea mult zgomot, inainte ca anul 1947 sa se sfirseasca. A fost o nedreptate in ce-1 priveste pe tinarul suveran, dar si finalul unei crize prelungite a institutiei monarhice, demolate prin lovitura de stat din iunie 1930, punct de cotitura in existenta sistemului democratic, si dominata timp de peste un deceniu si jumatate de ilegitimitate. insa disparitia institutiei monarhice, ca o ruina adusa la nivelul zero si arata, a fost provocata direct de ocupatia sovietica, expresie a impartirii sferelor de influenta la sfirsitul razboiului. Gind au vazut pentru prima oara soldati sovietici, regina-mama Elena, la Tirgu-Jiu, si scriitorul Mihail Sebastian, la Bucuresti au avut reactii diferite. Regina Elena nota in jurnalul ei: "Strazile erau impinzite de soldati rusi - niste brute murdare cu mers greoi'. Mihail Sebastian, activist comunist in ilegalitate, va nota in Jurnalul sau: "Soldatii astia rusi, care trec pe strazile Bucurestiului, cu zimbetul lor de copil si cu badarania lor cordiala, sunt niste ingeri'. Este expresia prapastiei intre doua lumi. Romania s-a aflat in perioada 1944-1948 intre aceste doua lumi, alunecind vertiginos in cea de-a doua.

Statutul Romaniei postbelice

Sa revenim la momentul 23 august si la consecintele sale imediate. Parafrazind o cunoscuta carte a Alinei Mungiu - pe care o vom analiza in detaliu in volumul IV - realitatile juridice ale Romaniei postbelice sunt obiectul unei fundamentale neintelegeri, in dorinta de a legitima ideea unei continuitati a luptei politice anticomuniste intre 1944 si 1990, dar si cu scopul de a pleda, cind generos, cind insistent, pentru necesitatea trecerii rapide a Romaniei postrevolutionare la sistemul democratic dinainte, pozitiile curentelor politice democratice au ocolit sau ignorat realitatile juridice ale Romaniei postbelice. Or, trebuie afirmat cu claritate ca statul romanesc dinainte - dictatorial, dar si cel democratic din trecut - a fost desfiintat juridic de ocupantul sovietic, in intelegere cu celelalte Puteri invingatoare. Statul (independent) este definit ca "o entitate politica constituita pe un teritoriu delimitat de frontiere, de o populatie si de o putere institutionalizata. Titular al suveranitatii, statul personifica juridic natiunea'. Asadar, izolind si analizind pe rind atributele statului prin notiunile de "entitate politica', "teritoriu delimitat de frontiere', "populatie', "putere institutionalizata', "suveranitate', vom constata ca Romania anului 1944 se definea juridic cu totul altfel decit in definitia clasica a statului independent. Notiunea de "entitate politica' presupune vointa liber exprimata a comunitatii de a se organiza ca stat si de a-si alege forma de organizare. Populatia Romaniei de dupa 23 august 1944 avea calitatea de natiune invinsa si nu avea, asa cum bine stim, libertatea de a-si alege forma de organizare. Iesise dintr-o perioada de dictaturi si voia sa revina la sistemul democratic. Ocupantul sovietic a impiedicat si oprit acest proces, in privinta "teritoriului delimitat de frontiere', ocupantul sovietic il ignora si, mai ales, nu il recunostea. Situafia juridica a frontierelor Romaniei, incepind din 23 august 1944, nu se rezuma la pierderea Basarabiei si nordului Bucovinei sau la interdictia de a restabili autoritatea romaneasca in partea Transilvaniei primita de Ungaria prin Dictatul de la Viena, ci a atins intregul teritoriu. Istoricul Dinu C. Giurescu este autorul unui volum decisiv pentru intelegerea statutului Romaniei intre 1944 si 1948 (Guvernarea Nicolae Radescu), deoarece w. aceasta opera recenta sunt reproduse documente ale arhivelor americane, britanice si sovietice clarificatoare, precum si marturii credibile asupra procesului de abolire a vechiului stat romanesc. Pentru a intelege exact atitudinea Uniunii Sovietice fata de Romania si, in principal, felul cum vedea aceasta statul roman, vom face apel la citatul din Scinteia (5 decembrie 1944) - o reproducere dupa o revista moscovita oficioasa - in care se sublinia: "Comandamentul armatelor sovietice din acesta portiune a frontului sovieto-german manifesta o rabdare din cele mai mari, de care abuzeaza acei politicieni romani care au transformat regiunea de front intr-o arena de intrigi, ce submineaza mobilizarea fortelor poporului roman si ordinea elementara din fara, sabotind indeplinirea Conventiei de armistitiu'. Textul contine definitia fostei Romanii in acceptiunea sovietica. Statul roman era identificat drept "o portiune a frontului sovieto-german' si o "regiune de front', iar organizarea institutionala a tarii era redusa la "ordinea elementara', in acest text trebuie sa vedem gindirea strategica sovietica cea mai adinca si ascunsa, dincolo de manifestarile publice ale reprezentantilor sai, in frunte cu Visinski, al caror scop real era relatia cu Marea Britanic si Statele Unite in cimpul sferelor de influenta. Astazi putem identifica cu precizie gindirea sovietica asupra soartei Romaniei: teritoriu aflat sub ocupatie si fara identitate juridica, aceasta urmind a fi stabilita la Conferinta de Pace, gindire sovietica aflata intr-un acord politic si doctrinar cu marxism-leninismul. Daca deschidem Dictionarul de filozofie al Republicii Socialiste Romania din 1978 - adica in plin regim Ceausescu! - vom afla ca statul (democratic) este "un sistem organizational al clasei dominante in societate, instrument de exercitare a puterii acestei clase asupra celorlalte clase si categorii sociale, reprezentand un element principal al suprastructurii'. Ei bine, aceasta teza marxista a stat la baza atitudinii Uniunii Sovietice fata de statul roman pe care 1-a invins si cucerit in august 1944, autoritatea acestui stat capitulind neconditionat si semnind un armistitiu care a confirmat juridic punerea acestui stat la dispozitia inaltului Comandament Aliat (sovietic). Marele jurist roman V. Dongoroz identifica interesele care alcatuiesc sfera omogena a statului prin:

1.Interesul privind existenta, integritatea si independenta statului.

2.Interesul privind conservarea asezarii politice a statului.

3.Interesul privind mentinerea asezarii sociale a statului.

4.Interesul privind bunele raporturi internationale ale statului.

Pe acest temei se poate atribui valoarea cea mai inalta luptei partidelor democratice, PNT, PNL si PSD, din perioada 1944-1948, precum si luptei regelui Mihai I, ca singuri factori politici interni care aparau si luptau pentru aceste interese. Partidul Comunist din Romania, ca exponent local al URSS, lupta pentru anihilarea acestor interese omogene ale vechiului stat roman si pentru inlocuirea completa a lui cu un nou stat -comunist.

Aceasta noua realitate juridica a teritoriului Romaniei invinse este consemnata si in Jurnalul lui Burton Y. Berry, ministrul american la Bucuresti din perioada 1944-1947 (Romanian Diaries), unde statutul teritorial al tarii noastre este prezentat astfel:

Moldova, ocupata militar si izolata, cu o unitate militara sovietica amplasata pe Milcov, avind si misiunea de a controla traficul dinspre Muntenia pe vechea granita medievala, precum si suspendarea comunicatiilor telefonice, telegrafice si de posta cu aceasta provincie.

Dobrogea, izolata, cu podul de la Cernavoda ocupat si trecerile cu bacul suspendate, precum si cu ocuparea militara a tuturor bazelor navale de pe litoralul Marii Negre. Tulcea, ocupata, iar navigatia pe Dunare oprita.

Banatul, considerat zona militara sovietica strategica, ocupat prin concentrare de trupe si cu stabilirea unui comandament zonal care acoperea si parti din Ungaria si Iugoslavia eliberate (caracter tipic transfrontalier).

Nord-vestul Transilvaniei, lasat sub administratie maghiara si sovietica, inclusiv cu alungarea administratiei romanesti instalate dupa eliberarea integrala a acestei provincii romanesti.

Basarabia si nordul Bucovinei, Insula Serpilor impreuna cu zona maritima aferenta, precum si portiuni din Delta Dunarii, pierdute definitiv.

Asadar, este fundamental sa intelegem ca, dincolo de amanuntele mai mult sau mai putin politizate ale luptei fortelor democratice din perioada 1944-1948, proiectul sovietic viza distrugerea totala a vechiului stat roman si inlocuirea lui cu un stat comunist, avind un teritoriu, un regim politic, o situatie sociala, o manifestare internationala si o populatie hotarite de Uniunea Sovietica prin intermediul Conferintei de Pace de la sfirsitul razboiului. Pentru a explica de ce includem in programul sovietic si notiunea de "populatie' vom arata doar ca Uniunea Sovietica a hotarit ruperea relatiei naturale intre romanii din Basarabia si cei din Vechiul Regat si transformarea lor intr-un nou popor - "poporul moldovean', ca a hotarit deportarea masiva a populatiei germane din Romania, ca a hotarit acceptarea emigrarii masive a populatiei evreiesti din Romania in Israel, ca a hotarit noua organizare teritorial-administrativa a statului, cu Regiunea Autonoma Maghiara, de exemplu, si ca a hotarit amplasarea unei importante categorii a minoritatii maghiare in functiile de control si conducere ale noului stat comunist roman. Toate aceste decizii care vizau notiunea de "populatie' de pe teritoriul Romaniei au fost hotarite de Uniunea Sovietica.

Pentru proiectul sovietic de transformare a vechiului stat roman ihtr-un alt stat roman, cu configuratie diferita, era absolut necesara o perioada de prefaceri institutionale, perioada care s-a desfasurat intre data de 30 august 1944 si cea de 30 decembrie 1947. Uniunea Sovietica avea nevoie sa rezolve problema juridica a momentului cind se semneaza pacea, se stabilesc obligatiile Romaniei invinse, se ridica ocupatia militara si inceteaza autoritatea Comisiei Aliate. Pentru a impiedica revenirea Romaniei la vechiul ei statut, Uniunea Sovietica a cautat in permanenta sa impuna anumite reguli, anumiti termeni si o anumita relatie intre ea si entitatea statala ocupata, astfel incit sa nu-i fie afectat dreptul de a decide asupra ei. Sa cercetam citeva documente esentiale ale cazului.

Conventia de Armistitiu semnata la 12 septembire 1944 prezinta drept parti semnatare inaltul Comandament Aliat (sovietic) si "Guvernul si inaltul Comandament al Romaniei'. Dar institutia "inaltul Comandament al Romaniei' era o improvizatie onomastica inventata de Ion Antonescu in momentul declansarii pregatirilor pentru recucerirea Basarabiei. Cu scopul de a crea iluzia unui parteneriat egal cu germanii, Antonescu a inventat aceasta denumire, care copia denumirea inaltului Comandament German pe care il conducea direct Adolf Hitler, astfel incit Romania sa aiba "un organ de conducere si conceptie de sine statator' in fruntea caruia se situa Conducatorul statului. Asa cum am aratat, "inaltul Comandament al Romaniei', cu sediul in trenul,.Pacea', garat undeva, in Ialomita, a dat ultima sa directiva "de conducere si conceptie proprie' la 15 iunie 1941, cu o saptamana inainte de 22 iunie 1944, data la care Germania a atacat Uniunea Sovietica. Dupa aceasta data, in ciuda aparentelor salvate de Antonescu, trupele romane au actionat sau au fost incorporate directivelor inaltului Comandament German. Denumirea de inalt Comandament al Romaniei a fost folosita temporar, generic, si a fost legata exclusiv de persoana lui Ion Antonescu, inlocuind denumirea clasica de Mare Cartier General care se organizeaza pe timp de razboi. Cum Ion Antonescu era si Conducatorul statului, conducerea de catre el a operatiunilor militare ale trupelor romanesti avea nevoie de o structura care sa para superioara organismelor de planificare si conducere obisnuite, in realitate, conducerea trupelor romane, atit cit s-a putut face, a fost indeplinita de un singur organism legal: Marele Stat-Major al Armatei Romaniei. Putem presupune ca in zilele de 22 si 23 august (dimineata), atunci cind maresalul Ion Antonescu a hotarit sa reia conducerea trupelor romanesti combatante, sa fi ordonat si revenirea la conceptul de inalt Comandament al Romaniei, insa, cum usor se poate observa, existenta practica a acestui organism dispare odata cu arestarea maresalului. Putem presupune ca ar fi vorba de Marele Cartier General. Cind ne uitam in textul Conventiei de Armistitiu vom constata ca "Guvernul si inaltul Comandament al Romaniei' erau reprezentate de ministrul de Justitie Lucretiu Patrascanu, de gen. Dumitru Damaceanu, adjutant al regelui, de principele Stirbey si de omul politic Ghita Pop, niciuna dintre aceste personalitati neavind vreo legatura cu Marele Cartier General. Mai mult decit atit, la 12 septembrie, data semnarii armistitiului, regele decretase deja, inca din 30 august, revenirea la Constitutia din 1923. La articolul III se preciza ca "pina la organizarea Reprezentantei Nationale, puterea legislativa se exercita de catre rege la propunerea Consiliului de Ministri'. Asadar, autoritatea statului era suveranul si guvernul sau. Din seara de 23 august si pina in dimineata de 13 septembrie, documentele oficiale ale statului -Proclamatia regelui, Declaratia catre tara a guvernului, decretele de numire a primului-ministru si de constituire a guvernului, decretele regale de reglementare a diferitelor probleme curente - nu consacra sub nici o forma existenta vreunui "inalt Comandament al Romaniei'. O explicatie s-ar putea gasi in articolul l al Conventiei de Armistitiu, unde se precizeaza ca Romania "a intrat in razboi si duce razboiul alaturi de Puterile Aliate impotriva Germaniei si Ungariei', ceea ce presupune supravietuirea institutiei Marelui Cartier General - adica Romania a capitulat neconditionat la 23 august 1944, a iesit efectiv din razboi la 24 august si a reintrat la aceeasi data in razboi, dar impotriva Germaniei si Ungariei. Numai ca acelasi articol l precizeaza in continuare ca scopul intrarii in razboi si al ducerii razboiului alaturi de Aliati este "de a restaura independenta si suveranitatea Romaniei'. Cum adica? intelegem ca participarea Romaniei la razboi in Vest ar fi avut drept scop restaurarea integritatii teritoriale. Altfel, acest articol consemneaza statutul Romaniei de tara lipsita de suveranitatea si independenta sa, atribute ale statului pe care trebuia sa le cucereasca prin participarea exemplara la razboi si, mai ales, prin respectarea tuturor prevederilor Conventiei de Armistitiu. De altfel, la articolul 18 al aceleiasi Conventii se preciza ca "va fi infiintata o Comisie de Control Aliata, care va lua asupra sa, pina la incheierera pacii, reglementarea si controlul executarii prezentelor conditii, sub directivele generale si ordinele inaltului Comandament Aliat (sovietic), actionind in numele Puterilor Aliate', in anexa articolului 18, autoritatea Comisiei Aliate de Control era definita in detaliu: "Guvernul roman si organele sale vor indeplini toate instructiunile Comisiei Aliate de Control, care decurg din Conventia de Armistitiu. Comisia Aliata de Control va instala organe sau sectii speciale, insarcinindu-le respectiv cu executarea diferitelor functii, in plus.. Comisia Aliata de Control va putea sa aiba functionari in diferite parti ale Romaniei'. Asadar, autoritatea suprema asupra Romaniei era exercitata de inaltul Comandament Aliat (sovietic), iar organul executiv se numea Comisie Aliata de Control, Conventia de Armistitiu tinind loc de lege suprema. Toate prevederile Constitutiei din 1923, reintroduse de rege la 30 august 1944, puteau fi aplicate in viata curenta a tarii numai in conformitate cu prevederile Conventiei, in spiritul acesteia si cu aprobarea celor doua organisme ierarhice superioare, care isi instaleaza, cum am vazut din anexa, propria structura de ocupatie peste structurile institutionale ale statului.

Atit timp cit Romania a participat in continuare la razboi, Uniunea Sovietica a considerat drept autoritate a vechiului stat roman un "inalt Comandament' (probabil Marele Stat-Major) si guvernele conduse de militari (gen. Sanatescu l, gen. Sanatescu 2, gen. Nicolae Radescu), adica institutii provizorii pentru timp de razboi. Aceste informatii conduc catre concluzia ca Uniunea Sovietica incorpora in subordinea inaltului Comandament Aliat (sovietic) institutiile executive ale statului roman. Ordinul regelui de organizare a alegerilor si de reconstituire a institutiei Parlamentului a fost respins de inaltul Comandament Aliat (sovietic) si nu a fost aprobat decit atunci cind au reusit sa impuna, neconstitutional, guvernul Groza, care mai intii a desfiintat ilegal Senatul, a organizat alegeri doar pentru Camera Deputatilor si apoi a falsificat alegerile din 19 noiembrie 1946. Toate aceste abuzuri au fost aprobate in scris de Marea Britanic si Statele Unite, prin reprezentantii lor in Comisia Aliata de Control, confirmind astfel ca autoritatea suprema in statul roman este inaltul Comandament Aliat (sovietic), care continua sa-si exercite prerogativele, sub denumirea de Comandamentul Frontului Ucrainean, si dupa semnarea pacii si definirea statutului noii Romanii. Acest fapt se petrecea, si el, cu acordul Marilor Puteri occidentale, care acceptau dreptul Uniunii Sovietice de a conduce activitatea trupelor sale ramase in Romania, de a controla efectele postbelice ale Conventiei de Armistitiu si de a asigura protectia intereselor sale in zona, asa cum faceau si ele in Italia, Germania, Olanda, Grecia etc.

in plan politic, lucrurile au fost lamurite la sedintele de Guvern din 15 si 16 septembrie 1944, cind Lucretiu Patrascanu a dat explicatii asupra prevederilor Conventiei de Armistitiu: "faptul ca textul Armistitiului, unde este vorba de Comandamentul Suprem Aliat, are trecut in paranteza cuvintul sovietic, tine sa accentueze cine are puterea si cine are autoritatea sa transeze chestiunile romanesti. [] Comandamentul este reprezentat prin Uniunea Sovietica, o data pentru totdeauna, in toate discutiile noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezinta Anglia si America, in Romania Comandamentul sovietic este acela care reprezinta toti aliatii'. luliu Maniu a confirmat si el situatia de fapt: "Conducatorii oficiali ai armatei sovietice au declarat oficial si in conversatiile particulare, pe care le-au avut, ca ei vin in Romania ca intr-o tara dusmana, ca o armata de ocupatie. Cind ministru] Apararii roman a cerut o audienta sefului inaltului Comandament Aliat (sovietic) din Romania acesta i-a raspuns ca «nu poate sa stea de vorba cu oamenii politici, ci cu militarii [de aici nevoia inaltului Comandament al Romaniei, nu Roman, n.a.], fiindca sunt intr-o tara straina, care este ocupata militareste».' Ca un fapt semnificativ - pe care il vom analiza mai jos -, ministrul roman al Apararii a cerut atunci audienta sef rabinului Alexandru Safran, in ideea ca evreii conduc Uniunea Sovietica, rugindu-1 sa-i obtina o audienta la generalul rus in cauza. Scena, inclusiv cu intermedierea lui Safran, s-a repetat si cu prim-ministrul Constantin Sanatescu. Si tot in plan anecdotic, putem arata ca delegatia romana aflata la Moscova pentru a semna Conventia de Armistitiu a descoperit chiar in momentul semnarii ca nu are nici un sigiliu care sa parafeze in numele Romaniei acel act. Pe Conventia de Armistitiu semnata la 12 septembrie 1944 a fost pus, improvizat, sigiliul de la inelul printului Stirbey, aflat de fata.

Un alt amanunt, care va fi probabil lamurit de juristi, s-ar putea constitui in sursa istorica de cea mai mare importanta. Pentru aplicarea in Romania a prevederilor Conventiei, a fost infiintata Comisia romana de aplicare a Armistitiului, formata din experti romani, in momentul in care acestia au inceput sa ia la rind articolele Conventiei, impreuna cu reprezentantii sovietici ai Comisiei Aliate de Control, au constatat ca partea sovietica da o interpretare diferita, total neasteptata, acelor prevederi. Practic, interpretarea sovieticilor ignora total Dreptul romanesc, dar si Dreptul International, cum ar fi de exemplu drepturile persoanelor refugiate, azilante, al rudelor de grad intii, dreptul la optiune libera etc. Pe sovietici ii interesa capturarea basarabenilor si bucovinenilor care se refugiasera in Romania si mai ales a vechilor luptatori nationalisti. In fata presiunilor delegatilor sovietici, reprezentantul roman, Savel Radulescu, "provoaca, la 15 decembrie 1944, o discutie cu gen. It. Vinogradov, contraamiral Bogdenko si Kirssanov, consilier politic in Comisia Aliata de Control (sovietica), precizind ca Romania nu va renunta la Dreptul International si refuza sa interpreteze o lege sovietica care nu putea avea extensiunea juridica in Romania'. Lucrarile Comisiei au fost suspendate si raportul a fost trimis la Moscova. De acolo a venit raspunsul personal al lui Molotov: "Dreptul International nu este dreptul sovietic. Sa se continuie repatrierile si urgent!' (Liviu Valenas, in culisele negocierilor cu Uniunea Sovietica). Asadar, in acceptiunea Uniunii Sovietice, pe teritoriul ocupat de ea in Romania se aplica dreptul sovietic. Uniunea Sovietica se considera indreptatita sa aplice acest regim prin actul de investire cu autoritate deplina asupra treburilor romanesti oferit de Marea Britanic si de Statele Unite, in momentul in care ne vom uita pe actele cele mai importante emanate de la inaltul Comandament Aliat (sovietic) sau pe unele Decrete de maxima importanta ale regelui Mihai din aceasta perioada, vom gasi urmele evidente ale Dreptului sovietic. Este suficient deocamdata sa atragem atentia ca legea prin care se infiinta "Tribunalul poporului' introducea institutii juridice, ca cea a "acuzatorilor publici', pe care Dreptul International nu le cunostea.

Guvernul Petru Groza, ca de altfel orice guvern controlat de Uniunea Sovietica, avea rolul de a gestiona Romania redefinita prin Tratatul de Pace in numele URSS, pentru momentul cind, prin incheierea razboiului, institutiile de control Aliate isi incetau existenta, astfel ca impunerea guvernului Groza prin folosirea tancurilor sovietice din Bucuresti, precum si prin conducerea treburilor statului fara sanctiunea regala - pe timpul grevei regale -nu au fost altceva decit aspecte ale instituirii noii autoritati a noului stat. Pentru ca expresia "noul stat' sa nu para fortata sau grotesca, vom sublinia inca o data ca, prin semnarea de catre Romania a Tratatului de Pace, statul nostru iesea juridic din statutul de teritoriu ocupat ca urmare a razboiului, se incheia perioada tranzitorie neconstitutionala, noul stat Romania fiind recunoscut in noile granite, cu populatia ramasa intre acele frontiere, cu suveranitatea si independenta restabilite (teoretic) si cu dreptul, tot teoretic, de a opta pentru regimul sau politic prin alegeri libere. La finalul razboiului, institutiile superioare militare (Marele Cartier General sau inaltul Comandament al Romaniei) isi incetau existenta, Armata fiind subordonata Ministerului Apararii Nationale, adica guvernului, in lipsa Parlamentului, guvernul devenea autoritatea centrala si pe acesta 1-au schimbat sovieticii pentru a-si asigura desfasurarea proiectului de transformare a Romaniei in stat comunist. Existenta regelui si a Constitutiei din 1923 ii deranja in cel mai inalt grad, motiv pentru care guvernul Groza a continuat sa conduca tara fara a tine cont de prevederile constitutionale care instituiau atributiile regelui, fara semnatura suveranului pe decrete, desfiintind Senatul fara modificarea Constitutiei, etatizind Banca Nationala si alte actiuni arbitrare, un an si jumatate dupa incheierea Tratatului de Pace. Ne intrebam, cu indreptatita curiozitate, daca atributele cunoscute ale statului sunt identificabile ca existente inainte de 30 august 1944 si dupa 30 decembrie 1947, cum poate fi definit statul roman intre aceste date'? In al doilea rind, in ce masura un stat caruia i se modifica frontierele, regimul politic, componenta populatiei, care isi pierde suveranitatea si independenta, caruia i se schimba denumirea (Republica Populara Romana, nu Romania), este acelasi, din punct de vedere juridic, cu cel dinainte? Iar acum punem cea de-a treia intrebare: daca Romania Mare ar fi luptat cu orice risc in 1940, inclusiv cu cel al infringerii si dezmembrarii, daca inainte de acest cataclism national din 1944 am fi avut un stat democratic, constitutional, si nu doua dictaturi, oare soarta Romaniei Mari ar fi fost aceeasi?

Temeiul juridic urmarit de Uniunea Sovietica a fost reconstituirea statului roman printr-o hotarire a Marilor Puteri la Conferinta de Pace, astfel incit existenta statului Republica Populara Romana sa fie consecinta deciziei Marilor Puteri de la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, si nu o continuare sub alt regim a vechiului stat romanesc. Altfel spus, Uniunea Sovietica era interesata ca legitimitatea istorica a tarii noastre sa fie anulata juridic printr-un act nou si inatacabil. O Romanie care isi continua existenta statala de la 1919, trecea printr-un regim comunist si apoi, cindva, revenea la statutul sau de stat independent si suveran democratic, i-ar fi pus URSS-ului mari probleme in viitor asupra dreptului sau de ocupatie a provinciilor romanesti din est. Cum s-a vazut in 1989, prin negocierile geopolitice din Malta intre URSS si Statele Unite, proiectul sovietic a functionat perfect, Romania fiind impiedicata, in primul rind de occidentali, sa revendice teritoriile pierdute si a mai fost si obligata sa semneze tratate cu vecinii (cum este celebrul Tratat cu Ucraina), care sa certifice frontierele statului comunist l' roman hotarit de Conferinta de Pace (URSS) in 1946. Nimeni nu a recunoscut, incepind cu 1990, vechiul stat roman Romania Mare, pe care il recunoscusera tot Marile Puteri in 1919, si ceea ce au recunoscut a fost si este configuratia teritoriala data Romaniei de catre URSS odata cu transformarea sa in stat comunist.

Unde este nedreptatea? Nedreptatea este acolo unde Marile Puteri implicate in liberalizarea europeana din 1989 au stabilit ca punct de reper pentru negocierea destinderii si eliberarii in Europa Centrala si de Est, configuratia statelor independente in anul 1919, in timp ce punctul de reper pentru recunoasterea configuratiei Romaniei eliberate prin revolutia din 1989 este anul 1946!

Datorita acestor considerente de drept, lupta regelui si a partidelor politice democratice din perioada 1944-1948, ne intereseaza pe noi foarte putin in acest studiu. Ele au reprezentat zbaterea unei minoritati politice constiente, de a rasturna un mecanism colosal care se rostogolea spre ea pentru a o strivi. Stim ca, tradata de la cap la coada de aliatii sai occidentali, opozitia democratica a fost strivita. Din acest izvor de drept otravit si purulent, la care Marile Puteri se uita si astazi ca intr-o mlastina, au curs si toate evenimentele din jurul abdicarii regelui Mihai I la 30 decembrie 1947. Dupa 1989, nimeni nu si-a asumat responsabilitatea de a pune pe biroul presedintelui Statelor Unite declaratia catre natiunea americana din 9 august 1945 a presedintelui Truman: "La Yalta cele trei guverne au decis sa asume o responsabilitate comuna la instalarea unor regimuri de larga concentrare democratica in toate tarile satelite. Aceasta rezolutie a fost confirmata la Potsdam pentru Romania, Ungaria si Bulgaria. Aceste tari nu vor cadea deci niciodata in zona de influenta a nici unei puteri' si sa-1 intrebe cum isi explica faptul ca Uniunea Sovietica a ignorat total pozitia oficiala a Statelor Unite intr-o chestiune de drept international. Dar, mai ales, cum se face ca dupa 1989 aceasta declaratie oficiala de politica externa a Statelor Unite a fost uitata?

Tentativele post factum de a reinstaura ceva din suveranitatea fostului stat romanesc democratic nu au lipsit imediat dupa 23 august 1944, chiar daca asta/i ele par usor ridicole. Decretul regal Nr. 1626/31 august 1944 incerca un simulacru de revenire la democratie prin repunerea formala in vigoare a Constitutiei din 1923:

Art. I. Drepturile romanilor sunt cele recunoscute de Consti-tutiunea din 1866, cu modificarile ce ulterior i-au fost aduse si de Constitutiunea din 29 martie 1923.

Art. II. Sub rezerva celor cuprinse in art. III si IV, puterile statului se vor exercita dupa regulile asezate in Constitutiunea din 29 martie 1923.

Decretul continea si o eroare juridica, pentru ca acea Constitutie din 1923 fusese abrogata prin ultimul articol al Constitutiei din 1938, iar aceasta, la rindul ei, nefiind abrogata, este valabila si astazi. Era evident o fortare a situatiei, o incercare disperata de a infrunta o realitate amenintatoare, dar parca esenta acestui act este mai degraba dorinta de a "anula' juridic cei sase ani si jumatate de regim dictatorial. Oricum, efortul regelui se dovedeste laudabil, dar astfel de decrete goale de continut nu puteau schimba realitatea juridica a Romaniei: conducerea statului fusese incredintata inaltului Comandament Aliat (sovietic) si apoi Comisiei Aliate de Control (sovietic). Acestea exercitau toate puterile statului prin viza finala asupra oricarei decizii si impuneau prin ordine propriile hotariri. Cind au vrut, sovieticii au dat ordine, avertismente, au proferat amenintari: "Comisiunea Aliata de Control CERE ca guvernul roman sa curme acesta politica de taraganare a indeplinirii obligatiunilor luate asupra-si prin Conventia de armistitiu de la 12 septembrie si sa se apuce, in mod serios, de asigurarea indeplinirii rapide si constiincioase a tuturor clauzelor de armistitiu.' Romania avea un presedinte - maresalul Malinovski, si un vicepresedinte, gen. It. V.P. Vinogradov. incepea, de fapt, o ultima lupta a gruparii politice democrate, in frunte cu regele, pentru a mobiliza populatia tarii in favoarea vechiului sistem democratic. Rezultatul acestei lupte a fost concentrat apoi in procentele reale ale alegerilor din 1946, motiv pentru care ocupantul sovietic, in deplina intelegere cu aliatii sai occidentali, a fost nevoit sa intervina brutal. Sa nu uitam declaratiile lui Molotov si relatia tranzactionala dintre URSS si anglo-americani, pe diferite zone ale globului, care obligau Moscova sa asigure un minim de credibilitate schimbarilor de regim din tarile ocupate. Altfel spus, de ochii lumii, dar si din interese de negociere cu occidentalii, URSS trebuia sa convinga opinia publica internationala ca trecerea Romaniei la sistemul comunist se face "prin vointa poporului roman'. Cum tara noastra avea cazul particular al unui rege erou si o forta politica a carei conducere functionase pe durata razboiului ca agentura britanica, cum aceste forte rezistente aveau capacitatea de a scoate oameni in strada pentru a protesta si, astfel, pentru a distruge constructia de imagine si propagandistica a transferului la sistemul comunist, ocupantul a fost nevoit sa intervina direct si vizibil. Trebuie insa spus ca principalul instrument al luptei publice a fost nevoia de a gasi un vinovat pentru situatia tarii, iar acel vinovat a primit denumirea generica de fascist. Toti cei care se opuneau instalarii sistemului comunist erau trecuti in categoria de fascisti, iar acest lucru primea si o confirmare juridica prin cele doua legi nenorocite de urmarire a vinovatilor pentru razboiul impotriva Aliatilor, legi care proveneau din initiativa lui luliu Maniu de a-si pedepsi adversarii politici.

Distrugerea sistematica a ramasitelor statului democratic roman - slabit substantial de doua dictaturi anterioare - s-a declansat chiar in ziua ocuparii Bucurestilor de catre trupele sovietice (30 august 1944), iar prima masura a fost vinatoarea de oameni, incepea, de fapt, procesul de instalare a sistemului comunist in Romania. Acesta a fost autentificat prin toate actele internationale care au recunoscut statul comunist roman, de la primirea sa in ONU cu drepturi depline si alegerea ministrului sau de Externe drept presedinte al unei sesiuni, pina la acordarea Clauzei natiunii celei mai favorizate de catre SUA. in tot acest timp, cu foarte mici exceptii, actele guvernarii comuniste din Romania au primit aceeasi legitimitate juridica, prin calitatea de subiect de drept international recunoscuta fara restrictii politice. Unii contesta astazi aceasta legitimitate a statului comunist roman, dar ea ramine din pacate in picioare in fata oricarui tribunal international. Doar legile supreme ale respectarii drepturilor omului au putut exercita presiuni asupra regimului comunist, urmarind mai mult scopuri economice, umanitare restrinse si, intr-o masura secundara, unele interese politice vagi.

Oricit ar parea de categorice si pline de cinism aceste aprecieri, ele se extrag cu luciditate si complet documentat din realitatea juridica si istorica. Mai mult decit formularea lor sintetica, ele intentioneaza sa atraga atentia ca si astazi - calcind peste suferinta milioanelor de victime romanesti ale comunismului - Romania este identificata dupa aceste acte, tratata din perspectiva acestor documente nedrepte, simultan cu tendinta noastra de a continua sa fabulam, crezind ca lucrurile stau altfel. N-am facut aproape nimic sa le anulam prin acte fundamentale de politica externa, care sa incheie al doilea razboi mondial si pentru noi. Un singur demers fundamental, sprijinit pe o larga adeziune, a fost enuntat: cererea de intrare in NATO, dar ceva concret - reforma, compatibilitate, integrare esalonata - nu a facut pina acum decit Armata. Datorita repetarii erorilor sale "istorice' in deceniul 1990-2000, Romania intrata in NATO va cunoaste mult timp dupa acest eveniment framintarile politice, sociale si economice ale unei tari care nu si-a rezolvat conflictul stat-societate, asteptind doar, ca si dupa 1859, aplicarea modelului occidental si rezolvarea de catre organismele internationale a problemelor sale de fond.

Supusi unui experiment dezintegrator si institutionalizati unui sistem politic intemeiat pe teroare, romanii nu inteleg nici acum pe ce lume traiesc. "Procesul comunismului' sau, altfel spus, procesul iesirii din acest cosmar trebuie sa inceapa cu intelegerea mecanismelor experimentului. Analiza de fata, care foloseste drept pretext momentul trecerii Romaniei de la Monarhie la Republica, este o tentativa de acest gen. Ea reprezinta imaginea compusa despre fenomen a unui roman nascut in comunism, dar care n-a incetat nici o clipa sa se raporteze la alt sistem de valori.

O formalitate asezata pe o gramada de bani

Sfirsitul anului 1947 marcheaza lichidarea ultimelor ramasite politice ale fostelor partide democratice. Ca urmare a scandalului "Tamadau' - tentativa tardiva a Partidului National Taranesc de a-si salva liderii, asa cum le cereau americanii si britanicii de mult - formatiunea politica a lui luliu Maniu este dizolvata sub semnatura regelui Mihai I. Sentinta din 13 noiembrie 1947, care trimitea in puscarie toata conducerea PNT-ului, desi era cit se poate de abuziva, avea doua scopuri precise: distrugerea alternativei politice democratice de Stinga a tarii, care facea o concurenta covirsitoare bolsevicilor, si anihilarea agenturii britanice in Romania, in zilele de 5 si 7 noiembrie fusese indepartata de la Putere si gruparea Tatarescu. Este astazi cunoscut faptul ca regele Mihai a plecat in Marea Britanie pe 12 noiembrie pentru a participa la ceremonia casatoriei printesei mostenitoare Elisabeth, astazi regina. Conform comunicatului Casei Regale, el lipsea din tara pentru 20 de zile. Atit regele si, mai ales, regina-mama Elena nu ne-au dat prea multe informatii despre ceea ce s-a intimplat in toata perioada absentei suveranului din tara, perioada care s-a prelungit mult peste intervalul anuntat, dind astfel un anumit sprijin indirect pregatirilor comunistilor de a-1 debarca. Comportamentul liderilor comunisti din aceasta perioada este cumva straniu, daca il raportam la legile tarii si la uzantele constitutionale vechi, ei actionihd atit public, cit si neoficial, ca si cum ar fi existat o intelegere cu regele ca acesta sa nu se mai intoarca. Este tot mai des invocata vizita oficiala a lui Tito in Romania, ocazie cu care intregul protocol regal este incalcat si liderii comunisti se poarta ca stapini ai unei republici. Mihail Sadoveanu chiar si-a permis sa declare, inca din 19 decembrie, ca Romania nu este regat, ci o "democratie populara', in 20 decembrie 1947, asa cum arata foarte exact Eleodor Focseneanu, fost avocat al regelui (Doua saptamini dramatice din istoria Romaniei), Lucretiu Patrascanu cerea amendarea in Parlament a asa numitei "legi a pierderii nationalitatii', date de regimul national-legionar sub Antonescu. Noile articole introduceau un termen de la care cetateanul roman, care pleaca in strainatate si nu se intoarce la termenul anuntat sau care da declaratii potrivnice tarii, isi pierde nationalitatea. Este clar ca il vizau pe rege si ca se puneau in garda in eventualitatea uneri reactii regale la faptul ca in tara Mihai I fusese deposedat de toate atributiile sale. Mai mult, atunci cind s-au trezit pur si simplu cu regele intors in tara, pe 21 decembrie 1947, reactia comunistilor a fost si de surpriza, si de panica. O privire lucida aruncata asupra acestui caz - mentinind necesara deferenta pentru persoana si personalitatea fostului suveran, aflat in viata - duce la o singura concluzie: a existat o perceptie implicita sau indirecta, mai ales prin comportamentul reginei-mama, ca intre guvernul comunist si rege a intervenit sentimentul ca acesta nu se va mai intoarce. Nu exista probe deocamdata pentru a argumenta o intelegere precoce, dar toate miscarile actorilor acestei abdicari transformate la 30 decembrie in lovitura de stat contureaza o astfel de stare de asteptare a urmatoarei miscari. De ce nu s-a intimplat asa, de ce nu a ramas regele in Occident?

Nu stim, in detaliu, ce anume s-a petrecut cu regele in Marea Britanie, dar ne este greu sa credem ca familiile regale prezente la ceremonii nu au discutat situatia suveranului roman. Cu toate acestea, nu a existat nici un act de sprijin sau vreo solutie practica venita din partea acestor Case regale. Biograful Arthur Gould Lee mentioneaza in cartea sa Coroana contra secera si ciocanul ca regele Mihai s-a consultat cu rudele sale, cu Churchill, maresalul Smuts, dl. Attlee, dl. Eden si dl. Bevin. Toti i-au transmis acelasi mesaj: "Daca dati de necazuri, nu va vom putea ajuta deloc', incercind sa ia legatura cu George Marshall, acesta 1-a refuzat, comunicindu-i ca "o intilnire oficiala este imposibil de aranjat'. Cum adica? Oficial, la acea data regele Mihai I era seful statului roman! Stim ca regele Mihai a fost nevoit in exil sa isi ia tot felul de slujbe, ca un om de rind, si ca Elvetia nu i-a recunoscut nici macar titlul de rege, admitind sa-si treaca in acte Mihai de Romania, cum ii cheama pe celebrii actori americani Robert de Niro sau Danny de Vito. Ceva greu de admis din punct de vedere al solidaritatii regale si occidentale s-a intimplat cu regele nostru si cu atit mai neplacut si nedrept fata de autorul curajos al actului de la 23 august 1944. in aceste conditii, lipsit de cei mai elementar sprijin, regele Mihai s-a intors acasa. Putem admite oricind ca s-a intors la datoria sa, dar si ca nu avea unde sa se duca. El a fost chemat de la Sinaia in ziua de 30 decembrie de catre Petru Groza si obligat sa semneze textul abdicarii, dupa o consultare cu mama sa. Conform marturiei fiului lui Petru Groza, tatal sau 1-ar fi prevenit pe rege inca din martie 1947 ca va trebui sa renunte la Tron. A existat un conflict intern la nivelul noii conduceri a tarii inca din 1945, Petru Groza insistind pentru a i se incredinta rezolvarea problemelor Monarhiei si Bisericii. Revenirea neasteptata a regelui a slabit autoritatea lui Groza in problema Monarhiei si a produs o implicare directa pe traseul Moscova-Gheorghiu-Dej. Trebuie subliniat ca, din punctul de vedere al vechii Constitutii din 1923, regele isi pierduse la acea data, practic, toate prerogativele. De ce anume se intorsese regele, iarasi este foarte greu de inteles, decit daca credea ca poate produce o revolta generala a populatiei. Asa ceva nici nu i-a trecut prin minte. Prezenta sa devenise, efectiv, inutila si ii incurca pe comunisti in aspectele formale ale procesului de instalare a sistemului comunist in Romania. Aflat sub influenta totala a mamei sale, o regina care suferise cumplit in Romania, regele Mihai I va abdica sub presiunea realitatii, in sedinta Consiliului de Ministri din aceeasi zi de 30 decembrie 1944, convocata la ora 15.30, Petru Groza va face celebra declaratie: "Doamna si domnilor ministri, vreau sa va comunic ca actul acesta s-a facut prin buna invoiala. Regele a constatat - asa cum este scris aici - ca institutia monarhiei era o piedica serioasa in calea dezvoltarii poporului nostru. Istoria va inregistra o lichidare prieteneasca a monarhiei, fara zguduiri - cum poate inamicii nostri ar fi dorit. Ca sa utilizez o expresie a reginei-mama, poporul a facut azi un divort, si decent, si elegant, de monarhie'. Oricind putem afirma ca este declaratia unui criminal comunist. Dar sa fi mintit in asa hal Petru Groza, cel de atunci, el, crestinul si regalistul, incit sa-si permita sa puna in gura reginei-mama o declaratie falsa? Nu credem. Conform presei occidentale, regina Elena a repetat aceasta declaratie in Elvetia, imediat dupa sosire. Apoi, dupa trei luni, regele detronat a revenit si a declarat ca abdicarea s-a facut prin forta. A vorbit surzilor. Memorialistica acestui eveniment este lovita de o contradictie fundamentala: goniti evident din Romania, suveranii romani ar fi invocat pe moment o despartire amiabila! Nu avem dubii ca abdicarea s-a facut sub presiune si amenintare, ca a fost un act de impunere si ca fara acesta regele ar fi ramas pe Tron. Probabil insa ca asasinarea regentului Bulgariei a fost un avertisment prea apropiat si clar, incit regele IVTihai I sa nu se teama pentru persoana lui. Ceva nu este in regula cu tot acest joc. Lipsesc prea multe informatii despre acest moment istoric - moment pe cit de simplu, pe atit de opac - si numai faptul ca este acceptat ca inevitabil nu poate sa ne impiedice sa incercam sa-1 intelegem.

Conform versiunii sovietice, Moscova a dorit indepartarea imediata a regelui Minai, printr-o intelegere cu Marea Britanie in schimbul instalarii unui regim democratic in Finlanda. Cum in tara scandinava ascensiunea agentului sovietic Paasikivi spre conducerea statului parea de neoprit, Stalin ar fi plecat urechea la romanul Petru Groza. Biograful acestuia, Feodosii Konstantinovici Vidrascu, avea sa-i declare lui Dan Zamfirescu: "Cel care v-a salvat pe voi a fost Petru Groza. El a fost singurul om politic din Est care 1-a cucerit pe Stalin cu modul de a fi, cu curajul de a-i spune adevarul, in forme care sa nu-1 supere, cu umorul sau si cu rezistenta la bautura si nesomn. Statea de seara pina dimineata cu Stalin, bind si spunindu-i anecdote piperate de care acesta facea mare haz, iar la sfirsit plasa cite o cerere in favoarea voastra' (Dan Zamfirescu, Regele si maresalul). Fara indoiala ca marturia pare ea insasi anecdotica, dar nu avem voie sa uitam ca structurile totalitare concentrate la virf, cu Puterea izolata in mina unui singur om (cazurile Hitler, Antonescu, Stalin) au fost influentate si de umorile conducatorilor, de starea lor de sanatate, de viziuni si amintiri personale, care fac din evenimentele decisive niste acte altfel inexplicabile. Nici astazi istoriografia mondiala nu poate explica lipsa de prevedere si de reactie sovietica la atacul german din 22 iunie 1941 decit printr-un fapt personal: Stalin nu credea ca Hitler va ataca. Este evident ca un fapt de importanta istorica a depins de parerea unui om, la fel cum lui Hitler i s-a parut ca, trimitindu-1 in secret pe Hess in Anglia, rezolva razboiul. Am vazut cum a hotarit Ion Antonescu trecerea Nistrului in timpul unei crize de sanatate, cu temperatura de 40 de grade, in 1949, cind URSS a hotarit trasarea noilor frontiere ale Romaniei, comisia sovietica de topometri a fost imbatata de un circiumar evreu din Dorohoi, care avea un frate circiumar in Darabani, si astfel granita de nord a tarii noastre trece pe la nord de Dorohoi si Darabani, iar nu pe la sud de ele. Iata de ce marturia lui Vidrascu nu trebuie ignorata, intr-un sistem democratic solid, cum era si este cel american, un presedinte cu grave probleme de sanatate si usor influentabil in fata colaboratorilor sai, cum a fost Roosevelt, poate avea opinii, viziuni si accese umorale, dar orice decizie trece prin judecata corpului politic al tarii, organizat legal si supus legilor sistemului democratic. Deciziile lui trebuie sa se transforme obligatoriu intr-o lege votata de Parlament si daca Parlamentul nu o da, decizia ramine la nivelul ei primar: o opinie, o viziune sau un acces umoral, consemnate inofensiv in cartile de istorie. Probabil ca din acest motiv fundamental se vorbeste insistent in ultimii ani de implicarea lui Roosevelt in preliminariile atacului de la Pearl Harbour, pentru a putea provoca decizia Parlamentului american de intrare in razboi.

in descrierea evenimentelor din decembrie 1947, versiunea regala este lovita si ea de o contradictie de neinteles, in cel mai bun interviu al sau, acordat lui Philippe Viguie Desplaces, regele Mihai are o replica naucitoare cind este intrebat: "Comunistii v-au cerut in mod imperativ sa parasiti Romania?' Fostul suveran va raspunde: "Nu. Facind pe generosul, Groza mi-a spus sa ramin. A ramine nu mai avea insa nici un sens. As fi fost un prizonier in miinile lor, cu toate riscurile pe care o astfel de situatie le comporta, mai devreme sau mai tirziu' (Ph. V. Desplaces, Mihai al Romaniei, O domnie intrerupta). Nu mai intelegem nimic - cum a fost posibil ca regimul comunist al lui Petru Groza sa-i ofere regelui detronat sa ramina ih tara?! Fiind convinsi ca afirmatiile regelui Mihai I sunt perfect credibile si autentice, ca nu pot fi nici o clipa banuite de inexactitate, trebuie sa acceptam ca relatia rege-regim comunist a continut si detalii ale unei intelegeri amiabile, de factura personala, nu insa si din punct de vedere institutional. Pe comunisti (adica pe sovietici) ii interesa schimbarea ordinii de stat, a institutiei Monarhiei, nu neaparat ostracizarea regelui. Conflictul personal cu regele a aparut in momentul cind acesta s-a intors pe neasteptate in tara, desi comunistii erau convinsi ca a ramas in Occident.

Exista un secret, tinut astfel cu strasnicie si de opozitia romaneasca din emigratie, si de statul comunist, in frunte cu Securitatea. Nimeni nu este dispus sa dea explicatii ce s-a intimplat cu cele 20 de milioane de franci elvetieni, plasati de guvernul Antonescu, din ordinul lui Mihai Antonescu in Occident, in timpul anchetei, Mihai Antonescu va declara: "S-au creat fonduri la legatiile din Berna, Ankara, la Madrid, la Stockholm, prin transformarea in valuta a disponibilului in lei al Ministerului de Externe, fond special pentru legatii in strainatate'. Eugen Cristescu si maresalul Antonescu vor confirma si ei in ancheta aceasta actiune. Cele 20 de milioane de franci elvetiei erau in realitate opt milioane devize - de fapt, fondul pentru activitati de informatii si spionaj in strainatate al tarii noastre - si 12 milioane in echivalent lingouri de aur la Union de Banques Suisses. Este suma pe care o vina si Carol II din Mexic, prin insistenta cu care le cerea americanilor sa-i permita preluarea conducerii emigratiei romane. Acestia sunt si banii care stau la originea scandalurilor si dezbinarii emigratiei romane, precum si a usurintei cu care Securitatea comunista a penetrat aceasta emigratie dezbinata, folosind-o si platind-o inclusiv cu banii aflati in bancile elvetiene. Cum fondul se afla la dispozitia "guvernului Romaniei', iar guvernul Romaniei era acum comunist, a fost nevoie de o negociere secreta pentru ca o parte din bani sa fie folositi de emigratie - au ajuns, pina la urma, intr-un cont personal pe numele sotiei lui Visoianu - iar alta parte sa ramina la dispozitia guvernului comunist. Avem temeiuri sa credem ca Securitatea nu a dorit si nici acum nu doreste sa dea detalii despre felul cum a folosit aceste fonduri in activitatile de culegere de informatii, atit in interiorul emigratiei romane, cit si in statele unde se stabilisera nucleele refugiatilor. Problema fondului pus de Antonescu la dispozitia emigratiei a fost conflictul de interese intre dorinta refugiatilor de a folosi sumele in scopul personal al supravietuirii in Occident, pentru a-si face "o situatie', si obligatia de a consuma acele sume in propaganda si actiunile impotriva regimului comunist de la Bucuresti. Regele Mihai I a ramas "pe afara', ihtr-o situatie extrem de delicata si nedreapta. Istoriografia romana mai are un subiect de dezbatere legat de abdicarea din decembrie 1947, dar mai ales de soarta regelui nostru in exil: cu toate ca avea cel mai puternic argument faptic si cea mai inalta pozitie morala si sociala, regele Mihai I nu a devenit seful emigratiei romane, pierzindu-se in anonimat, in timp ce rezistenta anticomunista si implicarea in Razboiul rece au fost preluate de legionari, de printul Nicolae si de citeva grupulete de fosti diplomati. La reconstituirea faptelor, Mihai Antonescu va declara ca suveranul ii ceruse inca din tara ca rezervele in aur, precum si o suma de doua milioane de franci elvetieni sa fie trecuti pe numele sau, pentru a-i putea folosi daca va fi nevoit sa abdice sau sa fuga din tara (Procesul maresalului Antonescu, voi. 3, p. 89). La un moment dat, insistentele regelui au devenit atit de mari, incit maresalul 1-a refuzat brutal, transmitindu-i ca, fiind tinar, are viata inainte. Asa a ramas regele Mihai I fara nici un sprijin material, abandonat si de casele regale si de emigratia romaneasca. Acest lucru este bine sa fie stiut, pentru a dimensiona si mai bine drama personala a suveranului nostru, pentru a-i intelege revolta fata de acuzatia ca ar fi plecat cu averi din tara, precum si interesul pentru redobindirea unor proprietati, in folosul unei familii binecuvintate de Dumnezeu numai cu femei si un nepot, lipsiti de orice drept dinastic. Citeva aluzii ale regimului comunist, si sub Gheorghiu-Dej, si sub Ceausescu, ne fac sa credem ca regele a primit o compensatie - probabil, modesta - pentru acceptarea abdicarii, care este si singura abdicare din istoria Monarhiei romane, in mod cert insa a primit promisiuni. De altfel, acelasi biograf al regelui si al reginei-mama, Arthur Gould Lee, reproduce in cartea citata si urmatorul dialog: (Petru Groza): "Suntem gata sa va acordam un ajutor financiar generos, pentru contributia voastra la lovitura de stat [din 23 august 1944, n.a.] si pentru ca dorim sa rezolvam aceasta problema elegant, fara frictiuni, si, bineinteles, puteti beneficia si de venitul proprietatilor dumneavoastra de aici. (Gheorghiu-Dej): Asa e. Promitem sa va lasam sa va pastrati toate domeniile personale. Veti beneficia de intregul venit si nimeni nu se va atinge de ele'. Daca acest dialog, chiar si asa literaturizat, ar fi aparut intr-o carte comunista, poate am fi crezut ca este o tipica informatie de propaganda. Regele insusi va declara, in acelasi excelent interviu, ca la abdicare "Administratorul Coroanei a cerut pentru noi uzufructul anului 1947: acesta reprezenta aproximativ patru milioane de franci elvetieni. Comunistii au raspuns ca tezaurul Bancii Nationale era gol. Ne-au acordat suma de doua sute optzeci de mii de franci elvetieni si cincizeci de mii de dolari. Groza ii spusese mamei mele sa nu isi faca griji, ca el nu «il va lasa pe fiul ei sa moara la umbra piramidelor». Facea aluzie la regele Victor-Emmanuel care, alungat din Italia, se refugiase in Egipt, unde murise fara un ban. Dar Groza, ca de obicei, mintise. Noi nu am obtinut niciodata nimic de la el'. Ce nu precizeaza fostul suveran este daca aceste promisiuni financiare vizau o plata imediata sau o suma destinata vietii sale in exil. Daca a fost vorba de a doua versiune, declaratiile de presa curajoase si loiale ale regelui au anulat termenii acestei intelegeri. Ea explica insa retragerea nationalitatii regelui, atunci cind a inceput sa dea declaratii potrivnice regimului comunist din Romania, precum si temeiul legal al redobindirii proprietatilor sale, astazi. Iar regele Mihai a avut inca o data dreptate: nu ni-1 putem imagina stind Ia castelul sau din Savirsin sub regimul comunist si iesind Ia vinatoare pe terenurile GAS-ului din localitate.

Mentalitati

O anumita remanenta suparatoare in mentalitati, un sentiment profund al mostenirii inoportune, un regret tardiv pentru pierderea ireparabila de ani (istorici) si o doza de invidie fara izvor definit -toate la un loc si concentrate intr-o senzatie de esec - bintuie asemeni unei fantome constiinta romanilor. Automatisme recunoscute si gesturi necontrolate ne surprind uneori fara a gasi o alta explicatie decit un obicei intrat in rutina, un mod de a trai ordonat de scheme sigure si, de aceea, comode. Un Vechi adversar s-a cuibarit in opera mentala a foarte multor oameni si a lucrat indelung, unindu-le, cumva, modul de gindire si controlindu-le stereotipiile. Imediat dupa revolutia din decembrie 1989 a vibrat in noi ceva neplacut atunci cind un fost detinut in inchisorile comuniste folosea politic limbajul, apucaturile si metodele gardienilor sai. Ne deranja cind ii auzeam ca omul care are o alta opinie decit a lor - si, mai ales, o alta "viziune' - trebuie infrint, exclus din functii publice, eventual zdrobit social. Iar asta, in numele unui bine pe care fostul detinut politic il vede clar, necesar in mod absolut si imediat aplicabil. Cu greu reuseau sa indeparteze de populatie gindul ca n-ar fi o razbunare. Asa cum am vazut in capitolele anterioare, exact acelasi fenomen se inregistra in toamna anului 1940 cu legionarii iesiti din inchisori si lagare. Ei cautau atunci niste vinovati, convinsi ca trecutul trebuie distrus, nu inteles. in societatea romaneasca de dupa 1989 existau fosti tortionari, securisti, colaboratori si informatori, agenti ai KGB, comunisti convinsi, raspindaci si infiltrati, alte categorii de dusmani care, impreuna, contureaza imaginea inamicului. Nimeni insa nu i-a gasit. Se afirma ca situatia disperata a tarii este consecinta existentei si activitatii acestora. De cealalta parte s-a constituit un bloc lucid, aparator al democratiei si adversar inversunat al comunismului. Daca la originea pozitiei transante a acestora din urma se afla cumva o suferinta istorica acuta si nedreapta, dublata de suferinta fizica a membrilor grupului - cum este acest luptator, Constantin Ticu Dumitrescu - atunci demersul politic va atinge cote existentialiste. Individul isi "pune viata in joc' pentru ideea de dreptate, nu mai are ce pierde, totul este aceasta "lupta' contra celui opus - aflat, obligatoriu, in eroare - si va pedepsi din convingere daca puterea va ajunge sa-i stea Ia indemina. Cind suferinta a fost urmarea aplicatiei instrumentate de un spatiu concentrationar - vast, in cazul nazismului sau comunismului, ca sisteme - atitudinea violenta devine "justificata', pozitia politica ajunge sa fie "viu sprijinita', ideea unei pedepse, macar morale, aplaudata. Experienta politica a guvernarilor de dupa 1996 a demonstrat ca a reduce esecurile la existenta unor ofiteri de Securitate sau colaboratori inca nedemascati, care actioneaza din umbra pentru a sabota calea dreapta a democratiei, este inoperant. Activitatea unor astfel de grupari securiste presupune caracterul lor organizat, lucru care trebuie confirmat de structurile informative romane si dovedit cu probe, astfel incit efectul ei in societate sau in partidele politice sa poata fi evaluat. Apoi, trebuie judecati si condamnati. Asa ceva insa nu poate face decit un regim de Dreapta. Romania nu a avut parte de o asemenea solutie politica, pierduta de mult in trecutul ei istoric si necunoscuta de generatiile actuale. Altfel, impartita declarativ in buni si rai, societatea admite existenta unei batalii pe teritoriul sau public, o priveste curios la televizor, dar voteaza totusi in alegeri dupa alte criterii. Mai mult, imediat dupa revolutie, o majoritate substantiala a respins brutal - mineriade aplaudate, lideri democrati asediati in birourile lor, alegatori umiliti - mesajele purificatoare ale Opozitiei. Rostite apasat dar naiv, mesajele ei au inclus cele mai adevarate fraze, dar s-au adresat unui public surd. Caderea conducerii comuniste a Romaniei s-a produs prin violenta fizica, moarte si revolutie, prin implicare institutionala deplina. Armata, Militia, Securitatea au fost in strada cind intr-o parte, cind in cealalta. Astazi, demersul anticomunist este ascultat si mai putin, este ignorat, ridiculizat. Cei care impart lumea in buni si rai sunt acuzati ca reproduc modul de impartire al celor dinainte. Lenin era astfel descris de Trotski: "El nu cunostea decit doua partide - cel al bunilor cetateni si cel al cetatenilor rai'. Undeva s-a gresit, si acel loc este in mentalitati, adica in creierul ale carui functiuni au fost distorsionate sistematic prin teroare. Acolo a fost excitata (reinoculata) o mentalitate maniheista, tipica prin primitivismul ei si generica pentru un sistem comunist care a apucat sa fie instalat, maturizat si distrus la un semn al Moscovei, nu prin cauze interne. O opinie postrevolutionara venita de la un ex-apologet al comunismului dezarmeaza aparent prin observatia lucida: "De regula, fostii detinuti - indiferent de culoarea politica, de ideologie - se dovedesc inapti pentru a mai conduce destinele unei natiuni, intr-insii se depun atitea rele, setea de revansa cu orice pret, iluzia dreptatii absolute detinute numai de catre cei care au fost detinuti, incit ajung sa introduca, in orice ecuatie existentiala, termeni straini de realitate, de prezent. Ei sunt, in imensa majoritate, sclavii trecutului' (Mihai Stoian - Dosar Ana Pauker). Asadar, indiferent ca ai fost comunist detinut "in beciurile Sigurantei' sau democrat incarcerat in inchisorile comuniste, efectul este acelasi, cauza este identica, tratamentul similar, iar comportamentul poate fi clasat ihtr-o patologie politica usor de recunoscut. Omul supus represiunii ar avea aceleasi simptome, indiferent de culoarea opresiunii, atit timp cit metodele sunt identice, in abisul cauzal al acestei constatari s-ar afla si incapacitatea romanului de a aplica exercitiul tolerantei intre victima si agresor, de multe ori rolurile inversindu-se, desi acolo, undeva, prezent, mult iubit si respectat, asteapta, cald, interesul national, patria amenintata la nesfirsit de agresiuni externe. Nimeni n-a reusit sa impuna ideea ca in toate aceste situatii nu exista, pentru un organism statal sanatos, decit solutia aplicarii legii, in nici un caz, deambulatoriul sentimental. Asadar, "Procesul comunismului' ar trebui sa fie exclusiv o opera a Justitiei, cu probe, fapte, martori, acuzati si acuzatori la bara. Punctul de pornire este declararea comunismului ca doctrina criminala, asemeni fascismului si nazismului, ii lipseste o sistematizare a fenomenului pentru a putea contura temeiul juridic.

Sa incercam o contributie la gasirea acestui temei.

Primul argument al rechizitoriului ar trebui sa fie constatarea ca instalarea sistemului comunist in Romania a avut un proiect (a fost premeditat), o aplicatie si are inca niste consecinte. Este incomplet argumentul simplu ca au venit tancurile sovietice si au impus sistemul. Acest argument nu explica nici slaba rezistenta a romanilor, nici absenta contrarevolutiei si nici imbratisarea cvasiunanima a regimului Ceausescu pina aproape de ultimele sale clipe. Instalarea sistemului comunist in Romania n-ar putea fi inteleasa ca fenomen cu proiect, aplicatie si consecinte (mai ales mentale) fara a cauta identificarea surselor atitudinilor stereotipe parazitare. Cert este ca formula citata din fostul apologet comunist, destinata comunistilor la prima vedere, dar, in realitate, adresata fostilor detinuti politici anticomunisti, este plauzibila din punct de vedere medical, dar nu si veridica. Emisa de un comunist, teza instrumenteaza o logica atemporala care suporta amendamentul premizei false. Ceea ce lipseste este tocmai veridicitatea elementului de cauzalitate: desi urmareste acelasi model comportamental, aplicatia revansei morale a fostilor detinuti anticomunisti este consecinta, si nu copia unei alte aplicatii violente. Fostii definuti ai epocii comuniste sunt victime ale unei agresiuni directe, fizice si psihologice, intemeiate nu numai pe decizia arbitrara asupra destinului colectiv (cedarea Romaniei in spatiul de influenta sovietic), ci si pe ura sistematizata si sistematica. Pozitia fata de problema libertatii individuale a fost complet diferita, in lagarul de la Tirgu-Jiu erau izolati indivizi apartinind unei agenturi comuniste care opera pe teritoriul Romaniei, fara ca aceasta institutionalizare a pedepsei pentru activitate antistatala sa implice obligatia de a-si schimba opiniile, credintele sau adeziunile politice. Ei plateau atunci pentru fapte concrete, in baza unei legi. Oamenii Stingii clasice romanesti aveau nostalgia socialismului utopic, a revolutiei sociale, a egalitarismului de moda veche franceza, a victoriei prin proces istoric imanent. Restul era o echipa de teroristi, membri ai agenturii sovietice in tara noastra. Misiunea acestora din urma era trecerea Romaniei in subordinea Uniunii Sovietice ca stat satelit, ideologia fiind unul dintre instrumente. Ce comparatie se poate face intre acesti executanti ai misiunii de aservire a unui stat si luptatorii impotriva acestei robii'? Dreptul international afirma ca intr-un stat invins in razboi nu pot exista vinovatia si pedeapsa colectiva, dar in realitate condamnarea unor grupuri, partide, organizatii vinovate este tot o pedeapsa colectiva. Civilizatia - aceasta solutie a omului incapabil sa dea nastere din el insusi unei alte specii - a creat corpul juridic al natiunilor si cutuma umanista a supravietuirii. Popoarele ocupate de URSS dupa al doilea razboi mondial au fost supuse genocidului mental, deoarece "vinovatia' a fost extinsa asupra intregii societati "fasciste', cu exceptia celor citiva comunisti. Principalul inamic - libertatea. Pentru perioada postbelica, in cazul libertatii a fost incalcat un principiu fundamental al limitei: "Faptul de a hotari in privinta multora [a tuturor] este mai intii rezultatul delegarii libertatii: eu si ceilalti asemenea mie am hotarit ca [altcineva] sa hotarasca pentru noi. Delegarea libertatii este deci un act liber. Atita vreme cit eu pot hotari in privinta mea, nimeni nu poate hotari in locul meu, decit daca eu hotarasc acest lucru' (Gabriel Liiceanu -Desprelimita). Nu este situatia poporului roman Ia sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. Atunci a fost introdus in Romania un sistem politic menit sa distruga complet principiul definitiei de mai sus si sa operafionalizeze un mecanism al subordonarii neconditionate. Singurul amendament care se poate aduce acestei situatii este ca principiul delegarii libere a libertatii fusese atacat si in mare parte distrus citeva decenii inaintea comunistilor. Nu ne mai putem iluziona ca am avut regim democratic autentic, cind nici o campanie electorala din intreaga istorie a Romaniei dinainte de 1996 nu a fost constitutionala si libera. Pentru toata evolutia istorica a comunismului in Romania - de la baze ideologice, la fluctuatii metodologice - operatia deliberata de anihilare publica a personalitatii individuale si colective si de exterminare fizica a celui opus si ireductibil doctrinar s-a aflat continuta in proiect, aplicatie si perspectiva. Se observa ca, dupa consumarea experimentului marxist intre Manifestul partidului comunist si Sendero luminoso, asaltul demersului anticomunist de astazi este acoperit cu dovezi si se sprijina pe o argumentatie logica, relevanta si credibila. Unui instrument metodic aplicat pe creierul si bratele noastre trebuie insa nu sa-i opunem starea de jale, ci alt instrument metodic: denudatio scientiam omatu sua. O cercetare tenace si nepasionala a sistemului comunist face cit doua sute de declaratii anticomuniste.

Perceput astazi ca un "rau' sesizabil, agonic, dar inca viu si periculos, drept o reminiscenta care se epuizeaza lent odata cu miscarile greoaie ale societatii, mecanismul sistemului comunist trebuie inteles. Solutia pe care o propun este identificarea primara a citorva elemente teoretice originare:

Experienta istorica a umanitatii prin organizatii coercitive.

Initierea si exploatarea unei ideologii.

Cunostintele stiintifice asupra biologiei umane.

Configurarea si operationalizarea sistemului.

Aparent, tema proiectului comunist a fost realizarea unei societati neantagonice, perfect controlabile si eficiente economic la nivelul egalitatii sociale. Ea avea nevoie mereu de lideri vremelnici clarvazatori si consemnati benevol sacrificiului de sine, precum si de o populatie dezetnicizata cu comportament de tnassa. Adica, o aglomerare umana iesita din umanitatea identitatii individuale si instrumentata prin metodologia conducerii unitare si uniforme a colectivitatii. Cedarea de libertate urma sa se obtina prin conflict intercomunitar (intre clase) sau prin import de ideologie sustinuta de forta armata, astfel ihcit pacea individuala sa fie infranta de violenta dorintelor, manifestate intr-un spectru cit mai larg de grup. Se urmarea ca ideea de ascendenta la un bine ideal sa devina plauzibila, apoi veridica. A concepe asa ceva despre lume este grandios, dar si inuman in egala masura. Ea a presupus fie distrugerea spiritualitatii crestine, pe care s-a construit civilizatia europeana, fie specularea unor principii ale acesteia. S-a emis chiar teza ca ceea ce numim noi comunism isi are originea in Biblie. Perceptia medievala - adica a perioadei in care crestinismul a primit o dogma - a avut revelatii de o inexplicabila precizie vizionara. Richard Inima de Leu, abia intors din Tara Sfinta, lansa un inconfundabil avertisment: Communia est tumor plebis, timor regni, tepor sacerdoti!. Alte semnale, dincolo de tinta lor antiiudaica - asa cum au fost cele ale lui loan Chrisostomos -, identificau pericolul cu mare precizie, in Biblie este vorba de egalitatea in fata lui Dumnezeu. Romanii antebelici erau supusi ideologiei crestine, iar din punct de vedere al conflictului de clasa se rezumau la existenta a 106 membri cu carnet ai Partidului Comunist din Romania, intr-un total de l 154 simpatizanti, gazde si curieri de tip Nicolae Ceausescu, foarte tinar si handicapat moral.

Un fenomen distinct este cel care proiecteaza in lumina analitica destinul liderilor. Vom constata ca printre slabiciunile sistemelor politice se afla si acela al suficientei culturale. Frustratul si paranoicul sunt interesanti, au charisma, aduna, intr-un discurs fluent, frustrarile si paranoia nemanifeste ale fiecarui individ, ating nervura sensibila a ratarii fiecarui idealist. Marx, Engels, Lenin, Hitler, Stalin sunt exemple ale ajungerii la putere absoluta dintr-o masa de ratati si rejectati ai societatii in care si-au facut debutul politic si fata de care ceilalti au exersat un dezarmant complex de vinovatie. Asa ii invatasera pe oameni Rousseau, Voltaire si alti umanisti. Despre adolescenta lui Lenin nu se cunosc prea multe. O descriere a fost totusi facuta: "Aceasta a fost perioada in care tinarul Lenin s-a familiarizat cu literatura radicala, transformindu-se intr-un revolutionar fanatic, hotarit sa distruga statul si societatea care il tratase intr-un mod atit de meschin. Atunci, ca si mai tirziu, radicalismul lui se hranea nu din idealism, ci din resentimente de natura personala' (Richard Pipes - Scurta istorie a revolutiei ruse). Marx nu era departe de aceeasi malformatie comportamentala: evreu devenit fervent catolic, scrie poezii de subprodus, este respins, umilit de critica literara si hotaraste sa se razbune pe societatea germana. Marx intra intr-o secta satanica, il neaga pe Dumnezeu si decide sa lupte cu Acesta prin distrugerea lumii pe care A creat-o. "Frescele' zugravului Adolf Hitler trebuie sa fi fost pe masura poeziilor lui Marx. Cunoscind acum biografia reala a lui Nicolae Ceausescu, nemasurata lui dorinta de parvenire si schizofrenia grandorii, ne putem da seama cum aratau pantofii facuti de el. Mediocritatea are aceasta resursa de acumulare a urii impotriva a tot ce este valoare, har, inteligenta. Saltul de la lucrurile mici facute prost sau neterminate la planuri grandioase nu poate fi favorizat decit de un sistem care distruge totul in urma. De aceea, Marx si epigonii sai substantiali nu pot fi analizati decit intre limitele premeditarii, cu un cod teoretic al aplicatiei pe care 1-au pus, ca un corp delict, in mina unor executanti. Atunci cind Marx introduce conceptul de om nou se refera la un individ care inlocuieste o persoana eliminata, pentru ca este netransformabila, sau Ia un individ care s-a lasat modelat de comunism pentru a-si modifica identitatea sociala. Cei nascuti in comunism erau supusi aceleiasi proceduri. Omul nou trebuia sa prezinte si particularitatea de a putea prelua sarcina exterminarii sau modelarii de la initiatorii fenomenului, cautind mijloace noi, adaptari si adoptii metodologice care sa asigure eficienta programului si capacitatea de autorege-nerare a sistemului.

Cautind originea interioara a modului in care s-a perpetuat atitea decenii specia comunista nu putem ocoli constatarea ca succesul comunismului s-a sprijinit temeinic pe slabiciunile umane. Dispretul lui Marx pentru propria persoana, ura impotriva celorlalti si identificarea slabiciunilor sale in slabiciunile multor altora au explodat intr-o opera ispititoare. El le-a aratat cit de puternica poate deveni micimea atunci cind invata ca dimensiunea ei ridicola este consecinta exploatarii exercitate de citiva privilegiati ai soartei, iar nu a unei constructii dumnezeiesti. De aceea, marxismul este mai intii, in mod fundamental, ateu si abia apoi o teroare. A fost apoi mediul, societatea minata de o vulnerabilitate exasperanta: "Ideea unei subversiuni generale si a unei reinnoiri totale a civilizatiei prin fier si foc seducea atunci toate sufletele obosite de mediocritatea celor infrinti apriori: aceasta idee ajuta propagarea comunismului insurectional la fel cun ajutase propagarea nationalismului extremist.' (Thierry Maulnier - Mythes socialistes). Probabil ca, emis intr-o alta epoca istorica, acest concept comunist s-ar fi pierdut in experimental si derizoriu, cel mult ca o moda pasagera a unor idealisti, daca nu surprindea o stare istorica anume si nu ataca punctul sau cel mai slab: lansarea sistemului democratic modern prin structuri secrete, francmasonice, oculte. Aceasta a fost calea, asemeni unei specii de viespe de pe continentul african, care inteapa o tarantula, ii inoculeaza un ou si, pe masura ce paianjenul continua sa traiasca, larva viespei il consuma prin interior.

Aceeasi demonstratie poate fi facuta si pentru hitlerism. Cei mai importanti biografi ai lui Adolf Hitler arata ca intregul sistem criminal antisemit pe care 1-a initiat si aplicat isi avea originea in frica lui de evrei si in admiratia pentru capacitatea lor de organizare si actiune internationala. Astazi, cind se demonstreaza tot mai bine argumentat ca succesul lui Hitler a constat fundamental in sprijinul monolitic pe care i 1-a acordat poporul german, se clarifica tot mai bine si modul in care poporul german a fost convins ca evreii reprezinta o forta internationala autentica, unitara si distructiva, avind ca principala preocupare distrugerea Germaniei si dominatia lumii. Exploatind la maximum nationalismul si egocentrismul german, dar si realitatea ca poporul fusese martorul grandorii imperiale germane si al prabusirii catastrofale in numai citiva ani, Hitler a ridicat ura personala la proportii mondiale.

Sistemul comunist a beneficiat din plin de avantajul invingatorului. Compromisul criminal facut de Statele Unite si Marea Britanic cu Stalin a permis acoperirea perfecta a expansiunii comuniste in lume, fenomen care a tinut pina la Ronald Reagan. Primul obiectiv al atacului comunist a fost regimul proprietatii. "Proletarii nu pot sa cucereasca fortele de productie sociale decit desfiintind propriul lor mod de insusire de pina acum si, prin aceasta, intregul mod de insusire de pina acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ceea ce pina acum ocrotea si asigura proprietatea privata' (Karl Marx si Friedrich Engels - Manifestul Partidului Comunist). Regimul proprietatii inseamna - daca acceptam rigoarea stiintelor medicale - extensia sociala a unei necesitati biologice. Altfel spus, in afara de lovitura data unui anumit moment istoric, marxismul a lovit direct in stomac, adica acolo unde medicina moderna a identificat proiectia somatica a emotiilor noastre, in primul rind, frica. Teroarea a fost, asadar, de la inceput vehicolul acestui proiect. Cine citea Manifestul Partidului Comunist si era de alta parere trebuia sa i se faca frica, pentru ca ceea ce urma sa vina peste el era inevitabil, era in afara lui Dumnezeu si purta semnul mortii. Detinerea proprietatii devenea o vina fata de cei care nu au, proprietatea insasi era consecinta exploatarii celui care nu are si noul sistem politic trebuia sa redistribuie totul la toti, cu exceptia celor care au avut.

Defectele sistemului democratic, nedreptatile economiei capitaliste, mobilizarea ratatilor si mediocrilor, provocarea violentei revolutionare, controlul asupra presei "democratice', speculind libertatea cuvintului oferita de democratie, razboiul, slabiciunile umane - iata bucatile din care si-a construit sistemul comunist imperiul sau timp de patru decenii si jumatate. Agentul sau principal - frica.

Experienta istorica

Una din erorile doctrinare care impiedica judecarea lucida a sistemului comunist din Romania este teza ca natura sa criminala este unica, originala, rezultat exclusiv al ocupatiei sovietice si produs al unor indivizi numiti generic comunisti. O astfel de teorie simplifica lucrurile si ne duce in fundatura paradoxului ca, odata cu retragerea trupelor sovietice din 1958, precum si odata cu victoria revolutiei din decembrie 1989, comunismul - inclusiv institutional - nu a disparut. Mai mult, el cunoaste supravietuiri inexplicabile la nivelul mentalitatilor, desi se pot inregistra cel putin trei decenii de atitudine antisovietica, in plin sistem comunist, iar populatia a primit o totala gratie a libertatii inca din decembrie 1989. Existenta fenomenului comunist trebuie privita dincolo de turela tancului sovietic, in modul cum a lucrat in sufletul omului, rascolind acolo nu numai revolte, ci si periculoase predispozitii.

Pentru ca de multe ori sistemul comunist a fost comparat cu Inchizitia, sa incercam o explicatie, intr-adevar, cea mai cunoscuta institutie a terorii este Inchizitia (cea spaniola, in particular). De fapt, prin "cunoscuta' trebuie inteleasa proiectia cultural-istorica perceputa de omul contemporan in urma unei sinteze foarte aproximative si usor digerabile. La inceput, Inchizitia a fost un tribunal ecleziastic rational. Ea ii judeca numai pe slujitorii Bisericii, dar pacatuia prin substantialitatea incerta a dogmei si prin verdicte datate. Infractiunea era definita in raport cu dogme fluente, astfel ca, din punct de vedere strict juridic, ceea ce fusese admis drept culpa eclesiastica in epoca augustina, era liberalizat in epoca benedictina, iar pentru anumite subiecte elogiat in epoca dominicana. Astfel, un cleric pedepsit pentru contestarea virginitatii marianice in secolul IV ar fi fost un stralucit emul al lui Toma din Aquino in secolul XIII. Concilii ecumenice succesive au dezbatut marea tema a dogmei, iar istoria lor este, in fapt, cronologia aparitiei si substantializarii operei profesorilor Bisericii. Este o constatare certa ca, dincolo de functia sa de vehicul divin, institutia Bisericii (in primul rind, catolice) a constientizat timpuriu aparitia si evolutia unor consecinte canonice ale credintei ca pe niste realitati sociale, in alt plan, preluarea ideii imperiale de catre Roma ecleziastica si, mai ales, conflictul imediat cu nationalismul latin (Fedor Schneider - Rom und Romgedanke im Mittelalter) a adus religia intr-o zona temporala cu manifestari in cotidian. Lateranul si mai apoi Vaticanul au stiut ca in lumea oamenilor de rind persista sau se dezvolta conceptii si practici cu tendinte necontrolabile, unele voit libere, si ca la potentialitatea lor anticrista se adauga nu numai factorul ideologic, influenta stilistica, si noutatea culturii musulmane, dar si caracterul din ce in ce mai simoniac al practicilor diocezale. Ereticii din Languedoc aveau un crez criminal direct: "Crima este pedepsita de lege si condamnata de morala publica. Dar legea umana este contrara ordinii divine, deci ceea ce este blestemat de legea umana trebuie sa fie considerat ca aprobat de Dumnezeu. La fel, trebuie sa treci prin toate viciile, sa cobori in cea mai profunda prapastie. Omul va marturisi dispretul sau complet fata de principiile moralei curente si se va apropia din nou, pe cit posibil, de perfectiunea veritabila' (Gerard Walter - Les origines du communisme). Silogismul acesta criminal a creat mari miscari sociale si a rascolit teritorii vaste. El este citat si astazi ca sursa a unei miscari revolutionare timpurii, a catarilor, inclusa in catalogul istoric al traditiei comuniste, in momentul in care populatia crestina a fost definita ca "o comunitate reunita prin credinta si disciplina, diversificata prin teritoriu, singe, habitat, suveranitate, fortificata prin incercuirea mentinuta (constant) de vecini disidenti sau ostili' (Gabriel Le Bras - Institutions ecclesiastiqaes de la Chretiente medievale), au fost introduse si formele unui model de comunitate inchisa, dominata de frica si permanent mobilizata impotriva unui inamic extern. Asadar, a aparut nevoia unei discipline interne - intemeiate pe ordine si ordin - si a unei reactii profilactice externe (cruciadele), finantate activ, conduse prin campanii militare si sustinute magistral de dogma. Cu toate ca ranile, bolile si sacrificiile in vieti omenesti ale cruciatilor par, din aceasta perspectiva, consecintele unei inselatorii programate, puternicul sentiment individual al credintei domina natura mecanica a cruciadelor.

Desi terminologia ar putea sa para recurenta si fortata, conceptul de "razboi total' este identificabil documentar, cu cele doua componente ale sale: razboi in interior si razboi in afara. Pe de o parte, Corpus juris canonici, pe de alta parte doctrina universalista a expansiunii. Mai mult ca oricind era nevoie de instrumente. "Papii - spune Southern - au visat intotdeauna la o milifie a Sfintului Petru' si imputernicirea Inchizitiei cu dreptul de a judeca a evoluat spre dreptul de a impune si controla verdictul. Cauza expusa a acestei transformari si consecintele institutionale au fost argumentate de pericolul pe care-1 reprezenta "efervescenta unor noi dezvoltari umane: varietatea opiniilor, succesul ereziilor, aparitia scolilor. Pentru a reprima excesele a fost organizata o politie, pentru a le disciplina - un statut si o practica' (Gabriel Le Bras). Cu toate acestea, mult timp Inchizitia a actionat haotic si nu o data a fost lovita de boala tipica a structurilor coercitive: lipsa de control intern al organizatiei. Utilizihd o practica diversa, de la zona la zona si de la caz la caz, sistemul inchizitional a fost penetrat de elementul infractional, devenind repede nociv, inceputul secolului al XlII-lea marcheaza o diminuare a autoritatii Inchizitiei (mai ales in Franta), separa categoric republicile marinare de rest si potenteaza miscarile eretice. Cind au afirmat deschis ca Toma din Aquino a salvat Biserica romano-catolica de la disolutie, istoricii francezi ai epocii medievale s-au gindit la tezele coerente si profunde enuntate de marele teolog ih Summa Theologiae. Citeva dintre ele, grupate intr-o zona cumplita a operei tomiste, au fundamentat crima in numele credintei si au dat Inchizitiei instrumentul teoretic al represiunii. "Ereticii - spunea Sfintul Toma - nu merita doar separarea de Biserica prin excomunicare, ci, de asemenea, de a fi despartiti de lume prin moarte. Este, in fapt, mult mai grav a compromite credinta care asigura fiintarea sufletului decit a falsifica moneda pentru a permite supravietuirea in viata temporala. Prin consecinta, daca falsificatorii de bani sau alti raufacatori sunt imediat trimisi la moarte prin buna justitie a printilor laici, cu atit mai mult ereticii, indata ce le este dovedita erezia, pot fi nu numai excomunicati, dar in mod foarte just trimisi la moarte' (Secunda Secundae, qu. XI, art. 3). Nu am putea intelege impactul acestui enunt daca nu am cunoaste ca Inchizitia dinainte de aquinat dadea sentinte penitentiale, aplica sanctiuni demonstrative, conduse fundamental de ideea corectiei morale, iar dupa ce opera marelui teolog a fost recunoscuta drept dogma oficiala a Bisericii, stabila, operationalizata prin stat si nu prin extravagantele unui Federico II, ea, Inchizitia, a inceput sa ucida in masa.

Tipologia Inchizitiei se regaseste in sistemul comunist: cetateanul este supus unei dogme imuabile pe care trebuie sa o invete, sa o aplice si sa o propage; abaterile de la dogma se sanctioneaza cu diferite paliere de pedeapsa si in functie de starea crizei sistemului in momentul "infractiunii'; dogma este expresia unei ideologii mai presus de critica, ale carei adevaruri sunt detinute de un numar restrins de initiati ai puterii (membri ai Comitetului Central), deasupra carora se afla clarvazatorul (Stalin si diverse reproduceri ale sale). O politie ecleziastica/politica vegheaza la pastrarea disciplinei sociale, urmareste, trimite in anchete si chiar ucide cind e nevoie, dar nu uita sa exercite principala sa functiune: producerea si intretinerea terorii. Astazi, dupa ce comunismul si-a epuizat sistemul (nu si consecintele) pare, intr-adevar, fortat sa faci astfel de comparatii socante. Dar manualele inchizitorilor s-au pastrat si similitudinea este prea evidenta: "Trebuie reamintit ca principalul scop al procesului si al condamnarii la moarte a unui eretic nu este salvarea sufletului acuzatului, ci obtinerea linistii publice si terorizarea poporului (ut alii terreantur). Nu incape nici o indoiala ca intimidarea si terorizarea poporului prin pronuntarea sentintelor si impunerea sanbenhos este o actiune buna' (Bartholome Bennassar). Si tot acest efort, in numele unei moralitati autentice, dar deformate de institutii.

Au urmat secole pe care papii le-au dominat cu une astucieuse mefiance spre un tip de putere interna si externa ce a desavirsit institutiile coercitive, juridice si administrative ale feudalismului european. Locul unde Inchizitia se deosebeste fundamental de sistemul comunist este acela in care Biserica s-a dovedit creatoare a civilizatiei europene. Este adevarat ca ereticii suportau tortura, dar in timpul asta Raffaello, Michelangelo sau Tizian dadeau umanitatii o dimensiune estetica, morala, unitara. Relatia nu este compensatorie; mediul in care au creat titanii culturii europene pornea de la o anumita disciplina care impartea societatea in libertati si constrangeri fata de o norma morala, nu fata de o ideologie politica. Fara indoiala ca au existat si printre preoti fanatici, inculti si timpiti. Respectarea intocmai a dogmei le permitea sa-si etaleze intreaga suprafata a prostiei si uneori chiar ucideau, pentru ca, in pofida unei anecdote preavechi, prostia nu doare, dar poate ucide. Ne putem lasa surprinsi acum si de faptul ca in programele scolare ale celor mai cumplite nuclee teroriste - universitatile medievale spaniole - se inventau atitudini care astazi ni se par firesti, intrate in uzantele automate ale civilizatiei: sa duci mina la gura cind stranuti, sa acorzi prioritate celui care intra intr-o cladire atunci cind tu vrei sa iesi (in ideea ca tu ti-ai rezolvat problema, iar cel care intra se grabeste sa si-o rezolve), sa circuli pe partea dreapta a strazii, sa nu tulburi linistea publica dupa ora 18.00 (sursa: decret al orasului Neapole din secolul al Xl-lea), sa nu primesti bauturi alcoolice in hanuri inainte de ora 10.00 (sursa: decret al lui Ludovic cel Sfint din secolul al XHI-lea) etc. Ceea ce numim astfel "civilizatie occidentala' este rezultatul a sapte secole de control ecleziastic al statului, inclusiv de conflict stat-Biserica. Sunt acele secole care ii lipsesc Romaniei, Biserica noastra reusind sa construiasca un alt tip de civilizatie in mediul rural romanesc, dar pe care modernizarea fortata a Romaniei, dupa alt model decit cel propriu, 1-a desfigurat pina la figuratia de astazi.

Abandonind pentru un timp tema pericolului extern perpetuu, izvor al permanentei intretineri a fricii, vom constata ca in interior, spre sfirsitul primei jumatati a secolului al XVII-lea, se obtinuse deja omul nou, un produs al ordinii si executiei. Este epoca in care apar, cu mare frecventa, marii fanatici, pozitia lor superioara in ierarhia puterii inchizitionale fiind o ilustrare a radicalizarii sistemului pe care il slujeau. Sau, altfel spus, al maturizarii sale ca aparat represiv. Biserica romano-catolica a ajuns sa promoveze si sa iubeasca un tip uman capabil de aceasta declaratie: "Vreau sa traiesc si sa mor in comuniune cu succesorul printului apostolilor, vicar al lui Isus Christos, sef al pastorilor, pontif al Bisericii Universale. Adopt tot ceea ce prescrie el; resping, condamn, anatemizez tot ce respinge, condamna si anatemizeaza el. Din acest moment accept, retractez, condamn si anatemizez tot ce va decide el ca trebuie sa accept, sa retractez, sa condamn sau sa anatemizez' (declaratia lui Jansenius data Ia Ypres, 6 mai 1638). in Actul de recunoastere a suzeranitatii fata de Roma semnat de episcopul Atanasie la 7 aprilie 1701 si in care se accepta uniunea religioasa a ortodocsilor din Transilvania cu Roma, la articolul 2 se consemna: "Ma voi declara pe fata prin juramint ca eu sunt si voi fi un fiu ascultator pina la moarte al capului intregii Biserici Crestine, adica al pontificelui Roman Clement XI si al urmasilor sai'. Sa vedem cum arata juramintul anual al fiecarui membru al partidului nazist luat in fata unui ofiter-chestor SS: "Fagaduiesc credinta vesnica lui Adolf Hitler. Fagaduiesc supunere neconditionata fata de el si fata de conducatorul numit de el', in cazul comunismului si, mai ales, al stalinismului, aceste juraminte se faceau public, prin enunt colectiv. La fel de surprinzatoare prin similitudine este atitudinea Bisericii fata de "ereticii spirituali'. Un filozof si, totodata, un credincios profund care declara liber: "O, Dumnezeu al tineretii mele! Poate vei fi tu Acela de linga patul meu de moarte. Adio, cu toate ca m-ai parasit, eu n-am sa incetez sa te iubesc' (Ernest Renan - L'Avenir de la Science), este declarat antichrist pe pamint, blestemat public, indexat si blocat in cariera sa profesionala, izolat in societate, in lucrarea Emest Renan in fata Tribunalului stiintei, publicata si la Iasi in 1898, celebrul abate Vladimir Guettee, trecut de la catolicism la ortodoxie, il ataca violent pe filozof: "Scepticismul cel mai absolut este ultimul cuvint al lui Ernest Renan, si aceasta numai pentru ca sa puna aceste aberatiuni sub patronajul lui lisus, prin mijlocul a mii de mestesugiti ritorice cu cari a scris el romanul seu nelegiuit si imoral, pe care a indraznit a-1 numi Vieata lui lisus; opera de falsificator, cum nu se mai gaseste alta, opera de rea-credinta si minciuna, unde ignoranta cauta sa se ascunda, sa se prefaca sub aere de suficienta si sub o eruditiune falsa si imprumutata'. Atacurile publice la adresa lui Renan se regasesc in campaniile de stigmatizare si blamare a unor intelectuali in perioada comunista. Ce i se reprosa lui Renan? Ca intr-una dintre cele mai calde si mai convingatoare pledoarii pentru dragostea de Christos (opera sa, Viata lui Isus) emitea ipoteza ca Fecioara Maria era de origine siriana, deoarece majoritatea populatiei din Nazaret era siriana, ca lisus a fost mult mai iubit de femeile calvariene decit le-a iubit el pe ele, ca adevarata credinta enuntata de lisus a fost transformata in religie (care este o forma de organizare a credintei), iar religia a generat o Biserica, ca institutie care administreaza religia, intre acest ultim mecanism si credinta curata a lui lisus, a intervenit ceva care a denaturat mesajul. Violenta cu care Bisericile s-au aruncat supra acestui ginditor dezvaluie, de fapt, starea de criza a unui sistem. A fost nevoie de aggiomamento-ul promovat de papii loan XXIII si Paul VI, de adaptarea Bisericii la realitatile ingineriei genetice si a noilor generatii de computere, pentru ca lucrurile sa fie intoarse dintr-un drum catastrofal, prefigurat de Renan.

Formula iezuita a atins culmea terorii institutionalizate, a introdus o noua ordine, extrem de aspra, si a creat o scoala, in colegiile iezuite, copiii erau indoctrinati pentru asimilarea si respectarea normei ad litteram, erau educati pentru exercitiul delatiunii, erau instruiti in procedurile conspirativitatii si ale supunerii oarbe. Li se explicau metode de manipulare a puterii, li se dadeau detalii asupra naturii umane convertibile prin slabiciunile ei. Nu lipseau enunturile fixe, cu valoare de mesaj forta si mijloc de indoctrinare, care mai tirziu s-au numit lozinci: "Important nu este adevarul, important este ce ajung sa creada oamenii'; "Praful de pusca este tamiia lui Dumnezeu [pentru perioada conquistadorilor, n.a.]'; "Omul perfect este orb si ascultator ca un cadavru'; "Cu cit sunt mai umani, cu atit sunt oamenii mai lipsiti de putere'; "Pentru a face un bine in slujba lui Dumnezeu, ai dreptul sa faci orice rau'; "Numai omul mort nu greseste, de aceea trebuie sa-i pindim greselile cit este viu'. Toate aceste teze, precum si intreaga metodologie a terorii - de la indoctrinare, la cultul delatiunii, crima in numele unui ideal si genocid (exterminarea a peste doua milioane de evrei convertiti) - s-au regasit pe deplin in sistemele politice nazist si comunist, aplicate prin organizatii specializate, militarizate ale politiei politice. Este paradoxal, dar se poate alege orice enunt comunist, cit de marginal, si i se poate gasi un corespondent in istoria organizatiilor coercitive medievale. Sa luam un caz mai rar intilnit. Lenin a "lansat' in opera sa conceptul "razboiului just' si formula ii mai este atribuita si astazi. Dar, inspirata de opera tomista (Summa Theologiae, Secunda Secundae, qu. XI, art. 1), Biserica romano-catolica "dezvolta pe la mijlocul secolului XIII o teorie a razboiului just care acorda razboaielor purtate practic de toti potentatii laici responsabili beneficiul incertitudinii, cu exceptia celor care fusesera indreptate impotriva intereselor papalitatii sau contra celor asupra carora papa si-a extins protectia' (R. W. Southern - L'Eglise et la societe dans l'Occident Medieval). Ne este cunoscut acum de ce Uniunea Sovietica purta numai "razboaie juste', atacind Romania in 1940, iar Romania "atacase mirsav' URSS in 1941!

Este mai greu de dovedit daca Lenin s-a inspirat din tratatele si manualele Inchizitiei (este posibil la Marx), dar a mostenit, in mod cert, experienta si practica unor structuri abominabile ale imperiilor austro-ungar si tarist. Ele, la rindul lor, acumulasera experienta inchizitionala. Dezvoltarea structurilor informative si de spionaj ale marilor imperii a dus tehnicile de manipulare a oamenilor spre perfectiune. Revolutionarii socialisti germani si bolsevicii rusi nu aveau nimic original in metode. Ei au imprumutat metodologiile si terminologiile tortionarului imperial pe care le-au aplicat unei obediente formate, dar sub alt semn, cel al binelui comun. Se constata, pe masura ce biografiile reale sunt date publicitatii, ca mai toti liderii comunisti aveau o experinta de colaboratori, informatori si tortionari ai serviciilor secrete imperiale. Comunismul a fost, de aceea, mult mai parsiv. Poate ca simbolul acestei perversiuni cu sistema este cuvintul lozinca, provenit din germanul Die Losung, substantiv derivat din verbul losen - "a elibera' (un act, un ordin, etc.)! Devenit stapin al Rusiei, Lenin emite primele decrete, inca din 27 octombrie 1917, in cel mai clasic stil tarist. El chiar urmareste "Legile Fundamentale Tariste' in toate directivele pe care le da populatiei. Englezii, practici si metodici cum ii stim, se uitau la legislatia lui Lenin si credeau ca e vorba de un alt guvern tarist. Cind s-au trezit, era prea tirziu.

Sa luam alt caz. Marturiile fostilor detinuti politici anticomunisti evoca o anumita metodologie a anchetei, o multitudine de atitudini si gesturi tipice ale anchetatorilor. Este amintit de foarte multe ori obiceiul anchetatorului de la Securitate care rasfoieste dosarul in fata celui anchetat, da din cap semnificativ si intretine mereu impresia ca acela contine fapte incriminatoare grave. Se sugera apoi ca ceilalti arestati au spus totul si numai el, ultimul "vinovat', nu si-a completat depozitia, in consecinta, exista temeiul sa primeasca cea mai grea pedeapsa, pentru ca toate acuzele s-au strins pina in acel moment si s-au focalizat spre persoana lui. De foarte multe ori dosarele respective contineau foi albe. in 1376, inchizitorul general al Aragonului, Nicolau Eymerich, a produs un Manual al inchizitorilor (Directorium inquisitorum) in care se gaseau toate metodele subtile de ancheta, intre care si cea cu "rasfoitul dosarului'. Eymerich chiar a lansat un opuscul distinct (Zece viclesuguri ale inchizitorului pentru a le dejuca pe cele ale ereticilor) unde se gaseau si urmatoarele recomandari: "Cind inculpatul neaga invinuirea si nu exista dovezi impotriva lui, inchizitorul este sfatuit sa rasfoiasca dosarul in prezenta acuzatului si sa afirme ca s-ar afla in posesia unor probe de vinovatie zdrobitoare, fata de care tagada in continuare este zadarnica. «Inchizitorul va lua dosarul acuzatului, il va rasfoi in toate sensurile, apoi va spune: este clar ca tu minti si eu am dreptate! Spune deci adevarul in cauza ta». Si in continuare Eymerich explica: «viclesugul sta in faptul de a-1 face (pe inculpat) sa creada ca dosarul il infunda», cind in realitate lucrurile stau cu totul altfel' (Doru Cosma - Socrats, Bruno, Galilei in fata justitiei).

Povestesc fostii detinuti politici despre turnatorii introdusi in celulele lor'? Nimic mai simplu. Ne intoarcem la manualul lui Eymerich din secolul XIV si aflam: "Se recomanda angajarea unor vizite in celula detinutului din partea unor confrati de erezie, reconvertiti intre timp, dar fara stirea inculpatului, la «dreapta credinta», vizite cu prilejul carora acesta sa fie antrenat in discutii eretice. Totul trebuie aranjat in asa fel ca aceste discutii sa fie auzite de martori ascunsi in preajma celulei si consemnate de un grefier, de asemenea ascuns vederii detinutului'.

Belu Zilber povesteste in capitolul "Metode de anchetare' din cartea sa Actor in procesul Patrascanu cum se modifica regimul de detentie in functie de mersul anchetei. Uneori era interogat "blind', alteori era batut fara nici o explicatie. Inchizitia avea drept model: "Alternarea unui regim celular de favoare cu unul sever, acesta din urma constind in crearea unor conditii de trai insuportabile (precum infometarea sau tinerea in lanturi), indemnarea ereticului la marturisiri de catre rudele apropiate sau copartasii la erezie, reconvertiti intre timp, prelungirea la nesfirsit a detinerii preventive erau doar citeva dintre aceste mijloace'.

O informatie recenta adusa de Centrul National de Cercetari Stiintifice din Franta poate soca printr-un detaliu pitoresc: formatul si modul de intocmire ale dosarelor NKVD, KGB si ale serviciilor de Securitate din tarile satelite reproduceau dimensiunile si regulile de constituire ale Inchizitiei spaniole pentru registrele anchetelor. Numite Libro, dosarele persoanelor anchetate aveau dimensiuni standard (32x24 cm.) si contineau formulare de intrebari standardizate, depozitii, delatiuni, interventii scrise ale inchizitorului (notes), rapoarte si liste de suspecti, opis si numerotatii clasice. Legate in piele cu grija si indexate, dosarele erau pastrate in arhive secrete foarte bine pazite si calatoreau impreuna cu inchizitorii sub un regim special. Reguli stricte interziceau accesul la aceste arhive, unde nici regii nu patrundeau. Dezvaluirea informatiilor continute de aceste dosare se pedepsea drastic, cei care aveau acces fiind consemnati sub juramint (Michele Escamilla-Colin - Crimes et chatiments dans VEspagne inquisitorial).

Asa-numitul "Fenomen Pitesti', cu toate ororile sale, isi are originea in Spania inchizitionala. A fost initiat, perfectionat si aplicat cu acte in regula, ca ora de curs in programa de invatamint a Colegiului iezuit San Bartolome din Salamanca. Acolo "practica delatiunii era atit de frecventa, incit licentiatii sau doctorii deveniti inchizitori nu aveau nici un fel de scrupule in a o recomanda crestinilor' (Bartolome Bennassar - Inchizitia spaniola). Doctoranzii acestui Colegiu erau pusi fata in fata si obligati sa se acuze de cele mai abominabile fapte, sa-si dezvaluie cele mai intime ginduri, sa se palmuiasca pe rind, sa-si denunte parintii. Profesorii lor le puneau in fata Evanghelia dupa Luca si pasajul (discutabil) XIV, 5-26: "Daca vine cineva la Mine, si nu uraste pe tatal sau, pe mama-sa, pe nevasta-sa, pe copiii sai, pe fratii sai, pe surorile sale, ba chiar insasi viata sa, nu poate fi ucenicul Meu', desi acest pasaj fusese deja interpretat de teologi si explicat, cercetarea moderna demonstrind ca este o interpolare tirzie. De altfel - ca o paranteza de inventar - fenomenul citat, numit "Pitesti' pentru ca acolo ar fi fost aplicat de comunisti, este semnalat inca din 1943 intr-un document al Cabinetului Militar al lui Ion Antonescu, se petrecea la inchisoarea Sighet si ii avea ca protagonisti pe aceiasi indivizi ai unei grupari dezaxate din Miscarea legionara. Ei primisera "educatia' in scoala de politie SS de la Fiirstenberg. Antonescu a luat imediat masuri drastice, izolindu-i pe acesti tortionari si repartizindu-i in diferite alte inchisori. Alexandru Nicolski i-a adunat din nou si i-a folosit la Pitesti.

Sursa istorica a "Fenomenului Pitesti' se gaseste in secolul al XVI-lea, atunci cind Inchizitia a inceput sa puna accentul pe organizarea si autorizarea retelelor de informatori si colaboratori. Informatorii Inchizitiei, numiti familiares, semnau un angajament si primeau o imputernicire. Aceasta din urma continea si dreptul de a primi si folosi armele in cazul unei revolte populare (apropo de "teroristii' din decembrie 1989). Informatorii primeau o anumita instructie, astfel incit rapoartele lor sa fie valoroase, sa poata fi exploatate ca surse credibile si sa poata fi comparate cu constatarile din teren. Ei primeau misiuni - inclusiv aceea de colectare a "bancurilor' pe seama Sfintului Petru! - care sa permita controlul informativ al unor zone cu potential eretic. Una dintre misiuni era verificarea loialitatii evreilor convertiti la crestinism; o alta, verificarea evolutiei unor culte locale - mai ales a celor referitoare la animale deosebite (de exemplu ciini care salvasera in cruciade viata unui cavaler celebru, pasari care prevestisera destinul vreunui sfint etc.) - astfel incit sa se evite idolatria. Anumite animale, cum ar fi vitelul, se bucurau de un regim special de observatie, cunoasterea poreclelor sau numelor date acestora, a felului in care erau ingrijiti fiind printre preocuparile informatorilor. Cercetarea acestor amanunte, care astazi s-ar putea sa ni se para ridicole, devenise extrem de intensa sub regimul iezuit, ale carui profunzimi intunecate nu sunt nici astazi pe deplin cunoscute. Nu intimplator, prima scoala criminala a lui Stalin a fost seminarul iezuit din Tiflis: "La scoala parohiala si mai ales in seminar domneau o atmosfera de obscurantism, ipocrizie, un permanent control marunt, denuntul reciproc. Aici trona o ordine severa, o disciplina aproape militareasca' (Roy Medvedev - Despre Stalin si stalinism). Stalin a invatat acolo mecanica intima a structurilor inchise, ermetice, si a descifrat intelesul unei legi de baza a Inchizitiei: Omul nu conteaza. Dispretul fata de om, dorinta de a anihila individualitatea si nevoia de a domina si conduce masa si-au gasit expresia elocventa in teza fundamentala a Materialismului istoric marxist: "Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le determina constiinta'. Este acest text suficient pentru ca un parlament democratic sa declare comunismul la fel de criminal ca si nazismul? Poate Justitia sa judece in baza unei legi acele persoane vinovate de instalarea, aplicarea si supravietuirea sistemului comunist in Romania si sa descopere prin actul juridic infractiunile criminale la drepturile fundamentale ale omului? La urma-urmelor, aceste drepturi au constituit substanta Revolutiei Franceze, din care s-a revendicat intreaga istorie comunista!

intretinerea si exploatarea ideologiei

Despre natura inumana a sistemului comunist s-a scris in perioada "Razboiului rece' din plin, s-a scris si se scrie si dupa 1989 si probabil se va scrie la infinit pentru ca acest cataclism uman nu a avut precedent, ca numar de victime, in ultimul timp, atentia analistilor s-a indreptat spre zone ideologice si doctrinare controversate, cautind nuante si mai putin explicatii. Fundamentala in abordare este falia uriasa de intelegere a sistemului comunist dintre Occidentul adversar si invingator, pe de o parte, si Estul care a trait tragedia, pe de alta parte. Privirea exterioara nu va reusi niciodata sa fie o privire interioara, de aceea adevarata analiza de substanta va veni intotdeauna din Est, atit prin voci analitice capabile de rigoare, cit si prin politica efectiva menita sa desprinda Estul cit mai repede de ceea ce a fost intre 1944 si 1990.

Asupra controversei dintre nazism si comunism am opinat intr-un capitol precedent. Controversa internationala asupra relatiei dintre marxism si sistemul comunist sovietic, care agita, in ultimii ani mediul politologic - mai ales dupa aparitia la Paris a Cartii negre a comunismului - este dominata tocmai de stereotipurile concen-trationale de care aminteam la inceput. A face o comparatie intre nazism si comunism pentru a arata ca unul a fost mai criminal decit celalalt este futil, atit timp cit ambele au aceeasi origina. Nazismul isi are sursa intr-o fractiune radicala a socialismului german - asa cum voi arata - si s-a desprins de marxism prin niste particularitati doctrinare, dar nu a incetat vreodata sa se sprijine pe codul distructiv initial al materialismului marxist. Fenomenul de trecere a miilor de comunisti in batalioanele de asalt ale lui Hitler dupa 1930 a fost sustinut printr-un mesaj precis al Fiihrerului, care nu mai are nevoie de comentarii: "Cind Hitler arata poporului mirajul celor 400 000 de locuinte individuale, pe care le va construi in fiecare an, dind astfel de lucru unui milion de oameni, fiecare se vedea instalat in una din aceste case. Programul sau - pe care il innoia mereu in juramintele solemne ale partizanilor - cuprindea si alte reforme drastice, necrutatoare: desfiintarea oricaror venituri care nu rezulta dintr-o munca reala, etatizarea tuturor trusturilor, participarea lucratorilor la beneficii, desfiintarea impozitelor funciare; «nu se va face - spunea Hitler - nici o exceptie in favoarea intelectualilor, a academicienilor si a altor proprietari; fiecare va trebui sa puna mina pe sapa»' (Emil Ludwig - Hindenburg). Instructia comunista primita de unii lideri nazisti - cum a fost cazul lui Gobbels - poate fi identificata ulterior in aplicatia programului de disciplinare si control al populatiei. Programele de sistematizare teritoriala, a localitatilor, precum si sistemul politic centralizat - care ar putea parea tipic pentru oricare dictatura, dar nu e - a fost inspirat de performantele URSS. Puternica influenta comunista din Germania, pe de alta parte, avea radacini adinci si a captat multe constiinte.

O figura tragica a epocii naziste a fost contele von Stauffenberg. Provenit dintr-o veche familie aristocrata svaba, el se lasa atras de teoriile revolutionare ale unui poet influent, Stefan George, care "privea cu mare ostilitate mentalitatea burgheza, codul conventional si strict al moralitatii acesteia, titlurile «antice» ale Bisericii' (Joachim Kramarz - Stauffenberg). Von Stauffenberg defileaza cu torta in mina pe sub Brandenburger Tor in ziua in care Hitler lua puterea, convins ca asista la o revolutie, si sfirseste cu un glont german in inima dupa ce bomba pusa de el sub masa de conferinte a Fiihrerului nu si-a atins tinta. Contele von Stauffenberg a fost printre cei putini care s-au dezmeticit la timp, constatind ce inseamna punerea in practica a ideologiei insistent mediatizate, timp de mai multe decenii, de propaganda socialista. Unii o privisera cu interes, ca pe o noutate ciudata, altii o ignorasera, dar foarte multi o imbratisasera inconstienti, atrasi de frumusetea vaga a promisiunilor utopice si de sentimentul solidaritatii impotriva unei caste vetuste. Marxismul a fost o teribila speculatie, speculind la momentul oportun tot ce se acumulase in neimplinirile civilizatiei crestine si se rezolva in cealalta parte a lumii, in Rusia, cu mentalitati si procedee asiatice.

Se poate identifica acum si un alt aspect al fenomenologiei critice la adresa sistemului comunist. Acuzele aduse comunismului sunt combatute si astazi violent de credinciosi ai sistemului si cumva nuantat de fosti ideologi ai acestuia. O teza de ultima ora a devenit acum transparenta: nu marxismul este de vina, ci sistemul comunist deformat, si, in consecinta, nu ideologia comunista a distrus umanitatea unui numar colosal de oameni, ci partidul. Adica o forma de organizare cu configuratie accidentala. Teza a atins si Romania. Ea se compune deocamdata din pozitii izolate si spectaculoase, cu aparenta de excentricitate: "Acum, cind continui sa fiu marxist, in sens filozofic si in felul meu, dar adversar al partidului de tip bolsevic, care mai intii s-a abatut, pe urrna a deviat si apoi a renuntat complet la marxism, folosindu-1 doar ca pe un camuflaj, sunt intrebat: «Bine, dar nu marxismul e de vina'?» Nu. Asa cum nici Nietzsche nu e de vina pentru Holocaust, nici marxismul nu e de vina pentru Gulag. in Rusia a aparut o cu totul alta ideologie, nationai-comunista, o ideologie totalitara care nu are nici o legatura cu o corecta intelegere politica a societatii' (Henri Wald - Confesiuni). O astfel de enormitate declarata dupa 1989 de un rafinat intelectual nu poate tine loc de argumente. Atunci cind califici politica URSS drept nationalist-comunista intri intr-o flagranta contradictie cu scopul final al comunismului sovietic: dominatia lumii prin internationalism proletar, punind in aplicare ideologia marxista al carei moto este Proletari din toate tarile, uniti-va! pentru revolutia mondiala. URSS nu a urmarit o dominatie nationalista slava asupra omenirii, ci o dominatie mondiala a sistemului comunist cu centrul la Moscova. Mozambicanul comunist era un agent la fel de valabil ca si vietnamezul comunist. Kirkizul bun comunist era la fel de valoros pentru sistem ca un rus bun comunist. Apelul la "exploatarea' lui Nietzsche se dovedeste a fi cit se poate de fortat, prezentindu-se mai degraba ca o reminiscenta incastrata de propaganda in multe cariere culturale (unele stralucite). A lua drept "inspiratie' ceea ce a inteles un zugrav din Nietzsche mi se pare si prea facil, si superficial, si inoperant. Contextul si semnificatia unor afirmatii ale lui Nietzsche - de exemplu: "Ideea nationala si razboaiele - excelente mijloace contra revolutiei' - sunt explicate astazi in adevarata Lumina. Numai un naiv poate sa creada ca Hitler s-a dus la acest citat si s-a lamurit ce trebuie sa faca impotriva Rusiei. Din punctul de vedere al lui Hitler, al doilea razboi mondial a fost declansat pe principiul rasa contra massa, iar din punctul de vedere al intereselor din spatele lui, pe considerente de dominatie economica si politica intr-o confruntarea a doua malformatii socialiste. Fundamental pentru un neofit care ia contact prima data cu problema raportului fals al similitudinii dintre felul cum au fost "folositi' Nietzsche si Marx, este realitatea ca, in timp ce opera marelui filozof nascut la Rocken a fost revendicata de nazisti, opera Iui Marx este chiar comunismul ca sistem politic. Nietzsche nu a imaginat un sistem filozofic nazist, intr-un Ioc din Manifestul Partidului Comunist, Marx afirma: "Este vorba, intr-adevar, de suprimarea personalitatii burgheze, a independentei burgheze si a libertatii burgheze', iar in alt loc da si solutii: "Proletariatul va folosi dominatia lui politica pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, intregul capital, pentru a centraliza toate uneltele de productie in miinile statului, adica in miinile proletariatului organizat ca o clasa dominanta, si pentru a mari, cit se poate de repede, masa fortelor de productie. La inceput, acest lucru nu se poate face, fireste, decit printr-o incalcare despotica a dreptului de proprietate si a relatiilor de productie burgheze, adica prin masuri care, din punct de vedere economic, apar neindestulatoare si subrede, dar care sunt depasite in decursul miscarii si care sunt inevitabile ca mijloc pentru revolutionarea intregului mod de productie', intrebarea legitima pe care ne-o putem pune este cum vedea Marx rezolvarea practica a acestui program? Burghezia, care exista si era compusa din oameni, se dadea singura la o parte ca sa vina centralizarea comunista a clasei proletare la putere, accepta pierderea independentei si libertatii pentru ca afirmatia lui Marx este un proces istoric obiectiv? O revolutie care aduce proletariatul la putere produce si disparitia naturala a burgheziei'? Unde dispar oamenii astia? Cum dispar? Devin peste noapte comunisti convinsi, fug cu totii in alte tari, se inchid in casa si nu mai participa la viata sociala? Dar daca burghezia decide sa se apere in mod legitim - cum s-a si intimplat - ce se va petrece cu ea? Iata intrebari la care Engels, de data asta, e cel care a dat raspunsul: "Noi proclamam lupta de exterminare si terorismul necrutator, nu in interesul Germaniei, ci in interesul revolutiei'. Jean-Fransois Revel (Marea parada) ramine una dintre putinele voci lucide si perfect argumentate: "E de admirat faptul ca acesti socialisti stiintifici sustin cu atita ingenuitate existenta unor fenomene istorice fara cauza, fiind, pe de o parte, sclavii obiceiului suparator de a se repeta cu regularitatea unei rotatii astronomice. Represiunea concentra-tionara sau carcerala, procesele trucate, epurarile ucigase, foametea provocata insotesc toate regimurile comuniste, fara exceptie, de-a lungul intregului lor parcurs. Sa fie intimplatoare aceasta asociere constanta? Si, in schimb, sa se afle adevarata esenta a comunismului in ceea ce el n-a fost niciodata, in ceea ce el n-a produs niciodata? Ce reprezinta asadar acest sistem, cel mai bun dintre cele concepute de mintea omeneasca, asa cum ni se spune, dar inzestrat cu proprietatea supranaturala de a nu produce niciodata si nicaieri decit contrariul lui insusi, decit propria lui pervertire'?' Si, completam noi, poate exista sistem politic fara ideologie, fara doctrina? La noi, Gabriel Liiceanu a atins punctul sensibil: "Pentru ca un Imperiu sa se poata naste este nevoie ca el sa fie precedat de un imperiu al cuvintelor, deci de o ideologie', intrebam retoric, pentru cititorul roman: Care a fost ideologia sistemului comunist?

Daca sistemul comunist isi are originea in marxism, temeiurile sale organizatorice se gasesc in performantele Partidului Socialist German. Romanii iesiti din dictatura comunista si mutilati psihic de propaganda neo-nationalista continua sa vada sursele nefericirii lor intr-o proximitate comoda: Ceausescu, Stalin, Lemn. Alaturi de alte natiuni central si est europene, cea romana a suportat implantul unui sistem sablonat, construit cu tenacitate de experienta liderilor socialisti germani in secolul XIX. Ei au impus o conduita a selectiei tipurilor de conducatori si obligatia ca acestia sa fie scrupulos ascultati. Adevaratii fondatori au fost Ferdinand Lassalle, filozof si economist (1825-1864) - un individ caracterizat prin "elocventa antrenata' - si Karl Marx (1818-1883) - un filozof, in cele din urma, tarat de complexe iudaice si urmarit de viziuni materialiste personale. Discipolii lor, Liebknecht, Bebel, Hasenclever, Rosa Luxemburg au fost primii practicieni ai transformarii ideilor marxiste in forme convenabile poporului, in vederea implantului timpuriu, folosind peroratia sociala (transformata ulterior in propaganda) si lantul relational al internationalismului proletar. De la inceput au inteles ca singura sansa de supravietuire interioara a structurii este centralismul, dublat de un insidios cult al eroismului partinic. Formele autoritare tipice ale statului german, militarizarea sa si efectele educatiei institutionalizate prusace au favorizat metodele Partidului Socialist German. Lansat oriunde sub paralela 45, comunismul ar fi esuat probabil in bizantinism, incepind din 1870, s-a format un directorat care s-a impus prin unitate si care a lansat metoda congreselor anuale prin delegati. Fiecare aglomeratie socialista sau centru muncitoresc avea un delegat numit de la centru de Comitetul central si platit de acesta. El organiza intrunirile, alegea cele mai eficiente mijloace de propaganda, lua cuvintul pentru a transmite ideologia centrului si desemna oratorii. Aceasta praxologie a dus la cresterea numerica a partidului la dimensiuni spectaculoase: 125 000 de membri in 1871; 350 000 de membri in 1874; 440 000 de membri in 1878. Fenomenul a fost oprit o vreme de primele ticuri ale structurii comuniste, si anume de trecerea prea rapida la solutiile lui Marx si Engels: atentatul. Teza este cunoscuta: ce nu poate fi zdruncinat prin idei, trebuie eliminat prin violenta. Atentatele asupra kaiserului Wilhelm I si asupra printilor germani reuniti la inaugurarea monumentului Germania de la Niederwald a trezit un vechi inamic - Bismarck. A urmat un val de represalii antisocialiste. Atunci a fost initiat un procedeu nou: lupta in ilegalitate. Clandestinitatea s-a sprijinit pe propaganda subterana si pe organizatii mici si sigure, atasate unor uniuni (verein) sau asociatii, pe utilizarea unor fonduri fabuloase provenite din mediile evreiesti in scopul atragerii de aderenti. Ca intotdeauna in astfel de crize, alte puteri sprijina financiar miscarile de acest tip pentru a slabi statul respectiv, astfel ca in finantarea socialistilor germani trebuie sa gasim si banii Angliei, si banii Frantei, si banii Rusiei. Succesul luptei in ilegalitate a fost favorizat de fenomene sociale generate de capitalismul salbatic si de erorile conservatorismului politic. La Biroul Central al Asigurarilor se inregistrau 68 432 de accidente de munca intr-un an, din care 7 351 mortale, si peste 30 000 de cazuri de invaliditate permanenta. Societatea Uzinelor din Westfalia si Rhin declara intr-un an 108 victime la l000 de muncitori, adica un procent scandalos de peste 10% (Revue Encyclopedique - 1892). Marile greve ale minerilor de la inceputul domniei lui Wilhelm II (1888-1918) au fortat initierea unui proiect imperial de reforme sociale. Esecul acestuia a reprezentat o deziluzie pentru muncitori, favorizind inca o data demersul socialist. Partidul Socialist German a revenit in forta: 550 000 de membri in 1884; 763 000 de membri in 1887; l 400 000 de membri in 1889.

Dar, la fel de tipic pentru organizatiile socialiste incipiente, a aparut si fenomenul fractionismului, generat nu de ideologie, ci de raportul cu metodologia transpunerii in practica a "procesului revolutionar'. Este deja verificat ca opresiunea favorizeaza unitatea opozantilor, dar ii separa cind trebuie sa decida cum sa se opuna opresiunii. La Congresul de la Erfurt din 1891 au aparut trei fractiuni distincte:

Extremistii de stinga. Condusi de citiva indivizi dedicati terorismului, cum au fost Werner si Wildberger, extremistii de stinga isi sprijineau direct actiunile pe marxismul pur, considerindu-se fideli luptei de clasa si dictaturii proletariatului. Ei le reprosau celorlalti indepartarea de ideologia marxista, de "ideal'. Pentru ei cuvintele lupta si dictatura (a proletariatului) luau un aspect concret si trebuiau puse in practica. Emblematic pentru aceasta grupare este ca ea a vazut in marxism instrumentul teoretic al comunismului exterminator. La fel cum pe vremuri Inchizitia citea un pasaj din Biblie si cerea sa fie aplicat intocmai, gruparea aceasta lua un paragraf din Manifestul Partidului Comunist si cerea aplicarea lui. Tocmai acest caz dovedeste ca ideea unei deviatii bolsevice de la linia reala a marxismului este falsa. Rusia este doar locul unde metoda asta a reusit. Dupa Congresul de la Erfurt, oarecum izolati, liderii gruparii fundamentaliste marxiste se regrupeaza la Berlin. Din fractiunea germana fundamentalista se extrage leninismul si intreaga dezvoltare bolsevica de mai tirziu. Suprapus pe "gindirea asiatica', el a nascut intr-o continuare fluenta stalinismul. Stalin nu a incetat sa-si exprime admiratia fata de acest curent in toate interventiile sale dintre 1907 si 1913 (LV. Stalin - Opere, voi. II., Tactica bolsevicilor in prima revolutie rusa).

Aripa national-socialista s-a grupat in jurul unui deputat de Munchen, Vollman. Programul era de stinga, dar continea si mesajul nationalist, motiv pentru care nu s-a putut afirma decit tirziu, dupa infringerea Germaniei in primul razboi mondial. Atunci s-a petrecut un fapt semnificativ: acestei grupari i s-au asociat militari. Luind diferite denumiri si constituindu-se in diferite partidulete, primind numerosi comunisti refulati sau expulzati de celelalte grupari, aliindu-se cu mici grupari de militari nemultumiti - unii de mare prestigiu, cum a fost Ludendorff - ei au jucat cartea nationalismului german pina la capat. Printre temele lor initiale a fost si aceea a unui socialism german fara evrei. La un moment dat, un grup de socialisti galagiosi in frunte cu Adolf Hitler s-a asociat grupului Ludendorff, a preluat conducerea si a manevrat politic atit in interiorul Germaniei, cit si in afara ei. Primele dezvoltari politice ale partidului lui Hitler au fost substantial finantate cu fonduri britanice si americane.

Socialismul de centru, condus de Liebknecht, Bebel, Singer a acceptat o adaptare la conditiile unui regim semiliberal in scopul imbunatatirii acestuia printr-un program socialist moderat (vot universal, asistenta sociala, relaxare a Justitiei, impozit progresiv etc.). Centrul socialist a ramas fundamental legat de miscarea sindicala si asta i-a permis sa treaca prin istorie cu posibilitati de adaptare mai mari. Asa se explica de ce abia in tarile ocupate de URSS dupa 1944 s-a reusit distrugerea sindicalismului de tip european si golirea sa de continut. Asa se explica si de ce primul atac dat in tarile ocupate a fost indreptat impotriva partidelor social-de-mocrate sprijinite de sindicate, in Occident, din aceasta veche grupare socialista germana s-au extras, mai intii, partidele euro-so-cialiste si, mai apoi, social-democratia moderna de astazi.

Originea comuna a acestor fenomene politice a lasat o amprenta in fiecare. De aceea, dupa 1989 - cu diferite etape si la dimensiuni diferite - metodologia nazista si comunista a lasat impresia unui loc comun, doar definit prin alte trasaturi comune decit cele reale, originare: dictaturi, crime in masa, expansiune militara. Printr-o perversiune rafinata, diferenta ar fi facuta de caracterul rasial al nazismului si de caracterul politic al comunismului. De fapt, folosirea componentei evreiesti in ambele sisteme nu face decit sa ne indeparteze de esenta tragediei. Noi avem exemplul cel mai clar al acestei diversiuni, in cazul Basarabiei ocupate de URSS in 1940. Asa cum am aratat, daca URSS a deportat peste 100 000 de evrei din aceasta provincie romaneasca pe criterii politice, pe ce criterii au fost pastrati in Basarabia alti 126 000'? Daca cei deportati erau considerati "dusmani ai comunismului', iar cei pastrati in provincie erau "atasati comunismului', atunci cazul Ion Antonescu se inchide. Astfel de capcane se pot deschide la tot pasul atunci cind generalizezi in scopuri propagandistice. Ideea unei pozitii exponentiale a evreului - victima in nazism, creator in comunism - , pe cit de categoric afirmata in anumite medii, pe atit de nuantat indusa de altele, este la fel de fluenta ca orice legenda. Holocaustul nazist a produs 6 milioane de victime evreiesti si 10 milioane de victime neevreiesti; holocaustul comunist a produs 2 milioane de victime evreiesti si aproximativ 20-30 de milioane de victime neevreiesti. Matematic, Holocaustul a ucis mai multi neevrei decit evrei.

Cunostintele stiintifice asupra biologiei umane

A fost publicat recent in Romania un document socant: Psihopolitica - sinteza a unui manual sovietic de psihopolitica. Desi exista inca dubii asupra veridicitatii sale, felul cum am trait pe pielea noastra practica acestui manual n-ar trebui sa mai trezeasca indoieli, in text se afirma inca de la inceput: "La baza, Omul este un animal. El este un animal caruia i s-a dat un lustru de civilizatie. Omul este un animal colectiv care se organizeaza in grupuri pentru a se apara de primejdiile mediului. Cei ce ii grupeaza si ii conduc trebuie, prin urmare, sa posede tehnici specializate pentru a dirija nestatornicia si energiile omului spre o eficienta mai inalta pentru indeplinirea scopurilor Statului'. Textul se extrage ca un comentariu simplist si brutal din Manifestul Partidului Comunist: "Burghezia sileste toate natiunile sa-si insuseasca modul sau de productie burghez daca nu vor sa piara; ea le sileste sa introduca la ele insele asa-zisa civilizatie, adica sa devina burgheze'.

Nu cred ca putem pretinde celor doua sisteme totalitare, aflate in fazele de initiere, sa fi cunoscut ceea ce stim noi astazi despre ingineria biologica, dar un Frankenstein bine condus si-au imaginat. Practic, la debut, metodologia terorii comuniste s-a inspirat din experienta sistemelor coercitive anterioare si s-a concentrat pe instincte si anume pe acele instincte care determina supunerea, ordinea si apararea. A esuat exact acolo unde se manifesta instinctele sociale, in primul rind cel de proprietate. Asta ar trebui sa dea de gindit asupra tezei asocierii oamenilor societatii pentru a se apara de agresiunea mediului. Este greu de crezut ca aparitia cuplului barbat-femeie a avut la origine frica de mediu, cind mai firesc ar fi instinctul de reproducere. Si apoi, cum trebuie sa judecam cazul concret al unei vinatori? Teama de coltii mamutului era mai puternica decit dorinta de a nu-1 imparti cu ceilalti'? Un om imagineaza o capcana pentru ursul cavernelor singur sau face un brain-stormingl Cum trece la constructia ei'? Se cearta cu ceilalti pentru ca au alte idei si o face singur, sau ii convinge ca ideea lui este cea mai buna si toti pun in aplicare proiectul lui'? Pe o logica de tip comunist, asocierea - comuna (primitiva) - echivala cu succesul. Dar istoria straveche cunoaste prea multe neamuri, populatii si grupuri care au disparut fara urma, desi erau, nu-i asa'?, impreuna. Raspunsul a fost dat de un ginditor profund, de unul dintre acei oameni cu logica independenta, care, intimplator, a fost roman:

"Timp de vreo doua milioane de ani paleantropii au trait din vinatoare; fructele, radacinile, molustele, etc. recoltate de catre femei si copii erau insuficiente pentru a asigura supravietuirea speciei. Vinatoarea a determinat diviziunea muncii dupa sex, intensificind, in acest fel, «hominizarea»; caci la carnivore si in toata lumea animala o astfel de diferenta nu exista' (Mircea Eliade - Istoria credintelor si ideilor religioase), in final, este inteligenta umana o creatie a mediului ostil sau a lui Dumnezeu? Aceasta intrebare pune falsitatea marxismului intr-o lumina tridimensionala. Se vede in profunzime ca este o constructie butaforica. Cercetarile biologice ale ultimului deceniu au aratat ca miracolul uman nu are explicatii istorice, daca acceptam Creatia in mod crestin curat, eliberata de doctrine. Biblia ramine, de fapt, singurul nostru raspuns. La conditiile de mediu "omul a reusit, prin inteligenta sa, sa dea fiecarei circumstante ecologice un raspuns cultural'. Deosebirea de animale este data de fenomene mult mai profunde, pe care nici geniul nu le-a putut patrunde, Einstein fiind, din acest punct de vedere, un exemplu elocvent. Acum stim ca animalele se adapteaza la schimbarile de mediu prin modificari morfologice. "La palier uman, specializarea organica a devenit evitabila deoarece adaptarea culturala si tehnica a inlocuit adaptarea biologica. Iata de ce sapiens n-a creat niciodata alte specii: el a creat civilizatia' (J. Ruffie si J.C. Sournia - Les epidemies dans l'histoire de l'homme).

Enuntul lui Bena din manualul Psihopolitica este expresia asa-numitei "gindiri asiatice', in 1998, cu ocazia comemorarii victimelor razboiului din Vietnam, fostul negociator vietnamez al pacii a recunoscut ia CNN ca, in momentul angajarii Vietnamului comunist in conflict, conducerea partidului si statului s-a intrunit intr-o sedinta solemna, luind o singura decizie strategica: "Oamenii nu conteaza'. Vietnamul de Nord a pierdut un milion de oameni! Stupefactia senatorilor americani prezenti la emisiune, in fata gindirii care a stat la originea infringerii lor, este de nedescris. Revenind la tehnica sovietica de folosire a cunostintelor biologice in scopuri politice - nu vom afla dimensiunea acestei orori decit atunci cind vom avea acces la arhivele institutelor sovietice de stiinta - vom constata ca proiectul eliminarii fizice este exprimat fara ocolisuri: "in loc sa fie executati liderii nationali, se va pune la cale sinuciderea lor in conditii care pun cauza mortii lor sub semnul intrebarii. In felul acesta, putem tine sub control impotrivirea la extinderea comunismului in diferite categorii sociale ale lumii si putem face in asa fel incit masele care ni se opun sa ramina fara conducatori; putem sa creiem o stare de haos si deruta in care ne va fi foarte usor sa implantam doctrinele clare si viguroase ale comunismului' (Memoria nr. 22). Cum au ajuns sovieticii la ideea ca unii indivizi trebuie exterminati, altii, intimidati prin teroare iar altii, adusi "pe calea cea buna' prin "munca de lamurire'?

La originea cercetarilor sovietice asupra dominarii omului se afla descoperiri fundamentale enuntate de teoriile lui Jean Piaget (1896-1980). Fondatorul Epistemologiei genetice considera ca in creierul uman integrat se afla trei parti functionale (nu anatomice): una neogena si doua ancestrale. Din cele primordiale, creierul mic ar fi de origine reptiliana si, de aceea, proprietar al reactiilor de agresivitate, atac si aparare, al contractiilor musculare si al echilibrului geomagnetic. Creierul mijlociu ar proveni in om de la starea de mamifer si controleaza starile emotionale, sentimentele, mai ales cele de afectiune materna, slabiciunile de caracter, dar si comportamentul social. Faptul ca mamiferele nasc pui vii si calzi implica dezvoltarea unor reflexe specifice, de la cele de lins, la cele de ocrotire, in sfirsit, neocortexul este tipic uman, de data recenta istoric si controleaza concepte, opereaza cu "imaginile imaginatiei', organizeaza figurativul, sintetizeaza procesele culturale. "Nu numai ca observam si memoram mai bine decit alte animale - spune Piaget - dar putem si imagina si preveni, inainte de orice, omul este o fiinta a imaginatiei'. Conform teoriilor lui Piaget, oamenii sunt, din punct de vedere genetic, condusi de neocortex, dar pastreaza preponderente pe unele din cele doua functii ancestrale. Altfel spus, in momentul inhibarii puternice a neocortexului - adica a centrului cerebral fundamental uman - se activeaza puternic una din celelalte doua parti ancestrale. Un drog, o doza mare de alcool sau o alta interventie chimica sau fizica asupra creierului uman aduce la suprafata un comportament selectat, in doua ipostaze: individul devine agresiv (preponderenta atavica reptiliana) sau, dimpotriva, devine inofensiv, "moale' in termen popular, plingacios, duios, melancolic, generos, chiar slugarnic (preponderenta atavica mamifera). Serpii nu cer mila, nu se supun; lupul in haita lui, hiena cea mai vorace in grupul ei se supune slugarnic masculului alfa, respectiv femelei dominante. La oameni, cazul curent al alcoolicului este unul dintre argumentele credibile ale acestei teorii: un om aflat sub influenta alcoolului are unul din doua comportamente - fie devine "neom', afisind o violenta excesiva, sparge, bate, omoara, fie devine melancolic, inofensiv, cinta, plinge. in tehnicile de pregatire a luptatorilor din unitatile speciale de comando se utilizeaza produse sintetizate care inhiba sentimentele si excita agresivitatea, decizia, "singele rece', in tratarea medicala a "violentilor' se folosesc inhibatori care actioneaza fundamental asupra functiunilor unei anumite parti a creierului. Jean Piaget a identificat o relatie intre potentialitatea genetica si adaptarea umana: "Activitatea functionala a ratiunii (acel ipse intellectus care nu provine din experienta), este, in mod evident, legata de «ereditatea generala» a organizarii vitale insesi: dupa cum organismul nu s-ar putea adapta variatiilor inconjuratoare daca nu ar fi fost deja organizat, tot astfel si inteligenta nu ar putea sesiza nici un dat exterior fara anumite functii de coerenta (al caror ultim termen este principiul non-contradictiei), de stabilire de legaturi etc. care sint comune oricarei organizari intelectuale' (Jean Piaget - Nasterea inteligentei la copil). Sa fie oare "ereditatea generala a organizarii vitale' o alta denumire a lui Dumnezeu, gasita de un om de stiinta? Pentru echilibrul si supravietuirea naturii umane, activitatea preponderenta a neocortexului determina conditia de om prin informatie culturala, dezvoltarea conceptelor rationale, a imaginilor logice, prin influenta unui mediu educational flexibil, a unui mediu social si familial normat moral. "Pentru om, mare parte din instinctele primordiale, altadata necesare supravietuirii, au disparut. Au fost inlocuite prin etica, serii de reguli adoptate constient si voluntar, dar indispensabile pentru toti cei care traiesc in societate. In acest stadiu, legea morala nu este un lux, ci o necesitate' (Rouffie si Somnia). Acesta este intelectualul adevarat, nu posesorul unei diplome. Diploma avea si Rimaru.

in prelungirea acestor teorii si pe masura evolutiei stiintelor biologice s-a dezvoltat si o teorie moderna a reprezentarilor, in creierul uman se afla/constituie un nucleu al reprezentarii, al conceptelor cheie. Omul traieste un sentiment al cunoasterii de sine ca fiinta superioara, identificat ca demnitate umana, sentiment ce se poate reduce, la anumiti indivizi, doar la reactia de negare a injosirii. El isi reprezinta identitatea prin modele care ii ofera o imagine sintetica despre sine: curajos sau las, rezistent sau slugarnic, conducator al destinului propriu sau condus etc. Un alt element puternic al nucleului reprezentarii este sentimentul libertatii, care graviteaza intre utopia libertatii absolute (anarhie) si nevoia de guvernare a libertatii intre limite acceptabile si acceptate printr-un act de vointa individuala, in nucleul reprezentarii se mai afla si spiritul de proprietate, credinta religioasa profunda (dragostea de Dumnezeu, nu frica de Dumnezeu), increderea in valori (discernamintul valoric), opinii si atitudini statornice despre lume (pace, ajutor, consens), atasamentul fata de principiile sistemului democratic (intelegerea limitelor sale si credinta ca poate fi imbunatatit), libertatea de exprimare, a cuvintului, comportamentul social (norme de civilitate), elemente de morala, spiritul de dreptate si dorinta de adevar. Toate aceste componente rezistente ale gindirii omului formeaza un model ideal care constituie natura umana a individului: "Vom numi «ideal» orice sistem de valori constituind un tot, deci orice scop final al actiunilor, iar «valori» - valorile particulare relative la acest tot sau mijloacele care permit sa atingem acest scop. Raporturile dintre ideal si valoare sunt, asadar, aceleasi ca cele dintre totalitate si relatie' (Jean Piaget).

Nucleul reprezentarilor-forta este inconjurat de un invelis derivat si protector, compus din judecati de valoare care argumenteaza conceptele cheie sau le compara cu situatii, notiuni, fenomene noi, situatii noi. Este cazul unui individ care se gaseste brusc in fata unui obiect complet necunoscut, care nu seamana cu nimic din ce a mai vazut si a carui functionalitate n-o cunoaste. Creierul sau va cauta atunci cu rapiditate niste repere, de regula primitive, care sa fixeze obiectul intr-o imagine comparabila: materialul din care este facut este identificabil, culoarea este familiara, forma poate fi asimilata unei figuri geometrice, ansamblul aduce cu ceva pastrat in memorie, dar care s-ar putea sa nu aiba nici o legatura cu adevarata functionalitate a obiectului. Urmeaza un proces natural (sa-i spunem curiozitate) prin care individul cauta informatia care sa-i ofere identitatea exacta a obiectului. Acest invelis al judecatilor de valoare protejeaza nucleul central prin operatii mentale conduse de discernamint. Poti sa-ti schimbi atitudinea si opinia, dar conceptul cheie, nu. La aceasta particularitate se refera expresia cu "consecventa boului', nu la modificarea credintelor fundamentale, care se produce numai in doua cazuri: oportunism (ceea ce numim lipsa de caracter) sau teroare. Cel mai bun exemplu pentru intelegerea unui asemenea proces mental este momentul alegerilor. Alegatorul normal, condus de un nucleu al reprezentarii complet si de credinte fundamentale rezistente, analizeaza candidatul in functie de modelul sau: este demn si respecta demnitatea umana, iubeste libertatea si va ocroti libertatea sa, va respecta proprietatea si nu-i va ingradi dreptul de a o dobindi legal, are o credinta religioasa, este moral, drept si sincer? In practica, alegatorul face o evaluare generala si aduce mesajele candidatului in matricea aproximativa a credintelor sale. Evident, un individ cu un nucleu al reprezentarii distrus sau format din elemente primitive, fragmente ale unor conceptii si parti de idei, va vota un demagog587, un extremist, o ideologie primitiva care-si reduce mesajul la scheme simple: venim la putere, punem ordine, inlaturam, exterminam, aducem fericirea. Nazismul si comunismul au introdus initial aceste mesaje in lumea unor societati prabusite. Cind a fost vorba sa construiasca ceva, pornind de la cel mai pur marxism, ambele sisteme au conceput metodologia terorii pentru dominatia oamenilor, ca lume.

Acest demers teoretic extras dintr-o literatura spectaculoasa, postcomunista, are drept scop intoarcerea lecturii la problema autenticitatii Psihopoliticii lui Beria. Manualul este in fapt, expunerea teoretica a unei serii de tehnici organizate pe care conducerea Uniunii Sovietice le-a aplicat pe baze biologice, stiintific fundamentate, in primul rind cetatenilor sai. Spunea Beria acolo: "Este menirea psihopoliticii mai intii sa ordoneze supunerea si scopurile grupului si apoi sa mentina ordinea prin inlaturarea efectului produs de persoanele si personalitatile capabile sa abata grupul spre nesupunere, in natiunea noastra, unde lucrurile sunt mai bine conduse si acolo unde ratiunea domneste pretutindeni, nu este greu sa inlaturi bacteriile persistente care pot ataca vreuna dintre entitatile noastre politice. Dar in domeniul cuceririi, in cadrul natiunilor mai putin luminate in care statul rus nu detine inca puterea nu mai este tot atit de usor sa inlaturi cu totul individul indaratnic. Psihopolitica face posibila inlaturarea acelei parti a personalitatii lui care, prin sine insasi, face ravagii in constitutia respectivei persoane si in aceea a grupului din care face parte.' Scopul acestor tehnici a fost dominarea maselor (Lenin si Hitler au fost fani ai lui Le Bon). Calea pentru a ajunge la acest rezultat a fost distrugerea nucleului reprezentarii indivizilor normali care credeau in democratie si capitalism, in liberalism si libertate. Ea a purtat numele de "revolutie ih gindire'.

Cum au fost aplicate aceste procedee in Romania? Dar mai intii, cine le-a aplicat.

Executantii

Ca enunt prealabil, afirm ca a ne duce la cei citiva evrei utopisti si la cei citiva ratati romani, bulgari si unguri care formau Partidul Comunist din Romania in 1944 ar fi o pista gresita. Scursuri ale societatii sau idealisti complexati, ei au reprezentat doar fatada saraca a ceea ce insemna, cu adevarat, sistemul comunist. Din aceste motive, faptul ca aproape toti devenisera in timp informatori ai serviciilor de informatii romanesti, ca mai fugeau cu banii partidului, ca bagau in buzunar fonduri destinate "propagandei' si se ascundeau in "case conspirative' al caror proprietar era Siguranta sau Biroul 2 al Armatei este total nesemnificativ. Adevaratele actiuni - spionaj, boicot, sabotaj, finantarea presei de stinga, agentura de influenta, evaluarea potentialului politic, social si economic al Romaniei - erau toate conduse din URSS si desfasurate cu oameni instruiti acolo. Exista o Sectie Romania in NKVD care gestiona toate aceste activitati si selecta personalul. O parte din fondurile folosite proveneau chiar din Romania, din Tezaurul refugiat in Rusia sau din activitatile comerciale desfasurate direct sau mascat pe teritoriul tarii noastre, in repetate rinduri, agentii sovietici au fost capturati pe teritoriul Romaniei avind asupra lor monede, lingouri, pietre pretioase si semipretioase extrase din Tezaur.

Pregatirea comunizarii Romaniei a inceput cu multe decenii inainte. Opera de aducere a tarii noastre in sfera de influenta a marelui conglomerat estic - pornita de Petru cel Mare, continuata de tarii secolului XIX si intirziata de diplomatia si Armata romane - a cunoscut mai multe episoade acute:

trei tentative de asasinat finantate si comandate impotriva lui I.C. Bratianu (1878, 1880, 1886);

la rascoalele din 1888 si 1907 agentii rusi au fost implicati direct, organizind o revolta in satele din jurul Bucurestiului, agitind taranii prin satele de la granita, in timp ce dincolo de frontiera au fost masate trupe;

agresiunea de la Tatar-Bunar din 1924, cu scopul de a declansa "un proces revolutionar' in Romania;

masarea de trupe si producerea de incidente la frontiera de est a Romaniei in momentul loviturii de stat din 7-13 iunie 1930;

implicarea in rebeliunea legionara atit cu fonduri, cit si prin agenti provocatori. Din nou, la granita au fost masate trupe.

Prima actiune pe care o declanseaza serviciul de informatii al unui stat care se pregateste sa atraga alt stat in sfera sa de influenta, sa-1 domine politic sau sa-1 cucereasca este sa produca o evaluare cit mai corecta a potentialului uman al acelui stat. Pe primul loc al interesului se aflau cadrele proprii de specialitate pentru diferitele zone ale Puterii si abia apoi liderii majori sau secundari ai partidului. Pentru a fi mai bine inteles, trebuie aratat ca in planificarile NKVD si GRU, Gheorghiu-Dej nu facea nici cit o ceapa degerata in comparatie cu Alexandru Nikolski. Un ofiter GRU infiltrat in armata era incomparabil mai valoros si mai important pentru URSS decit Vasile Luca. Elena Lupescu, o prostituata ajunsa in patul regelui si legata sexual pe viata de el, era mult mai valoroasa decit Stefan Foris, secretarul general al partidului, care, de altfel, a si fost indepartat si apoi omorit cu o ranga in cap fara nici o emotie marxista. Iata de ce, o rasturnare de imagine ca aceasta are nevoie de o explicatie metodologica.

Evaluarea potentialului colaborationist din Romania urmarea anumite criterii precise:

Cunoasterea personalitatilor convinse, in societatea romaneasca se gaseau citiva intelectuali cu vederi de stinga, scirbiti de guvernarea scandaloasa a lui Carol II si iritati, mai apoi, de dictatura lui Ion Antonescu. Unii fusesera de la inceput cuceriti de idei socialiste - cum au fost, de exemplu, Petru Groza sau Mihail Sadoveanu - altii au fost convinsi pe parcurs ca, dupa guvernarile carlista si antonesciana, nu poate urma decit una socialista, intoarcerea frontului dupa Stalingrad a mai convins citiva ezitanti. Acesti oameni nu erau neaparat comunisti - in sensul pe care il intelegem noi acum -, ci vedeau in asa-zisul egalitarism sovietic o solutie echitabila, o formula evoluata a societatii umane, un ideal umanist. Nu punem in discutie aici distanta de la imaginea lor despre URSS la realitatea sovietica. Cazul Panait Istrati a fost, din pacate, singular. Dar oamenii acestia erau chiar capabili sa accepte sacrificiile umane petrecute in URSS pentru un ideal inalt, al intregii omeniri. Apoi, Uniunea Sovietica adunase la numarul victimelor sale din al doilea razboi mondial si pe cele asasinate in sistem. Altii erau, pur si simplu, marxisti; asta le cazuse mai intii in mina, ii convinsese, iar filozofia "idealista' li se paruse prea complicata si sterila. Au existat intelectuali de stinga capabili sa creada ca daca Marx a trait dupa Hegel, marxismul trebuie sa fi fost un episod intr-o evolutie valorica a filozofiei. Nu este de neglijat nici spiritul antifascist pe care propaganda comunista a stiut sa-1 inoculeze peste tot si sa-1 suprapuna perfect pe lupta Uniunii Sovietice impotriva Germaniei naziste, desi scopul lui Stalin, ca si al lui Hitler, era suprematia mondiala a sistemului pe care il conduceau. Multi antifascisti democrati au alunecat spre ideile marxist-leniniste, confundind cauza cu efectul.

Acest tip de personalitate convinsa nu era niciodata expusa, implicata in actiuni de spionaj sau alte astfel de activitati "triviale'. Indivizii studiati in prealabil erau riguros hraniti cu informatii de interes, menite sa le alimenteze credinta in victorie sau sa le intretina conceptiile de stinga si nu o data erau fie protejati, fie observati prin persoane infiltrate in anturajul sau. Daca e sa identificam spionul comunist, acela nu este Petru Groza sau Mihail Sadoveanu, ci o femeie sau un secretar din imediata lui vecinatate. Odata ajuns comunismul la putere, acele personalitati primeau functii inalte in stat, privilegii si beneficiau de imagine. Se transformau in "savanti', "cel mai mare scriitor', "cel mai mare profesor', "cel mai mare muzician' etc. Niciodata nu puteau fi "mai mari' decit cei din URSS. Pe I.C. Parhon 1-au pus presedintele Republicii, pe dr. Petru Groza, desi mare proprietar de pamant si ctitor al Catedralei din Orastie, 1-au facut prim-ministru, pe Mihail Sadoveanu, sef al unei loji masonice si episodic simpatizant legionar, 1-au facut presedintele Marii Adunari Nationale. Rolul lor era sa semneze acte oficiale de stat, interne si internationale, care li se bagau sub nas - toti au semnat sentinte de condamnare la moarte - si sa dea impresia falsa ca aceste acte sunt acoperite de autoritate si legalitate. Cei trei, de exemplu, aveau in realitate alte preocupari: primul conducea un institut si statea mai tot timpul prin laboratorul sau, unde i se daduse de lucru de catre savantii sovietici; al doilea se ocupa cu tenisul, colectionarea de timbre si monede, cu calatoriile si amorul liber; al treilea era mai mult la pescuit si vinatoare. in ultimii ani de viata, Parhon era senil, iar documentele de stat erau semnate de secretarul de partid al institutului. La nivel ceva mai mic, in esalonul doi, alti colaboratori convinsi imparteau diferite alte privilegii si umpleau cu numele lor paginile ziarelor, undele radioului, copertele cartilor. Primiti prin Academie sau decorati cu ordine sovietice, mongole sau cubaneze, ei formau o oligarhie de parada, expusa pe caprarii la 23 august si 7 noiembrie in tribuna oficiala. S-au aflat toata viata sub observatia discreta a serviciilor de informatii sovietice si in dosarul lor s-a aflat intotdeauna o pagina veche compromitatoare -de exemplu, cererea lui Mihail Sadoveanu din 1941 de inscriere in Miscarea legionara - dar si o pagina noua cu ce au spus, facut sau nefacut alaturi de linia partidului. Erau considerati un fel de "elita' a partidului, dar numai prin functia superioara in stat, functia fiind de "elita', nu omul. Adica, inalta nomenclatura. Stelian Tanase observa cu precizie: "Societatea si elita guvernanta au constituit doua realitati neintegrate. Ele au dezvoltat interese, prioritati si valori diferite' (Elite si societate). Imediat sub nomenclatura de parada se aflau "liderii' Partidului Comunist din Romania. Mai toti cei din tara proveneau din PNL, PNT sau Miscarea legionara. Orice "cadere' a retelei comuniste din care facusera parte - fie din prostie, fie in calitate de informatori ai Sigurantei, fie din dorinta de capatuiala - li se putea pune oricind in spate. Cind scriitorul Banu Radulescu a primit ordin sa scrie o carte despre grevele de la Atelierele Grivita din 1933, a gasit, cercetind in arhive, si angajamentul de turnator Ia Siguranta al lui Gheorghiu-Dej. Speriat, si-a anuntat ofiterul de Securitate care-1 supraveghea de la iesirea din puscarie. Dupa doua zile, ofiterul 1-a linistit, problema fiind cunoscuta - deci confirmata - si 1-a sfatuit sa scrie cartea ocolind acel detaliu si fara a da informatii precise.

Cunoasterea persoanelor atasabile. Aceasta categorie de colaboratori provenea din rindurile victimelor regimului antonescian - numerosi evrei fara antecedente militante, sindicalisti, legionari comunisti (majoritatea din Corpul Muncitoresc Legionar), tigani - din rindurile starilor sociale defavorizate si slab educate, din rindurile functionarilor santajabili, amenintati de epurare, din rindurile unor germanofobi de circumstanta, maniheisti sau pur si simplu socati de infatisarea autentica sau fabricata a dovezilor despre ororile naziste. La ei s-au adaugat indivizii usor de intimidat, urmariti de vinovatii minore, si, bineinteles, nemultumitii de orice si profitorii de ce se ofera, in aceste categorii s-au strecurat numerosi oportunisti, indivizi care trecusera prin mai multe partide si orientari doctrinare - cum a fost Constantin Daicoviciu - si pe care o delatiune buna i-a propulsat rapid printre aderenti. Zaharia Stancu, ziarist de santaj, trimis in judecata si amenintat de spectrul unei sanctiuni penale, se refugiaza in presa socialista si da actiunilor sale imorale un caracter politic, apoi devine "mare luptator antiimpe-rialist' si ilegalist. Cartea sa Descult este expresia literara a celor mai violente scene de bestialitate petrecute sau inventate de presa socialista in timpul rascoalei din 1907. Acesti indivizi au reprezentat prima masa de cadre care a ingrosat rapid randurile Partidului Comunist intre 1944 si 1947, dind impresia ca exista un potential comunist in Romania si chiar ca se puteau cistiga alegerile cu ei. Toti acestia, supusi disciplinei de partid, erau in permanenta controlati de rigorile unor reguli drastice a caror alternativa era eliminarea din societate prin inchiderea de viu in ea. Pe diferite paliere de intelegere, ei constituiau purtatorii de cuvint ai sedintelor de partid, organizatorii si lozincarzii marsurilor, executantii misiunilor de propaganda sectoriala, instrumentele docile ale demascarilor, autorii operelor de subcultura comunista. Adunati in tot felul de comitete sau asociatii profesionale, ei au stratificat vizibil gradele de incredere pe care ocupantul sovietic le acorda populatiei Romaniei, cuantificate in metodologii si baze de date secrete, formind si alimentind o ierarhie civila pentru politica de cadre a partidului. Ei constituiau un corp de cadre pentru diferite functii executive. Treptat, in urma unor cursuri scurte, dintre ei s-au selectat alti evaluatori, colaboratorii secundari care faceau treburile murdare de jos, tortionarii si criminalii de serviciu.

Cunoasterea aparatului credincios, in mod planificat, asa cum s-a intimplat in mai toate statele din centrul si estul Europei ocupate de URS S, baza sistemului comunist in Romania ar fi trebuit sa-1 reprezinte membrii de partid. Dar in Romania baza aceasta era extrem de subtire, alogena si compromisa. Unii dintre ei au avut sansa sa ramina necunoscuti opiniei publice, deoarece guvernele anterioare s-au limitat la tinerea lor sub observatie, considerindu-i nesemnificativi si inofensivi. Pe altcineva urmarea politia secreta regala - pe comisarii de partid, pe agentii trecuti peste granita sau parasutati in tara cu scop organizatoric, de sabotaj si spionaj. Nu intimplator, din lipsa de continut, istoriografia comunista a declansat un adevarat cult al caselor conspirative, al tipografiilor ilegale, al curierilor, al copiilor eroi, care adauga la putinul existent o "armata' de simpatizanti formata din gazde, tipografi, carausi a caror activitate constienta in slujba comunismului era, in realitate, nula. Principalele teme ale "istoriei' luptei in ilegalitate erau imprumutate de la legionari, de la organizatiile evreiesti, de la grupele de spioni sovietici parasutati, prinsi, anchetati si bagati la puscarie. Unul dintre putinii agenti sovietici an-chetati a fost Nicolski. El a fost folosit ca model celebru al comunistului care a rezistat torturii in beciurile Sigurantei si nu si-a tradat celula, in realitate, Nicolski a fost capturat in timp ce trecea granita, condamnat pentru trecere frauduloasa a frontierei si trimis in lagar, la un loc cu ceilalti comunisti, stiindu-se despre cine era vorba. Celula pe care n-a tradat-o el nu exista, el avind misiunea sa o formeze. Multi au devenit cadre de nadejde ale partidului, primind si o identitate istorica prefabricata, o "legenda' proprie.

Un fenomen care a rascolit imediat dupa 1944 lumea partidului a fost stabilirea noii ierarhi. Vechii socialisti au fost indepartati, ca solutii politice epuizate, inclusiv ca potentiali paraziti ai noului tip de conducere. Ei mai aveau inca nostalgii revolutionare, idealuri utopice, metode "parlamentare'. Or, ceea ce se instala in Romania nu mai avea nimic de a face cu evolutia Stingii in sistemul democratic, ci cu impunerea unei dominatii totale a URSS asupra Romaniei. Ea trebuia transformata intr-un satelit docil, nu intr-o tara care, printr-o eventuala revolutie socialista proprie, isi construieste un eventual stat comunist propriu. Este esenta actiunilor "antisovietice' ale lui Nicolae Ceausescu de mai tirziu. La baza asa-numitei desprinderi a fost pusa o istorie proprie, glorioasa si revolutionara, o traditie de lupta comunista a romanilor. Cine citeste astazi o carte de propaganda comunista din perioada ceausista si are curiozitatea sa caute prin arhive originea actiunilor revendicate de comunisti se strimba de ris. Iata cum arata un fragment dintr-o scrisoare adresata de un sindicat afiliat PSDR ministrului de finante la 22 noiembrie 1931: "Depunerea contra-proiectului de lege la Camera de catre Dl. Ministru de Finante va confisca slabele noastre posibilitati de existenta.' Si iata cum arata acest text transformat in manifest al Partidului Comunist si expus in vitrina la Muzeul PCR: Dictatorul din fruntea ministerului de finante a depus eh la Camera sceleratul anti-proect de lege, prin care guvernul confisca slabele noastre posibilitati de existenta, A sunat supremul ceas! Ei bine, pina si A sunat supremul ceas! era formula consacrata a Partidului National Taranesc si ii apartinea lui Ion Mihalache.

in momentul in care Moscova a stabilit o ierarhie acceptabila, toti liderii comunisti care au intrat in noua viziune despre fostul aparat au fost lichidati. Foris si Patrascanu sunt exemple ale programului de eliminare. Oricum, o simpla privire aruncata asupra conducerii Partidului Comunist din Romania dupa 1944 descopera slabiciunile evidente ale acestei formatiuni politice. Majoritatea liderilor provenea din afara tarii. Grosul cadrelor de incredere s-a format din comunisti de import, antrenati in activitati teroriste si informative pe teritoriul Basarabiei, basarabeni ei insisi, multi evrei comunisti (a nu se confunda cu populatia evreiasca a provinciei), minoritari rusofoni, romani renegati. Din aceste categorii s-au selectat agentii care au operat pe teritoriul Romaniei, dincoace de Prut, in toata perioada de decenii pregatitoare trecerii tarii noastre in sfera de influenta sovietica. Aceasta grupare a format substanta aparatului de comanda (am aratat ca nu trebuie confundat cu aparatul de conducere), care a aplicat programul de comunizare cu toate aspectele sale politice, economice si sociale. Ei au primit de la instructorii sovietici si au instrumentat mecanismele terorii, apoi au supervizat scolarizarea noilor cadre, autohtone, ale aparatului de opresiune. Cazul particular in lagarul comunist care a fost Nicolae Ceausescu a atras atentia, dupa 1967-1968, ca se poate sparge scenariul pe care functiona sistemul imaginat de Moscova pentru o tara ocupata. Ceausescu a refuzat statutul de marioneta conducatoare, de ales pentru functia de conducere, si si-a asumat-o pe cea de comanda, formindu-si propriul aparat de comanda, inlaturindu-I pe cel adus din URSS si preluind sefia directa a acestuia. Aici se gaseste si explicatia pentru trecerile repetate ale Securitatii din subordinea directa a Comitetului Central, in cea a Ministerului de Interne, si invers, de la importanta pe care o avea Alexandru Draghici in conducerea partidului, la comanda directa exercitata de Ceausescu asupra institutiei. Cind Ceausescu n-a mai avut incredere in ea, dupa fuga lui Pacepa din 1978, el a umplut Securitatea cu activisti de partid pentru a institui un nou tip de control si a imaginat o noua structura credincioasa infiltrata in Securitate, cu misiunea sa o controleze, in seara de 22 decembrie 1989, cind ofiterii de securitate au primit ordinul sa claseze toate dosarele aflate in lucru, ei s-au trezit ca la usa fiecarui birou si pe culoare s-au postat colegi de-ai lor de pina atunci, dar de data asta inarmati si cu ordinul sa-i supravegheze. Diferenta fata de alte state comuniste a constat in faptul ca acolo, pe culoare, se aflau ofiterii infiltrati ai KGB, care au supravegheat supravietuirea intacta a structurii de securitate, parte predata noilor guverne democratice, parte pastrata pentru a actiona din interiorul noilor structuri.

Pentru mai multe decenii, aparatul de comanda a fost atasat grupului de consilieri sovietici trimis de Moscova. Acestia proveneau din sectiile romane ale serviciilor de informatii si spionaj sovietice, adica din acele compartimente politice, militare, economice ale Centrului care raspundeau de evaluarea statului rornan si de pregatirea ocuparii Romaniei. Multi erau rusi sau rusofoni - in 1995 am intilnit un kirghiz (avusese astfel de misiuni in Romania), la sediul NATO din Bruxelles, reprezentindu-si tara, noul stat Kirghistan - altii invatasera limba romana sau fusesera familiarizati cu mediul romanesc in scolile speciale sovietice. Unii aveau o origina vag romaneasca, bulgareasca sau maghiara, fiind specializati pe diferite domenii in centrele din URSS. Citiva supravietuitori ai acestui aparat de consilieri traiesc si astazi in fostele cartiere rezidentiale, vorbind greu limba romana. Sotiile lor primesc pensii ale vechiului aparat comunist, iar fiii lor au emigrat in Occident, au ajuns politologi pe la diferite universitati americane si ne dau lectii de democratie.

intr-o masura mai mica au fost trimisi in Romania si specialisti autentici - de regula, ingineri - aflati sub contract informativ cu NKVD si GRU, fara a fi ofiteri ai acestora. Ei aveau misiunea de a exploata resursele tarii si de a descoperi altele noi.

Aparatul credincios al partidului avea si misiunea importanta de a forma noi cadre. Va fi greu sa negam teoriile psihopolitice si filogenetice expuse mai sus atunci cind vom constata zona din care s-a facut selectia noilor cadre. Analfabeti, primitivi, brutali si resentimentali, tinerii primelor esaloane de cadre autohtone ale partidului reprezentau o alta fata a esecului democratiei si capitalismului in Romania moderna. De cele mai multe ori inconstienti, slujind o putere care ii scotea dintr-o promiscuitate adinca, ei au fost executantii ideali ai regimului de exterminare. Nivelul lor de perceptie a fenomenului era nul, in schimb, asimilau rapid mecanismele intemeiate pe stereotipii: ordin, reguli, indicatii. Nucleul lor de reprezentare era extrem de primitiv sau constituit din valori arhaice, traditionale, neintrate in sistemul valorilor culturale moderne. Conceptia lor despre democratie, libertate, cultura, religie se reducea la scheme simple sau la atitudini mecanice, invelisul de protectie fusese distrus in timp prin degradarea accesului la proprietate, prin conditionarea acesteia, prin felul scandalos in care erau folositi la vot, in alegeri, prin arhaismul satelor, prin cultul personalitatii si obscurantism - lucruri pe care le-am prezentat in aceasta lucrare pe suprafata a trei volume. Toate esecurile sociale ale perioadei interbelice se adunau in acest strat de nefericiti. Ei au fost prada usoara a noului sistem. Mai interesant decit felul cum au fost folositi este efectul activitatii lor violente sau criminale in imaginea publica. Un studiu aparut la sfirsitul secolului XIX (C. Lombroso si R. Laschi - Crime politique et Ies Revolutions) arata influenta spectaculoasa pe care o aveau "criminalii politici, asasinii, histero-epi-lepticii in antrenarea masei pentru a-i urma in actiuni violente antistatale, in revendicari exagerate, in distrugeri si crime', in momentul in care societatea ofera prilejul, printr-o slabiciune generala, ei sunt primii care produc un acces violent care isterizeaza grupuri, apoi mase. Originea comportamentului lor, afirma Cesare Lombroso, este o manifestare atavica scapata de sub observatia si interesul societatii. Un mediu primitiv in care cultura se reduce la traditii profane, minat de obscurantism, dominat de complexe de inferioritate sociala si unde civilizatia nu a patruns decit prin imagine (propaganda carlista, antonesciana, comunista), intarind si mai mult complexele, produce "soldati disciplinati ai revolutiei'. A da un fragment de putere acestor indivizi (asa cum a facut sistemul comunist) inseamna sa inzestrezi frustrarea cu o arma de foc.

Citeva rapoarte din epoca dezvaluie orizontul limitat al acestei categorii de executanti. La 6 martie 1955, cu ocazia implinirii a 10 ani de la instalarea guvernului Petru Groza, Virgil Trofin si Corneliu Manescu faceau o inspectie in unitati ale Securitatii din Moldova sub deviza: Plutonierii pentru instructia politica. "La intrebarea pusa plutonierului major Soprocaru Stefan de tov. gen. locotenent Manescu Corneliu: «Ce sarbatorim astazi?», acesta raspunde: «Ajunul macinicilor», fapt pentru care a primit patru zile de arest.' intr-o lectie politica tinuta de Constantin Doncea cursantilor scolii de partid pentru cadrele destinate muncii in strainatate, celebrul "tanchist' punea urmatoarea intrebare "istorica': "Sa-mi spuneti voi, tovarasi, cine a fost Mihail Viteazul'?' si dupa un moment de liniste, in care raspunsul intirzia sa apara, Doncea a dat el insusi raspunsul: "Mihail Viteazul a fost un om destept, nu ca voi', intr-o alta inspectie, de data asta condusa de generalul Burca Mihai, seful Directiei politice a trupelor MAI, seful postului de Militie Podul Iloaiei a fost intrebat "daca a primit Raportul tov. Hrusciov la Congresul XX al PCUS.' Seful de post, derutat evident, si-a intrebat mai intii subordonatii daca a iesit vreunul Hrusciov la raport in lipsa lui, apoi - oricit ar parea de absurd, incredibil si beletristic - a gasit subterfugiul instantaneu al "inteligentei native': "Fiind in concediu, tov. General colonel, raportez ca raportul tov. Hrusciov avind doua icsuri pe el, conform Ordinului Circular Iasi no. 7641 pe 2 decemvrie, a fost clasat de subordonatii, aici prezenti sg. Atudorenei Ion si sg. lancu Ion, la documente secrete, si nu 1-am cunoscut'. Aceste "perle' ale rapoartelor Securitatii si Ministerului Afacerilor Interne umplu arhiva istorica a fostei Securitati si se constituie in oglinda unei lumi aflate pe cealalta parte a argintului cu care sunt prezentate "realizarile regimului comunist'. Astfel se explica selectia riguroasa facuta de aparatul politic comunist pe baza "originii sanatoase', selectie care urmarea identificarea, verificarea si folosirea unui tip precis de individ. El trebuia sa fie un executant docil si un creier "virgin' in care sa fie introduse niste scheme simple. "Origine sanatoasa' insemna nul, inofensiv, dornic de atasament.

Aplicatia

Practica instalarii sistemului comunist in Romania a urmat un traseu prestabilit. Natiunea romana trebuia supusa unor procedee prin care sa se obtina subordonarea totala, in vederea exercitarii controlului asupra societatii, pentru aducerea ei in sclavaj - cum se afirma in Psihopolitica. Etapele au fost aplicate cu brutalitate, inclusiv cu masuri vizibile si ostentative, facindu-se apel la toate argumentele de drept inminate Uniunii Sovietice de Aliatii occidentali, de la proteste internationale impotriva Romaniei care nu-si respecta angajamentele din Armistitiu, pana la folosirea tancurilor. Grupari romanesti sabotau voit incercarile sovietice. Aliatii occidentali predau sovieticilor toate detaliile acestei lupte, pentru a le primi pe cele ale agenturii comuniste din Grecia. Apoi, cind ocupatia sovietica in Romania si cea britanica in Grecia s-au stabilizat, fiecare a incercat sa-si salveze liderii si agentii din zona: englezii prin "cazul Tamadau', iar sovieticii prin evadarea comunistilor greci din insulele unde fusesera exilati si plasarea lor in tarile satelite, inclusiv in Romania. O analiza asupra metodelor aplicate de ocupant dezvaluie caracterul profund al transformarilor dorite de URSS in Romania:

Santajul. Situatia Romaniei la 24 august 1944 era aceea a unui stat care se lasa complet descoperit in fata unui invingator. Romania mai fusese ocupata in timpul primului razboi mondial, semnase chiar si un fel de capitulare, dar si-a pastrat toate atributele suveranitatii, fie ele concentrate intr-o zona restrinsa a tarii sau dispersate prin institutii supravietuitoare, in conditiile oferite de lovitura de stat din august 1944, Moscova n-a ezitat sa foloseasca toate avantajele create de gafa de la Palat. Exista un singur impediment: regele. Legaturile acestuia cu Casa regala britanica, important aliat al Moscovei de la care aceasta mai avea o serie de avantaje de obtinut, 1-au obligat pe Stalin sa fie prudent, in interior insa, situatia era pur si simplu scapata de sub control, autoritatea fiind lasata complet pe umerii unui guvern militar improvizat. Regele a fost din nou sfatuit gresit. Ca maresal si Cap al Ostirei, el a fost obligat de camarila sa-si paraseasca postul de comanda, din care daduse ordinul fundamental al iesirii din razboi cu Aliatii, si sa se refugieze in Gorj. Acolo, regele era informat numai pe un singur canal, cel al unor oameni din camarila care facuse gafa. Asupra consecintelor actului pripit de la 23 august avem si o marturie a spionului britanic Ivor Porter, trimis la Bucuresti cu misiuni de dezinformare: "Nici nu fusese semnat inca armistitiul si ei [sovieticii, n.a.] pusesera rnina pe echipament - instalatii petroliere si mare parte a flotei comerciale - evaluat la aproximativ doua miliarde de dolari. Armistitiul a mutat, dupa parerea lui luliu Maniu, linia Focsani-Namoloasa-Galati la portile Budapestei, dindu-i comandamentului sovietic dreptul de a interveni in toate domeniile vietii din Romania' (Ivor Porter - Operatia A utonomus). intr-adevar, in continutul Conventiei de Armistitiu, semnata la Moscova iri noaptea de 12 spre 13 septembrie, au fost impuse de sovietici doua puncte ale santajului:

Pct. 17. Administratia civila romaneasca este restabilita pe intreg teritoriul Romaniei, afara de un sector de 50-100 km de linia frontului, depinzind de conditiile terenului; organele administrative romanesti se obliga sa aduca la indeplinire, in interesul restabilirii pacii si securitatii, instructiunile si ordinele inaltului Comandament Aliat (sovietic), date de catre el, in scopul de a asigura executia acestor conditiuni de armistitiu. []

Pct. 19. Guvernele Aliate socotesc hotaririle Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nule si inexistente si sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) sa fie restituita Romaniei [].

Primul dintre aceste puncte a permis macelul ordonat de Comandamentul sovietic la Oarba de Mures cu scopul de a testa loialitatea militarilor romani. Apoi, a conditionat reinstalarea administratiei romanesti de indeplinirea tuturor conditiilor de armistitiu. Santajul cu retrocedarea Transilvaniei nu urmarea doar confirmarea implicita a ruperii Basarabiei si nordului Bucovinei, ci opera si asupra vietii politice interne. Acest argument, pus in mina comunistilor din Romania, a contat, insa un eveniment neasteptat a facut ca Uniunea Sovietica sa-si intareasca puterea de santaj cu un argument nou si inatacabil din partea Aliatilor occidentali, in timp ce comunistii primeau in rindurile lor legionarii Corpului Muncitoresc Legionar si o grupare importanta din lagarul de la Caracal (Onisifor Ghibu - Ziar de lagar), PNT asimila gruparea condusa de Horatiu Comaniciu, considerata continuatoare a liniei lui Corneliu Codreanu. Din rindurile acesteia, dar si din rindurile partidului, s-au format niste detasamente de voluntari care au insotit din spate trupele sovieto-romane. Scopul lor principal era restabilirea ordinii statului national unitar in zonele unde fascismul maghiar macelarise, torturase, deportase sau obligase la asimilare populatia romaneasca. Actiunea lor a fost sprijinita public prin citeva articole publicate in ziarul Dreptatea de liderul taranist Corneliu Coposu. S-au produs excese, razbunari si acte individuale de violenta, mai ales in localitatile unde avusese loc un rapid proces de reconversie de la nazism la comunism. Aflat in fata inaintarii Armatei romane in Transilvania, nazismul ungar a incercat o pastrare cu orice pret a teritoriului romanesc sub jurisdictie maghiara. Pentru acest scop, Budapesta a ordonat trecerea tuturor organizatiilor horthyste in Partidul Comunist, iar acolo unde acesta nu avea nuclee, sa-1 infiinteze ele (Balogh Edgar - Szolgatalban).

Fenomenul nu a avut o extindere foarte mare, fie pentru ca ordinul nu a ajuns peste tot, fie pentru ca organizatiile horthyste locale nu puteau concepe asa ceva si, in consecinta, au luptat pina in ultima clipa, in ultimul rind, trebuie sa ne punem intrebarea ce organizatii comuniste sau membri mai supravietuisera sub regimul exterminator maghiar? Formula cea mai des folosita a fost aceea a "atitudinii antifasciste'. Iata o marturie: "Pentru nerusinarea cu care numerosi fascisti dintre cei mai compromisi, agenti provocatori incarcerati si conducatori de retele subversive au folosit atmosfera tulbure si plina de neliniste a acestei perioade pentru a aparea in roluri noi pe scena vietii politice si pentru a-si asigura cu abilitate, viclenie si indrazneala merite de «luptatori antifascisti» este graitoare strania cariera a baronului Atzel Ede. [] Baronul Atzel Ede, impreuna cu doi tovarasi si un traducator au trecut la 14 septembrie, prin Jasnya [Ucraina subcarpatica, n.n.] linia frontului sovietic. Au ramas acolo 8-10 zile. Au purtat tratative si la Moscova si au primit si ei un raspuns pozitiv' (Francisc Pacurariu - Romanii si maghiarii de-a lungul veacurilor). Fara indoiala ca sovieticii nu aveau nevoie de un baron care sa le "predea' Transilvania in numele Ungariei, dar fenomenul este evident. Asa se explica si de ce, la intrarea in Transilvania, trupele sovietice au fost intimpinate in numeroase localitati cu steaguri maghiare si rosii, predindu-se in numele "Partidului Comunist Maghiar din Ardeal'. Trupelor sovietice li s-a creat sentimentul ca intilnesc un teritoriu comunizat (sau, cel putin, s-au prefacut ca-1 recunosc, folosind din plin situatia). Actiunea batalioanelor de voluntari taranisto-le-gionare a fost interpretata astfel drept antisovietica, fiind "anticomunista'. Consecinta imediata a fost blocarea de catre URSS a reinstalarii administratiei romanesti in Transilvania, prevalindu-se de prevederile Punctului 17 din Conventia de Armistitiu, interpretate strict subiectiv: batalioanele au creat dezordine in spatele frontului, care este tot zona strategica. De altfel, la acea data inca se desfasurau operatii militare pe teritoriul Transilvaniei si actiona spatiul de rezerva de 50-100 km. in perioada 1948-1956 numerosi etnici maghiari au fost adusi la Bucuresti si plasati in functii administrative cheie, mai ales in aparatul represiv, sub acoperirea infratirii intre popoare si a disparitiei conflictelor antagonice, dar folositi pentru a controla loialitatea romanilor fata de sistem. Majoritatea dintre ei nu vorbea limba romana, inducind romanilor un sentiment de inferioritate, obligindu-i sa perceapa autoritatea drept o forta care vine dincolo de etnicitate.

La 30 februarie 1945, ora 15.30, Visinski vine la Palat si bate cu pumnul in masa, cerindu-i regelui schimbarea guvernului. Nu exista motive de indoiala asupra acestui incident, cunoscuta fiind brutalitatea emisarului sovietic. Ceea ce lipseste insa din mai toate relatarile acestei scene este faptul ca Visinski 1-a amenintat pe rege ca URSS nu va accepta revenirea Transilvaniei la Romania, cu ocazia Tratatului de Pace, si nu va acorda permisiunea instalarii autoritatii administrative romane daca nu este investit guvernul Groza. A fost, fara indoiala, un santaj ordinar. Dupa cum afirma biografii regelui, luliu Maniu a cerut suveranului rezistenta impotriva impunerii guvernului Groza, fortind chiar o eventuala actiune brutala din partea trupelor sovietice. Fata de aceasta optiune, regele Mihai s-a opus ferm, dovedindu-se deasupra intereselor de partid. El a considerat ca revenirea Transilvaniei in intregime la Romania este mai importanta decit o manevra politicianista, chiar daca actul impus de Moscova ii rapea, in cele din urma, "cea mai importanta din prerogativele sale, dreptul de a demite un guvern' (Arthur Gould Lee - Crown against Sickle). Gestul regelui este istoric. Cedarea la santaj nu il dezonoreaza, ci, prin consecinta revenirii Transilvaniei la Patria Mama, il inalta printre marii barbati ai tarii.

Inducerea violenta a sentimentului de vinovatie. Initial, inca din timpul razboiului, propaganda sovietica a pus romanilor stampila de fascisti. "Stat fascist' si "popor fascist' au fost etichetele folosite curent in Basarabia, unde sovieticii stiau ca vor impune un regim de deznationalizare, urmind a inventa "poporul moldovean' si "limba moldoveneasca'. Aici, pe acest teritoriu romanesc rasaritean, nu au existat limite pentru propaganda antiromaneasca. Principalul vector al inducerii sentimentului de vinovatie aici a fost exagerarea insistenta a identificarii Basarabiei drept teritoriu pe care romanii au facut masacre impotriva evreilor. impreuna cu Armata germana, Armata romana si jandarmii ar fi terorizat si asasinat populatia evreiasca, precum si pe cea rusofona. Citeva localitati au fost declarate centre de masacru si li s-a dat o notorietate, urmata de o interventie imediata, substantiala si vizibila din partea URSS pentru dezvoltarea localitatii, refacerea cladirilor "rase de pe fata pamintului' de catre romani. Acestia au fost pusi sa munceasca pentru a repara ce au stricat. Toata propaganda asupra crimelor din Basarabia s-a intemeiat pe cifre: 100 000, 200 000, 300 000, in functie de cifrele folosite de istoricii sovietici in tratatele lor despre al doilea razboi mondial, apoi, bineinteles, 25 000 sau 250 000 omoriti la Odessa. Toate aceste cifre sunt fabulatii, dar ele mai sunt folosite si astazi de diferiti adepti sau credinciosi ai sistemului comunist, fie pentru a incerca conservarea imaginii Romaniei de coautoare a holocaustului, fie din interese mult mai prozaice, ca despagubiri, retrocedari, razbunari.

in Vechiul Regat inducerea sentimentului de vinovatie a imbracat aspecte mai largi, combinate si insidioase, in primul rind, s-a declarat oficial ca Romania "a atacat miseleste Uniunea Sovietica in cirdasie cu Germania fascista'. Ea era vinovata de agresiune impotriva unui stat vecin care "vrea binele omenirii si al romanilor'. S-a interzis sa se afirme ca, in realitate, URSS atacase Romania in 1940, printr-o agresiune militara precedata de un ultimatum nerespectat. Cine facea o astfel de afirmatie era declarat fascist, arestat si aruncat in puscarie. Fosta conducere militara si civila a Romaniei a fost declarata in categoria criminalilor de razboi si i s-a inscenat o serie de procese politice. Maresalul Antonescu si alti lideri ai regimului de pina la 23 august 1944 au fost executati. Primele procese insa au fost inscenate generalilor si ofiterilor Armatei romane, sub acuzatiile de crima de razboi, masacre si incalcare a legilor razboiului. Doua legi extrem de periculoase prin caracterul lor general si vag au fost promulgate sub presiune comunista. Prima dintre ele, Legea nr. 50/21 ianuarie 1945 viza urmarirea si pedepsirea criminalilor si profitorilor de razboi, lege care a permis aparatului represiv adus din URSS, NKVD-ului si trupelor sovietice sa aresteze si sa inchida pe oricine. Toti cei aflati pe Frontul de Est, rude ale acestora sau simpatizanti ai razboiului anticomunist erau pasibili de pedeapsa sub acoperirea acestei legi. in privinta profitorilor de razboi, practic, totalitatea proprietarilor (inclusiv evreii care asigurasera furnituri pentru front) intra sub incidenta legii, fiindca intreaga economie fusese de razboi, subordonata acestui efort. Ei erau declarati vinovati pentru moartea a milioane de cetateni sovietici, pentru ca au sprijinit material "masina de razboi imperialista'. Al doilea act normativ, Legea nr. 51 - pentru urmarirea si sanctionarea celor vinovati de dezastrul tarii -, era si mai periculos si se constituia intr-un instrument de intimidare si represiune eficace, intreaga populatie a tarii (cu exceptia celor vreo l 000 de comunisti) era vinovata de dezastrul tarii, sustinind regimul Antonescu (inclusiv prin doua plebiscite coplesitoare) si eliberarea Basarabiei si nordului Bucovinei prin entuziasm general. Pe baza acestei legi, culpa se particulariza, in special, pe oamenii politici si pe functionarii publici, pe legionarii (progermani) si pe nationalistii neangajati politic. Epurarile au inceput imediat si numeroase personalitati au fost trimise in lagare de triere. Functionarii erau si ei repartizati unor inchisori sau lagare cu destinatie speciala, cum a fost cel de la Fagaras destinat agentilor din Politie. Initiator al acestor legi, dar cu scopul de a-1 pedepsi pe Gheorghe Tatarescu, luliu Maniu insusi cade in propria sa capcana. Inducerea generala a sentimentului de vinovatie a fost amplificata, cu ajutorul cenzurii, de prezentarea unor imagini si informatii socante despre crime de razboi si crime indreptate impotriva umanitatii petrecute in lagarele de exterminare naziste. Propaganda sovietica facea o legatura directa intre aceste orori si "alianta' militara a Romaniei cu Germania nazista. Daca n-ar fi si tragic, cazul filmului despre masacrul de la Katyn ar fi numai comic, deoarece filmul documentar facut de studiourile UFA-Berlin, in care erau prezentati si adevaratii autori, sovieticii, film ce fusese prezentat pe ecranele bucurestene in 1943, a fost prezentat din nou in 1945, dar autorii masacrului erau prezentati drept germani. Au fost folosite apoi, pentru impactul lor covirsitor, cifre exagerate despre exterminarile de evrei in Basarabia si Transnistria, dar insotite cu imagini din lagarele naziste, informatii false despre "masacru] de la Odessa', filme si albume fotografice, carti si brosuri de propaganda cu aspecte trunchiate sau imaginate despre crime facute de romani in URSS. intregul mecanism de culpabilizare declansat pe o perioada de citeva luni se dezvolta simultan cu proiectia ideii de infringere. Armata romana fusese infrinta; la Stalingrad a fost un dezastru, ofiterii fugeau in debandada; sute de mii de prizonieri au fost luati prin lupta deschisa in care Armata Rosie a fost mai puternica; germanii i-au tradat pe romani; actul de la 23 august nu exista sau este nesemnificativ, Romania fiind eliberata de trupele glorioase ale Uniunii Sovietice.

Un prim scop al acestui intreg arsenal de actiuni diversioniste era acela ca poporul roman sa nu priveasca situatia sa in termeni rationali - a participat la un razboi, a fost infrint si va plati despagubiri. Romanii trebuiau convinsi ca ceea ce li se intimpla dupa razboi - adica instalarea sistemului comunist - este normal, este o pedeapsa corecta, o merita si nu are rost sa opuna rezistenta. Traseul rational de la dictatura militara pe timp de razboi, Ia perioada de ocupatie cu plata despagubirilor si, eventual, recunoasterea prin acte oficiale a pierderii Basarabiei, si apoi revenirea la sistemul democratic - cum este cazul Germaniei, cu regiunea Alsacia - trebuia rupt, astfel incit ocupatia sa se prelungeasca pina la transformarea Romaniei intr-un satelit docil. Pentru URSS era evident ca despagubirile platite de Romania au un termen limita si ca revenirea la democratie in aceasta tara va naste din nou un inamic, chiar la granitele sale. De aceea, trebuie sa intelegem ca victoria URSS in al doilea razboi mondial nu a fost doar un cistig militar pasager, care a distrus potentialul antisovietic al Germaniei si al satelitilor ei, ci principalul prilej pentru punerea in aplicare a doctrinei marxiste a internationalismului proletar, prin expansiunea sistemului comunist. Chestia asta s-a facut prin intelegeri scrise cu SUA si Marea Britanic. Cind expansiunea comunista a atins chiar teritoriul si societatea celor doua puteri occidentale, nascind "crizele comuniste' postbelice din SUA (infiltrarea sovietica in Mexic, in Cuba, in comunitatile evreiesti sarace, in rindul negrilor, in cultura si mass-media americane) sau din Anglia (infiltrarea spionajului sovietic in structurile institutionale prin cetateni britanici de origina evreiasca si maghiara) au declansat "Razboiul rece'. Anglia stia mai de mult, dar America parca atunci descoperea ca Uniunea Sovietica are un alt scop decit cel imediat al infringerii Germaniei naziste.

A doua tinta a inducerii sentimentului de vinovatie era distrugerea imaginii publice despre sistemul politic democratic in care traisera cu decenii in urma. Multi ani dupa razboi, lumea democratica romaneasca va fi ridiculizata, acuzata de "exploatarea omului de catre om', declarata "putregai', facuta vinovata de toate relele. Aceasta lume politica si economica invadata de coruptie era, asadar, autoarea unei crime nationale si nu ihtimplator in procesul lui Antonescu existau si astfel de fraze: "Ion Antonescu si cei care 1-au sprijinit in politica sa s-au facut vinovati de dezastrul tarii si de crime de razboi, prin aceea ca au tradat interesele poporului roman, punind tara in slujba dusmanului fascist si hitlerist' (Procesul marii tradari nationale). Au fost scoase din literatura romana, dar si din context, toate paginile de critica la adresa vechii societati parlamentare romanesti si folosite in propaganda comunista.

Un al treilea scop era acela de a induce ura de clasa, de a produce un conflict deschis intre muncitori si clasa "dominanta'. Puturosii satelor si mahalagii nu intelesesera acest proces, dar venea acum Partidul comunist si ii "destepta', aratindu-le cum au fost exploatati de taranii fruntasi, de o clasa pe care inca n-o descoperisera dincolo de gard, chiaburii, cum fusesera inselati de sindicate si exploatati de patroni. Razboiul terminat la Berlin trebuia continuat in interiorul tarilor ocupate de URSS, muncitorii urmind "sa intoarca armele' impotriva propriei clase politice pentru a o distruge. Este, asa cum usor se poate constata, aplicatia unui principiu marxist.

Infiltrarea comunista. Ca urmare a insistentelor sovietice, americanii si britanicii au impus in Romania formarea unei coalitii impotriva regimului Antonescu si a razboiului, cu participarea comunistilor. Acestia reprezentau partea sovietica intr-un complot pentru scoaterea tarii din razboi. Asa cum am vazut, formula partidelor istorice era insa total opusa, "complotul' urmind a fi dus Ia finalizare impreuna cu maresalul Antonescu. Favorizati in mod neasteptat de gafa de la 23 august, comunistii au intuit rapid aparitia golului de putere instalat in Romania si au preluat la fel de rapid portofoliul invingatorului. Ei s-au declarat imediat organizatori si faptuitori ai "insurectiei'. Partidele democratice, inlaturate din jocul politic si lipsite de suport institutional, au ramas blocate in tipologii vechi, incercind sa repare distrugerile unei prea lungi absente. Ele au devenit total dependente de Aliatii occidentali, care, de fapt, ii predasera cu arme si bagaje Uniunii Sovietice. Faptul si mai tragic este ca toate informatiile si legaturile liderilor politici cu reprezentantii Statelor Unite si ai Marii Britanii erau predate sau aduse la cunostinta aliatului sovietic. Acesta a primit astfel in miini un aparat politic ramas descoperit, lipsit de protectie, caruia i se cunosteau toate miscarile.

Cenzura instalata de ocupantul sovietic a impiedicat expunerea libera a unor adevaruri, precum si prezentarea corecta a unor programe si viziuni politice menite sa duca la revenirea la sistemul democratic autentic. De fapt, comunismul s-a prezentat in Romania ca fiind adevaratul aducator al democratiei - prin formula pleonastica democratie populara - aceasta rasturnare de imagine nefiind singura, inca o data, comunismul a fost ajutat de erorile clasei politice si nu trebuie sa uitam ca, in 1944, Romania venea dupa o lovitura de stat data in 1930, prin care au fost distruse sistemul parlamentar si autoritatea Constitutiei, dupa o dictatura regala si una militara. Romanii erau deja familiarizati cu partidul unic (inventat de Carol II) si cu figuri conducatoare paternaliste: Averescu, Carol, Antonescu.

Una dintre tehnicile folosite de comunism pentru a se infiltra in sistemul de referinta al natiunii romane a fost preluarea, si nu distrugerea, simbolurilor autoritatii. Justitia a fost prima atacata, in numele dreptatii, adevarului si legii, comunistii au preluat sub control institutia Justitiei, cu care urmau sa aplice programul de epurare politica. Prin civilizatie, oamenii au proiectat elemente stabile ale nucleului reprezentarii asupra unor institutii reprezentative, inclinatia naturala catre adevar si dreptate a fost adusa in parametri institutionali prin mecanismul dreptului si prin existenta Justitiei, intr-o societate normala, oamenii investesc aceasta institutie cu puterea de a cerceta, afla si expune adevarul, precum si cu puterea de a pedepsi. Ea este o expresie a autoritatii statului. Ocupantul sovietic a folosit intens presiunea psihologica si instrumentele juridice pe care si le-a creat pentru a controla Justitia si pe judecatori. Acestia au fost fie intimidati, fie indepartati, fie inlocuiti cu indivizi lipsiti de pregatire, dar avind calitatea de slugi politice ale comunistilor. Mai ales acestia din urma au reprezentat resursa pentru infiltrare si distrugere a bazelor dreptului. Dintre ei s-au ales "acuzatorii publici' imputerniciti cu autoritate nelimitata: "Acuzatorii publici au dreptul a cere ca dispozitiile lor sa fie executate atit de organele puterii judecatoresti, cit si de cele ale puterii executive de orice categorie. Ei vor putea cere sa fie asistati in orice imprejurare de organele fortei publice. De asemenea, ei vor putea face orice descinderi, perchezitii, a ridica orice corpuri delicte, orice acte de la particulari sau de la orice autoritate civila sau militara, chiar si acte cu caracter secret. [] Arestarile ordonate nu sunt supuse confirmarii. [] Actele acuzatorului public si ale Consiliului de Ministri nu pot fi atacate pe nici o cale.' (M.O. nr. 94/24 aprilie 1945). Procesele si deciziile aveau apoi un traseu public demonstrativ, preluat si amplificat de propaganda, insistindu-se pe ideea ca se face dreptate pentru poporul roman. La fel ca pe vremea Inchizitiei, mesajele publice aveau rolul sa inspire teama, sa blocheze orice tentativa de revolta.

Legile date pe rind sub control sovietic au reusit sa distruga in numai citiva ani Constitutia din 1923. Tentativa de a o reintroduce sub regimul ocupatiei a esuat, Actul fundamental neavind aplicabilitate. Pe primul plan insa a fost aplicata "vinatoarea de vrajitoare'. Ramine in zone analitice minore acela care crede ca a fost vorba de razbunare sau de resentimente etnice (in cazul numerosilor minoritari intrati in aparatul represiv). Scopul real a fost acela al eliminarii metodice a unor grupuri umane periculoase pentru un regim comunist. Toti acei oameni executati sau inchisi aveau un alt sistem de referinta, o alta selectie a valorilor, un alt nucleu al reprezentarii. Din punct de vedere comunist, ei erau irecuperabili.

O alta tema a infiltrarii a fost incercarea de a crea o "baza de masa' pentru partidul conducator. Muncitorimea romana era, mai degraba, atasata partidelor democratice (mai ales PSDR) si foarte putin comunismului. Legea 52 - asupra sindicatelor profesionale a oficializat organizarea celulelor comuniste in intreprinderi si desfintarea organizatiilor de sindicat "burgheze' sau "fasciste', in raportul adresat regelui, ca nota de fundamentare a legii, ministrul Lothar Radaceanu introducea urmatorul text: "Interesul statului cere insa ca libertatea de organizatie a salariatilor sa nu poata fi folosita de eventuale tendinte fasciste si profasciste pentru scopurile lor. De aceea, Ministerul Muncii si-a rezervat dreptul de a se opune cererilor de constituire ce ar putea fi banuite din acest punct de vedere sau care nu ar reprezenta o vadita utilitate. [] Alta inovatie importanta este instituirea comitetelor de intreprindere, fenomen nascut din insasi realitatea sociala si de o utilitate pe deplin dovedita, care prin legea de fata isi primeste consacrarea legala' (M.O. nr. 17/21 ianuarie 1945). Asa numitele "comitete de intreprindere' erau celule comuniste infiintate de cele mai multe ori cu activisti din afara unitatii industriale sau din fosti angajati dati afara pentru nereguli, in numeroase cazuri, muncitorii s-au opus unor astfel de ingerinte, comunistii fiind nevoiti sa apeleze la fortele de ordine sau direct la tancurile sovietice. Asa a fost la Uzinele Malaxa, unde sindicatul s-a opus infiltrarii comuniste si a fost zdrobit de interventia in forta, sub conducerea lui Gheorghe Apostol. Cu acea ocazie, ofiterul Valentin Gabrielescu - viitorul parlamentar PNTCD - il va avea in bataia pustii, fara sa traga. Simultan a fost dezvoltat sistemul "muncii de lamurire' care folosea, de regula, aceeasi argumentatie: santajul, sentimentul de vinovatie, denigrarea societatii romanesti, promisiuni materiale si politice.

Profitind din plin de fenomenul semnalat in Transilvania, sovieticii au actionat pentru largirea bazei sociale a agenturii lor in Romania, producind un nou Statut al Nationalitatilor Minoritare (M.O. nr. 30/7 februarie 1945). El avea menirea sa incurajeze aderenta maghiarilor la comunism si sa asigure si primele instrumente de control ale dominatiei in Transilvania. Articolul 15 prevedea: "In orasele si comunele rurale unde conform ultimului recensamint [cel maghiar horthyst, n.a.] cel putin 30% din totalul locuitorilor este de limba materna comuna, alta decit cea romana, numele strazilor vor trebui sa fie indicate si in limba nationalitatilor respective'. Fara indoiala ca prevederea nu avea nimic comun cu ceea ce sunt normele moderne actuale privind statutul minoritatilor, mai ales ca nu s-a aplicat in satele musulmane din Dobrogea, in cele tiganesti, germane etc. Scopul era tinerea sub control a sentimentului national, santajarea liderilor politici de la Bucuresti si pastrarea unei rezerve de manevra pentru cazul ca una din cele doua tari va face o miscare in front. S-a intimplat sa o faca Ungaria in 1956. Cu aceasta ocazie, Romania a exportat 2 000 de cadre comuniste maghiare regimului Kadar, instalat dupa inabusirea revoltei de la Budapesta. La Art. 16 din Legea 86 se afirma: "Functionarii publici, de orice categorie, numiti in baza diplomelor sau certificatelor eliberate de institutii de invatamint recunoscute de stat [de exemplu, cele emise in Ungaria! n. a.] nu vor putea fi supusi, sub nici un motiv, vreunui examen de limba romana'. Fostii detinuti politici amintesc in relatarile lor de securistii unguri care abia vorbeau romana, iar fenomenul in sine a capatat notorietate printr-o scena a unui celebru roman de Marin Preda.

in agricultura a functionat un Decret regal care sanctiona Legea 203 - pentru reglementarea circulatiei si stabilirea regimului juridic al imobilelor agricole (imobile agricole: terenuri arabile si rurale extravilane, precum si cladirile de pe ele). Iata trei prevederi semnificative:

Art. 28: Se plafoneaza proprietatea imobilelor agricole provenite prin cumparare la maximum 15 ha si nu poate poseda nimeni, sub nici o forma, o proprietate cultivabila prin cumparare mai mare de 15 ha, intelegindu-se sot, sotie si copiii minori.

Art. 29: in cazul cind prin cumparare se mareste proprietatea agricola peste limita prevazuta la art. 28 titularul sau titularii drepturilor de proprietate sunt obligati sa lichi-deze diferenta prin vinzare in conditiile prezentei legi in termen de 90 zile.

Art. 30: Nerespectarea legii atrage trecerea terenurilor asupra statului.

Legea se constituie in primul act menit sa pregateasca procesul de colectivizare, fiind o forma de blocare a circulatiei terenurilor si o masura complementara distrugerii marii proprietati. Ceea ce se intimplase cu asa zisa reforma agrara, declansata in timp ce soldatii erau inca pe front, constituise si ea o ocazie bine folosita, profitind de conjunctura si de efectele intimidarii la care fusese supusa societatea romaneasca.

Asa cum am aratat, principalele prerogative regale au fost suprimate printr-un proces lent de uzura a autoritatii regelui Mihai. Noi avem o problema cu ultimul suveran, care tine mai putin de discutiile asupra legitimitatii sale, cit de pozitia sa in perioada 1944-1947. Regele Mihai este, practic, semnatarul tuturor decretelor si legilor care introduceau sistemul comunist in Romania, dar este si semnatarul tuturor actelor prin care autoritatea sa era desfiintata. Se pune intrebarea daca regele si-a exercitat prerogativele - si am avut, astfel, un suveran responsabil - sau nu si-a putut exercita prerogativele - ceea ce este evident, dar nu unanim acceptat - si calitatea sa de suveran s-a redus doar la simbol. Situatia este complicata si dureroasa, fiindca Mihai I era seful statului si tot ce se intimpla in temeiul legii purta girul sau inalt. Spre sfarsitul anului 1947, situatia regelui devenise critica, in ecuatia crizei intervenind si tratativele duse de comunisti cu regina-mama Elena in vederea "unui divort elegant de monarhie'. Regina Elena era mult mai dispusa la parasirea Tronului, fiind foarte putin legata de Romania si oricum urmarita de vechi neplaceri, ceea ce a reprezentat si punctul slab al rezistentei Monarhiei, tinarul rege fiind puternic legat sufleteste si influentat de opiniile mamei. Oricum, comunistii se pregateau pentru eliminarea oricarei influente regale in sistemul institutionalizat si Armata era una din tinte. Prin Legea nr. 205/23 iunie 1947 - pentru organizarea si functionarea Ministerului Apararii Nationale, armata iesea de sub comanda regala, desi se pastra formula conventionala de "Cap al Ostirei', lipsita insa de continut:

Art. l: Ministerul Apararii Nationale are in atributiile sale: - conducerea superioara a intregii armate. []

Art. 7: Consiliul Suprem al Ostirii se compune din: Presedinte: Ministrul Apararii Nationale.

A fost urmata imediat de Legea 206 - pentru organizarea armatei, unde, la Articolul 11, se spune: "Regele numeste, prin inalt Decret, pe seful Marelui Stat-Major, generalii inspectori de armate, generalii comandanti si comandantii de unitati, corp aparte, dupa propunerea Ministrului Apararii Nationale'. Ar mai fi de subliniat ca ministrul apararii nationale a fost numit Emil Bodnaras, dezertor din Armata romana.

in aceeasi perioada a fost etatizata Banca Nationala si a fost desfiintat Senatul Romaniei. Ca urmare a alegerilor falsificate din 1946, Parlamentul a fost umplut cu "mecanizatori', adica ridicatori mecanici de mina.

Teroarea. Folosirea terorii nu poate fi inteleasa decit in contextul inchiderii totale a spatiului romanesc intre limitele definite de metodologia sovietica a gulagului. Se urmarea o schimbare fundamentala a statului. Practic, vechiul stat roman trebuia distrus si inlocuit cu noul stat roman, comunist. Asta presupunea modificarea esentiala a mentalitatii colective sau macar a majoritatii populatiei. Uniunea Sovietica avea nevoie de un timp, masurabil de la unul la doua decenii, pentru cel putin o schimbare de generatie in care influenta fostului sistem educational si a culturii traditionale romanesti sa diminueze, sa fie denaturata sau sa fie uitata, in acelasi timp, purtatorii nucleului de referinta democratic trebuiau distrusi, indepartati sau facuti sa taca. Sistemul comunist mai larg, al lagarului comunist, ih care fusese incorporata Romania asigura izolarea tarii de fostele sale legaturi internationale, iar conducerea unica si dictatoriala de la Moscova desfasura controlul deplin asupra statului. Din pacate pentru noi, "materialul' aflat la dispozitia Uniunii Sovietice a fost usor de remodelat: o populatie majoritara pauperizata (inclusiv de efortul pentru razboi), analfabeta si arhaica, obisnuita deja cu ideea conducatorului unic, tata al natiunii si dependenta de un centru organizator. La conducerea statului, se gasise multe decenii o oligarhie incapabila de creatie, supusa fluctuatiilor politicii accidentale sau conjuncturale. Miscarea nationalista a tineretului a fost inabusita si compromisa prea devreme. Orientarea politicii externe spre un aliat perdant - Franta, si imobilismul relatiilor internationale au adus un grad de dependenta usor de schimbat cu un alt grad de dependenta, in Romania interbelica, doi ani fusesera fatali tarii: 1927, cind dispar regele Ferdinand si Ionel Bratianu; 1930, cind luliu Maniu organizeaza o lovitura de stat indreptata impotriva Constitutiei democratice si il aduce pe tron pe Carol II. in foarte scurt timp, trecind si printr-o Regenta debila, Romania a frint cursul sau democratic, fara ca populatia sa manifeste vreun simptom de opozitie. Aceste slabiciuni au fost speculate de ocupantul sovietic, dupa un studiu indelungat asupra societatii romanesti. Romanii devenisera dependenti de o putere concentrata prea mult la virf (maresalul Antonescu lua decizii personale in numele poporului roman) si isi pierdusera increderea in mecanismul democratic al alegerilor, mai ales prin compromiterea in timp a acestuia. Apoi, romanii s-au simtit abandonati de Marile Puteri, traditional protectoare, si aruncati intr-o colaborare politico-militara cu ultimul sau inamic - Germania. Cel putin doua decenii dupa razboi, Germania a fost expresia diavolului, damnata in continuare, inclusiv astazi, prin recircularea temelor antifasciste, mai ales cu ajutorul cinematografiei si televiziunii, prin filme "de razboi' in care germanii sunt prosti si mereu invinsi, sau prin filme stiintifico-fan-tastice in care agresorii extraterestrii sunt asimilati prin atitudini si vestimentatie nazistilor, in 1944, cind capituleaza, Romania intreaga era cu bratele ridicate si complet singura.

Supusa metodelor prezentate in acest studiu, marea majoritate a populatiei a primit ocupatia sovietica cu resemnare. Armata, agresata imediat cu sentimentul indus de vinovatie, a fost epurata, apoi dezorganizata prin ruperea ierarhiei si modificarea legilor sale stricte. Infiltrarea comunista in armata a adus activisti de partid si grade inferioare comunizate la conducere, a politizat institutia si a supus-o unui control extern, prin aparatul de Securitate acoperit, dupa model NKVD. Conducerea serviciilor de informatii a fost preluata si departamente noi, strict comuniste, au fost infiintate in interiorul structurilor. Denaturarea sistemului de referinta prin acapararea Parlamentului, Justitiei si presei, inducihdu-se constant minciuna ca noua putere corespunde cerintelor opiniei publice, a dus la imputernicirea unui instrument represiv al noii puteri, menit sa aplice teroarea. Aplicarea ei avea atit un scop imediat - trecerea rapida sub ascultare a unui intreg popor - cit si mentinerea sistemului opresiv in activitate. Opinia publica reprezenta o tinta majora pentru conducatorii sistemului comunist, stiut fiind ca procesele sociale se pot trasforma rapid in atitudini politice atunci cind opresiunea are forme stridente si incompatibile cu nationalitatea. De aceea, subversiunea a avut un rol important in mecanismul terorii: "Obiectivele subversiunii sunt triple. Diferentierea lor nu poate fi decit didactica, deoarece, in fapt, ele se sprijina si se completeaza reciproc. Aceste obiective sunt:

1.Demoralizarea natiunii vizate si dezintegrarea grupurilor ce o compun.

2.Discreditarea autoritatii, a aparatorilor, functionarilor si oficialitatilor acesteia.

3.Neutralizarea maselor pentru a impiedica orice interventie spontana generala in favoarea ordinii existente in momentul ales pentru preluarea non violenta a puterii de catre un mic grup minoritar.

Aceste scopuri sunt posibile prin utilizarea mijloacelor de informare in masa. Fara presa, fara radio, fara televiziune, subversiunea este neputincioasa. Fara specialisti in domeniul psihologiei sociale, cum vom vedea studiind metodele in capitolul urmator, subversiunea este incoerenta' (Roger Muchielli - La Subversion).

Controlul asupra presei, asadar, a fost un obiectiv inaintat al programului de instalare a sistemului comunist in Romania. Pe el s-a sprijinit propaganda. Scopurile finale - identificabile in adincimile lor abia astazi - duc din nou la Psihopolitica lui Beria. Fie ca stapineau aceasta tehnologie a terorii prin studiul trecutului sau indelungat, fie ca i-au descoperit mecanismele prin cercetare psihosociala proprie, sovieticii conduceau un model de psihologie in masa, cunoscut astazi sub denumirea de Spirala tacerii. Mai multe studii publicate in anii '70 au dezvaluit rolul mass-media in functionarea acestui model, dar aspectele sale "tehnice' s-au limitat la influentarea opiniei publice occidentale de catre presa libera, ceea ce limiteaza accesul la fenomen. Sub teroare, "Spirala tacerii' are alta amplitudine.

Fenomenul este descris de sociologul german Elisabeth Noelle-Neumann (Spiral ofSilence: a theory of Public Opinion) ca o folosire a nevoii de comunicare a oamenilor in scopuri particulare, ca o diminuare accentuata sau reducere la tacere a opiniei minoritare in fata opiniei dominante, in societatea libera, opinia dominanta se formeaza relativ natural, pornind de la coordonatele stabile ale unei natiuni, adica de la unitatea nucleului reprezentarii fiecarui individ component al unei societati (al unui stat). Altfel spus, o societate democratica formata din asocierea libera a cetatenilor isi configureaza un stat in care o majoritate decide prin vot cine o conduce. Minoritatea, dedicata acelorasi valori, cauta sa convinga populatia ca ideile sale sunt cele corecte si urmareste sa fie aleasa pentru a deveni "dominanta'. Opinia minoritara se exprima liber, dar nu se impune, nu decide. In ultimele decenii, opinia dominanta - adica tentatia naturala a indivizilor de a se asocia in numar cit mai mare pe fondul acelorasi idei - a inceput sa fie dirijata, pomindu-se de la principii superioare care tin de complexitatea tot mai sporita a societatii capitaliste dezvoltate si de identificarea interesului national in zone mult mai restrinse ale Puterii. Tot in lumea libera, la situatii de criza a opiniei dominante - prin esecul unui program sustinut de aceasta - nu exista piedici pentru opinia minoritara sa preia rolul de opinie dominanta, daca a avut caracter premonitoriu si s-a verificat drept corecta. Este esenta alternantei la putere intre guvernare si opozitie. Se pot da zeci de exemple, dar este suficient sa ne amintim cum a cazut Richard Nixon, prin folosirea inteligenta a presei de catre opozitia politica, in sistemele totalitare aceste mecanisme sunt inaplicabile.

Un alt sociolog, Elihu Katz, a definit in termeni sintetici mecanismele "Spiralei tacerii' astfel:

Indivizii au opinii;

Temindu-se de izolare, indivizii nu-si vor exprima opiniile lor daca nu se vor simti sustinuti de altii.

Un simt «cvasi-static» este utilizat de indivizi pentru a repera in mediul semne de sprijin;

Mass-media constituie principala sursa de referinta pentru informatia asupra distribuirii opiniilor si, de asemenea, asupra contextului de sustinere sau de absenta a sustinerii;

Alte grupuri de referinta actioneaza in acelasi mod

Media tind sa vorbeasca pe o singura voce, aproape in mod monopolistic;

Media tind sa deformeze distribuirea opiniei societatii pentru ca ele sunt influentate de opiniile ziaristilor de stinga;

Simtindu-se fara sprijin, grupuri de indivizi - care pot constitui uneori chiar o majoritate - isi vor pierde increderea si se vor retrage din dezbaterea publica; ele accelereaza astfel destramarea pozitiei lor printr-o spirala a tacerii care se autoalimenteaza. Membrii acestor grupuri nu-si schimba propria conceptie, dar nu incearca sa-i convinga pe altii si abandoneaza lupta;

Tocmai in acest mod societatea este marginalizata si saracita (in materie de opinie, n.n).

Putem folosi acest mecanism demonstrativ pentru conditiile sistemului comunist, identificindu-1 in programul de modificare a nucleului reprezentarii la romani si inlocuirea sa cu unul de tip sovietic: mentalitate schimbata - om nou - massa. Cetateanul roman, vinovat de atacarea miseleasca a Uniunii Sovietice, coautor la masacrele antievreiesti, invins in razboi, izolat de Occident, clasificat in exploatat sau exploatator, arestat, inchis, cu perspectiva executiei in fata, tintit de tunul unui tanc sovietic nu mai avea posibilitatea sa-si exprime liber si public opinia sa, care ar fi putut genera o coalizare de opinii intr-o opinie dominanta. Aceasta, opinia dominanta, a fost configurata de ocupantul sovietic si impusa societatii romanesti. Felul in care opinia dominanta - sa o sintetizam prin conceptul de "rai comunist' - a trecut din faza de impunere in faza de preluare voluntara de catre o majoritate a romanilor (mai ales in perioada nationalista a lui Nicolae Ceausescu) este problema noastra, a romanilor. Cazul exponential pentru aplicarea "Spiralei tacerii' in Romania postbelica este cel al alegerilor din 1946. Minoritatea politica a comunistilor, participanta in alegeri sub simbolul B.P.D., obtinuse, in realitate, sub 15% din voturi, dar prin falsificarea brutala a rezultatului anuntat al alegerilor a primit 84%, in timp ce partidelor democratice, PNT si PNL, li s-au "dat' prin acelasi fals 7,72% si respectiv 0,72%. Atit luliu Maniu, cit si Bratianu au protestat, Ambasada Americana a denuntat falsul, nici un om normal la cap nu putea crede intr-o astfel de rasturnare a scorului electoral. Si cu toate acestea, de frica, majoritatea cetatenilor Romaniei a acceptat in tacere falsul. A fost primul pas major pe spirala care avea sa prabuseasca mentalitatea democratica, atit cit mai exista, in mentalitatea supravietuirii prin orice compromis si apoi in convingerea ca sistemul comunist este o stare fireasca pentru evolutia statului roman in istorie.

in Romania, implantarea sistemului comunist a reusit, fiind preluat de romani ca o forma naturala a evolutiei lor istorice. Consecinta "istorica' este vizibila astazi: persistenta mentalitatilor comuniste la peste un deceniu dupa revolutie. Suntem martorii unui experiment psihopolitic reusit, ale carui resurse vin din profunzimile societatii romanesti "inghetate' la 30 august 1944. Cind Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a hotarit sa-1 lase pe Gorbaciov sa faca perestroika si sa abandoneze lagarul comunist - de fapt, sa nu-1 mai finanteze - Sovietul Suprem stia ce efecte are mentalitatea comunista asupra popoarelor central si est-europene. Mai stia si ca, in timp, oamenii inteligenti se vor smulge din aceasta nebunie, dar si ca vor exista milioane de oameni incapabili de transformare, oameni a caror minte lucreaza si astazi inconstient pentru acel Soviet Suprem.

in trei state central europene a existat intotdeauna ceva care a intretinut fragmente viabile ale nucleului reprezentarii democratice. Sunt exact cele trei state in care s-au produs miscari politice organizate indreptate impotriva comunismului: Ungaria, Cehoslovacia si Polonia, in 1956, 1968 si 1980. Ungurii, care au luptat pina in ultima clipa impotriva Armatei Rosii, au identificat sistemul comunist exclusiv ca o ocupatie rezultata in urma razboiului, iar puternica diaspora maghiara a functionat ca un permanent rezervor de exersare memoriala. Peste Cehoslovacia este suficient sa te uiti si sa constati ca Praga este geografic mult mai la vest decit Viena. in Polonia, Biserica romano-catolica si nationalismul multisecular au intretinut niste valori in care comunismul nu si-a putut face loc pentru a le distruge. Marea emigratie poloneza din SUA conditioneaza toate participarile sale importante la vot de politica americana fata de Polonia, in Romania doar legitimitatea istorica, latinitatea si o anume lejeritate in abordarea oricarei politici au conservat o parte a identitatii nationale. Istoria din manuale, daca o scuturam putin, se transforma in povesti de spus copiilor seara la culcare, latinitatea se sprijina tot mai mult exclusiv pe limba romana, agresata si ea tot mai mult de neologismele anglo-saxone ale erei computerelor. Ne-a ramas doar bascalia. Numai cu ea nu putem reface Romania Mare.

Pornind de la aceste constatari, sa incercam o reconstituire de caz pentru mecanismul "Spiralei tacerii':

in dimineata de 30 august 1944 cetateanul roman se trezeste din somn avind "stocate' in creierul sau citeva principii stabile: libertate, pace, credinta in Dumnezeu, dreptate, adevar, proprietate privata.

Tot in creier, intr-un invelis protector, se afla orientarea sa politica, increderea in Parlament, Justitie, Stat, atasamentul fata de locul de munca, fondul sau cultural, atasamentul fata de valorile occidentale, speranta revenirii la normalitate.

Iese pe strada si constata ca orasul este ocupat de trupe straine, ca tara sa a fost invinsa in razboi si ca ziarul pe care obisnuia sa-1 cumpere de la chiosc a disparut; in locul lui i se ,da sa citeasca Scinteia, productie comunista a ocupantului.

Nu trece mult si afla ca fostii conducatori, fostii ministri, inaltii functionari ai statului, fostii sai cunoscuti sunt arestati si acuzati de dezastrul tarii, de fascism, de crime impotriva umanitatii; a fost gasit un vinovat.

Daca protesteaza cumva fata de ceea ce vede sau afla, este imediat arestat. Asa ca prefera sa taca, sa pastreze distanta fata de reprezentantii noilor autoritati, eventual sa comenteze intr-un cerc restrins situatia.

Constata ca la alegeri voturile sunt inversate fara nici o rusine si ca protestele partidelor democratice ramin fara efect.

Cu timpul, mai observa ca regele lui este neputincios in fata ocupantului, ca Justitia lui il condamna pe Antonescu, ca Parlamentul lui da legi represive, ca partidul lui sopteste in loc sa strige, ca aliatii lui 1-au abandonat, ca democratia lui are si o alta forma, "populara', ca Biserica lui este demonizata.

La un moment dat, autoritatea cu care intra zilnic in contact si de care depindea supravietuirea lui sociala - patronul firmei la care lucra este arestat, condamnat pentru ca 1-a exploatat pe el si inchis; multi vad in asta satisfacerea unui gind personal ascuns sau o razbunare pentru rigorile la care era supus ca angajat al acelui patron; mai mult, guvernul comunist vine si ii spune ca este coproprietar.

Mai constata ca exista o opinie cvasigenerala asupra necesitatii schimbarii societatii, asupra nevoii de a da puterea in nuna celor nedreptatiti, de a te constitui intr-un bloc unit al statelor vecine si prietene intre care toate asperitatile dispar, de a lupta impotriva imperialismului care subjuga popoarele, de a sprijini eforturile Uniunii Sovietice doritoare de pace.

Mai afla ca imperialistii americani au o bomba atomica pe care vor s-o arunce asupra Romaniei.

Din nou, daca are obiectii asupra veridicitatii acestor enunturi, va fi arestat, inchis, condamnat la ani grei de viata. El poate observa ca ceea ce se spune intr-un grup este aflat foarte repede de autoritati si ca acestea nu ezita sa actioneze imediat. Viata sa cotidiana este controlata de o birocratie intemeiata pe restrictie.

Curind, dupa ce a citit zilnic in ziare aceleasi mesaje: victorii, realizari, constructii megalitice, dezastrul capitalismului, isi va pune intrebarea daca nu cumva greseste el, daca nu cumva gresesc cei care se opun, daca n-au cumva dreptate cei care marsaluiesc entuziasti la demonstratia de 23 august.

Obligat sa participe la sedinte, sa asculte voci unanime, sa ia cuvintul pentru a se solidariza, cetateanul roman va emite primul sau mesaj de aderenta. Altfel, risca sa piara. O va face, fiindca a vazut, auzit si inteles opinia dominanta a noii Puteri, a invatat actul minim al disimularii si a mai invatat ca trebuie sa se protejeze. El va repeta lozincile opiniei dominante ca pe un cod al recunoasterii intre soldatii aceleiasi unitati.

Cu mari precautii el va sopti o parere critica, isi va boteza copilul pe ascuns, isi va inmorminta parintii cu popa. Daca vrea sa munceasca, sa invete sau sa imbratiseze arta, el trebuie sa faca noi compromisuri; ca sa urce intr-o ierarhie sau sa se poata manifesta public, el trebuie sa mareasca intensitatea gesturilor sale de aderenta, sa-i corecteze sau sa-i judece pe cei care nu se supun opiniei dominante.

La un moment dat, va crede.

Prin aceasta alienare se formau "harti mentale', se tipareau "cuvinte cheie', adica acele simboluri care dau un sistem de recunoastere a individului drept adept al dogmei - limba de lemn, gestica stereotipa, atitudinile "revolutionare'. Folosirea lor astazi dovedeste ca matricea dogmatica a "Spiralei tacerii' este puternica si probabil definitiv imprimata la unii indivizi. Trebuie sa acceptam ca printre noi exista foarte multi oameni "creati' de partid, scosi din promiscuitate, adusi la oras si facuti activisti sau birocrati ai statului comunist, tarani in picioarele goale carora li s-au dat bocanci si pentru care bocancul era expresia demnitatii. Luindu-le astazi acest stat, ei nu mai au nimic. Ei nu au cum sa se refugieze in competenta, in meseria pentru care au primit diplome si functii, pentru ca pozitia lor sociala era creata si dirijata de partid pe criteriu politic. De aceea, ei ramin comunisti convinsi pina la moarte. Pentru Romania, cazul mult mai grav a fost adaptarea nationalismului la comunism. Pentru impunerea unei dogme noi, a "socialismului constructiv', s-a apelat la simboluri fundamentale, legate strins de vechiul nucleu al reprezentarii, astfel incit, asa cum remarca Petre Tutea din inchisoare, individul a ajuns sa lege automat si logic valori reale (patriotism, independenta si integritate teritoriala, suveranitate, ordine sociala) de elementele artificiale si parazitare ala dogmei comuniste. Secventialitatea acestui proces mental a fost mai intii gindita de specialistii in psihologie sociala si politica ai sistemului. Primii soareci de laborator au fost cetatenii sovietici; apoi epidemia a fost raspindita in tarile ocupate. Ceausescu a intervenit in acest proces doar pentru a prelua conducerea metodei in tara sa, simtind, inca de pe vremea cind la conducere se afla Gheorghiu-Dej, ca, mai devreme sau mai tirziu, nationalismul traditional romanesc se va opune violent comunismului sovietic. Preluarea temelor nationaliste in context comunist - asa-numitul nationalism-comunist romanesc - a salvat regimul de un conflict politic timpuriu si a produs cea mai mare diversiune din era contemporana a romanilor.

Rezistentii

In fata agresiunii comuniste, primul palier de rezistenta - partidele politice - a incercat o opozitie multipla, in primul rind, ele au ramas unite si au ales un singur lider, in persoana lui luliu Maniu. Acesta a incercat sa foloseasca public mijloacele parlamentare, democratice, de la care se revendica si prin care dorea sa restabileasca sistemul politic interbelic. Curind si-a dat seama ca nu puteau fi folosite sub ocupatie sovietica. Semnalul fusese primit in clar de la Lucretiu Patrascanu in sedinta Consiliului de Ministri din 16 septembrie 1944: "Jocul primejdios de pina acum trebuie sa inceteze. Daca se merge cu iluzia - ma adresez partidelor politice - ca Romania va face jocul celor doua luntre, ca va specula pe unii impotriva altora, ca va aduce aici influente care sa se bata cap in cap, pentru perioada istorica pe care o traim, se insala enorm si face un rau imens Romaniei'. Aluzia era la legaturile partidelor democratice cu Marea Britanic si cu Statele Unite, prin care se incerca oprirea covirsitoarei influente sovietice. La acea data, luliu Maniu nu stia ca toate informatiile despre actiunile sale raportate Aliatilor occidentali erau predate de acestia sovieticilor. Presiunile la care era supus zilnic regele si schimbarile in statutul societatii romanesti operate de ocupantul sovietic 1-au determinat pe luliu Maniu sa incerce si actiuni mai putin vizibile, sa accepte colaborarea unor apropiati ai sai cu servicii de informatii occidentale pentru sabotarea prezentei trupelor sovietice in Romania, sa initieze planuri de rezistenta armata, fie cu aderenti politici, fie cu ajutorul unor generali aflati mai de mult in raporturi confidentiale cu liderii PNT. Actiunea i-a fost fatala. Ea a esuat intr-un scandal - "cazul Tamadau' - urmat de procesul sau si de desfiintarea partidului. Documente ale Arhivelor militare dezvaluie astazi ca, la un moment dat, serviciile de informatii occidentale au modificat traiectoria informatiilor cerute din Romania, de la cele exclusiv legate de trupele sovietice, la cele care vizau Armata romana, teritoriul romanesc si potentialul sau strategic. Occidentul stia deja ca Romania va fi comunizata si ca va deveni un satelit al URSS, adica un viitor inamic. Lucrul acesta nu i 1-au spus lui luliu Maniu si tragedia lui este cu atit mai mare: el si colegii sai au fost pusi in situatia de a-si trada tara. Autentic luptator impotriva comunismului, luliu Maniu nu a fost asasinat doar de comunisti, ci si de "aliatii' sai occidentali.

Cazul PNT-Iuliu Maniu este foarte complex, iar rezistenta anticomunista a acestui cuplu politic contine inca multe enigme, in fapt, pentru cetateanul obisnuit este suficient un partid si o legenda, fara prea multe detalii care il pot deruta sau trimite intr-o zona a intrebarilor de unde nu se va mai duce sa voteze, in realitatea documentelor, a informatiilor si marturiilor cunoscute exista insa anumite adevaruri revelatoare pentru cel care vrea sa inteleaga in profunzimile sale un fenomen politic. Principala confuzie politica din ultimul deceniu romanesc al secolului XX a fost aceea ca, luptind impotriva comunismului si dind cele mai mari jertfe in inchisorile comuniste, Partidul National Taranesc ar fi reprezentat Dreapta politica. Este o eroare de fond, Partidul National Taranesc nascindu-se si activind intreaga sa existenta ca principalul partid de Stfhga al tarii, oscilihd in anumite etape intre centru-stinga si social-de-mocratie, in opozitie cu Partidul National Liberal, reprezentantul clasic al centrului-dreapta dupa disparitia Partidului Conservator. Partidul lui luliu Maniu alunecase din nou si dramatic spre Stinga socialista, in preajma lui 23 august 1944, pentru a intimpina cu un program realist revenirea la democratie, vindecarea distrugerilor razboiului, previzibila - a cita? - reforma agrara, nevoia colaborarii cu URSS-ul vecin si invingator, necesitatea asigurarii suportului popular, in primul rind al taranilor, pentru reinstalarea sistemului democratic in Romania. luliu Maniu dorea cu toata convingerea sa activeze "rezerva politica' a tarii, pe care o protejase si salvase sub regimul Antonescu, astfel incit tara sa aiba la dispozitie o structura politica sigura, atasata democratiei, legata de Occident si capabila sa blocheze alunecarea periculoasa spre statutul de republica sovietica. Trebuie insa aratat ca, la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, Romania isi pierduse complet aripa politica de Dreapta, prin inactivitatea corpului central al PNL si prin activitatea colaborationista prosovietica a gruparii Tatarescu. Maniu a ramas sa lupte singur cu sovietizarea tarii. Dar lupta aceasta s-a dat intre un partid de Stinga si un partid de extrema stinga, mai degraba intre adeptii democratiei si cei ai comunismului, decit intre doua partide cu doctrine opuse categoric. Ecuatia acestei lupte poate fi inteleasa mai bine daca am elimina teoretic lupta anticomunista din programul PNT, descoperind ca fara ea partidul lui Maniu nu se departa cu nimic de reformele anuntate demagogic de comunisti. Asa cum constata istoricul Emil Ludwig atunci cind analiza ascensiunea lui Hitler la putere prin slabiciunile adversarilor sai de Stinga, prima actiune pe care o intreprinde un partid comunist ajuns la putere nu este sa se lupte cu adversarul de Dreapta, ci sa distruga complet si cit mai repede orice rival din zona Stingii, orice competitor la doctrina stingista pentru a-si putea asigura suprematia ideologica. Aceasta a fost una dintre primele teze revolutionare ale lui Lenin, astfel ca Partidul Comunist din Romania a avut foarte putine lucruri de impartit cu liberalii si legionarii; in schimb a declansat o lupta pe viata si pe moarte cu rivalii stingisti ai lui Maniu. Cum nu aveau mijloace doctrinare si le era imposibil sa atace puncte ale programului taranist, pentru ca era pe aceeasi directie cu al lor, comunistii au atacat furibund pe tema "fascismului', facindu-i pe taranisti "fascisti', colaboratori ai lui Antonescu, protectori de "fascisti' si pactizanti cu "fascistii'. Cum "fascistii' trebuiau eliminati din viata publica, iar populatia acceptase las un vinovat pentru nefericirea ei, diversiunea a fost suficient de puternica pentru a-i trece si pe luliu Maniu si pe camarazii sai in rindurile inamicilor poporului. Mai ales dupa alegerile falsificate din 1946, principalul partid de Stinga al tarii se prabuseste sub loviturile comuniste, fondul diversionist antifascist - foarte bine subliniat de istoricul Gheorghe Onisoru in lucrarea Romania in anii 1944-1948 - fiind de fapt acoperirea propagandistica pentru distrugerea legaturii principale a Romaniei cu anglo-americanii. Dupa ce au distrus, inca din timpul regelui Mihai, partidul de Stinga rival, comunistii au inceput sa se ocupe de legionari si de liberali.

Din Dreapta romaneasca nascuta odata cu miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu nu mai ramasesera decit niste mici nuclee legionare, parasutate din Occident sau retrase in munti pentru o ultima rezistenta disperata.

A aparut asadar fenomenul rezistentei armate din munti, constituite din mici grupari de militari si legionari, la care s-au adaugat in timp oameni adusi la disperare de primele semne ale terorii comuniste. Mult prea izolati si fara o baza politica, economica sau sociala, asteptind in zadar debarcarea americana in Balcani, dezavantajati si de succesul rapid al campaniei de intimidare la care era supusa populatia, rezistentii din munti au esuat, fiind pe rind eliminati. Gestul lor ramine insa un act de istorie, important nu prin amploarea sa, ci prin exemplul sau. Ei n-au putut dizloca sistemul si, ce este mai grav, au fost lichidati tot de romani.

Rezistenta regala, concentrata mai mult pe greva regala din 1946, ramine un act insemnat pentru istoriografie, neinsemnat pentru cursul real al evenimentelor dintre 1944 si 1948. Ea se reduce la ceea ce semnifica in realitate si suveranul - un simbol.

Sub regimul comunist instalat, principala forma de rezistenta a fost supravietuirea substructurilor culturale. Acestea erau grupuri de indivizi care impartaseau aceleasi valori sau valori apropiate si care - trecind peste foste adversitati politice - au reusit sa transforme preocuparile si cunostintele lor intelectuale in acfiuni creatoare. Ei au folosit fisurile din sistemul comunist pentru a se infiltra in domeniul public prin subtilitate sau esopism, prin serviciul competentei sau prin compromisul aparent. Este mai greu sa dovedim caracterul organizat al acestor penetrari, in primul rind, pentru ca ar presupune un centru coordonator, dar trebuie sa constatam existenta lor. Cultura si invatamintul au fost zonele preponderente in care au actionat, favorizati de precaritatea comunista si de rezistenta naturala la implantul slav. Zona culturala romaneasca a oferit in primii ani si un subterfugiu facil: marea cultura rusa, imposibil de contestat in valoarea ei, acceptata de propaganda sovietica, beneficiara a unui spatiu inca relaxat, neocupat, in cultura romanilor. Destul de repede, in cultura romaneasca a revenit influenta culturii franceze, mai intii prin curentele socialiste si personalitatile comuniste, apoi prin clasici si, mai tirziu, prin mimarea tendintelor moderne de la Paris. Integrarea acestor substructuri, grupate in uniuni si asociatii profesionale legale in sistemul comunist a dat posibilitatea crearii unor nuclee iradiante, facihd scoala sau selectind rezistenti ai noilor generatii. Nu intimplator uniunile artistice au produs si cele mai mari probleme sistemului, mai ales dupa ce o parte a cenzurii a intrat in rezonanta cu creatorii, gasind impreuna mijloace de transmitere a mesajului. Situatia a fost destul de vizibila in literatura si istoriografie. Esopismul in literatura romana era o forma de eludare a "Spiralei tacerii' prin folosirea drept frontispiciu a unor titluri anodine, prin apelul bogat la "cuvintele cheie' in paginile de prezentare sau de introducere, a numelui lui Nicolae Ceausescu pe prima pagina (de exemplu Victor Kernbach - Biserica in involutie sau Nicolae S toicescu - Mircea cel Mare, Matei Basarab). Oprindu-ne la exemplele date, ar fi de remarcat ca in volumul lui Victor Kernbach se demonstra tocmai contrariul enuntului din titlu, iar in text existau astfel de afirmatii transparente: "Dictaturile sunt adeseori conduse de un lider posedat, fara o gindire filozofica macar elementara, de obicei suferind de paranoia, schizoid sau chiar schizofrenic, inconjurat de un grup de arierati care ii constituie reduta ofensiva (adesea grupul sau familial), isi recruteaza prozelitii aproape fara exceptie din mediile sociale de conditie penibila - tarani fara pamint, mici meseriasi mediocri (cismari, croitori, dulgheri) apasati de insatisfactii profesionale si rosi de invidie sociala, militari de grade inferioare, slugi, hamali, femei casnice cu erosul atrofiat, functionari fara perspectiva avansarii, tineri fara orizont si orice fel de oameni cu structura primitiva si cu energie necheltuita'. Acest text aparut in 1984 este, cred, o descriere precisa a grupului social din care s-a ridicat, cu care a actionat si pe care s-a sprijinit pina la sfirsit Ceausescu, posesor al unui nucleu al reprezentarii primitiv sau mediocru. In celalalt caz ales, lucrarea de tinuta stiintifica a istoricului Nicolae Stoicescu dedicata lui Matei Basarab continea sub cuvintul cheie ctitor un intreg capitol cu numeroasele constructii bisericesti ale domnitorului, inclusiv cu o lista de lacasuri de cult completa, menita sa protejeze monumentele. Astfel de exemple se pot multiplica in numar mare.

Un traseu aparte a avut comunicarea in domeniul tehnic. Mai usor de depolitizat, domeniul tehnic a beneficiat de realizarile si metodologiile incontestabile ale stiintelor exacte din URSS, apoi, treptat, s-a apropiat din nou de modelul german. Relatia privilegiata stabilita intre statul comunist roman si RFG a permis patrunderea tehnologiilor germane, apoi a celor franceze si britanice (ambele in domenii de virf). in scurt timp s-a format mentalitatea ca sovieticii construiesc totul grosolan si supradimensionat, in plus, un detaliu, pe care 1-am explicat pentru domeniul militar intr-o alta lucrare, a favorizat preponderenta influentei germane in domeniul tehnic: mare parte din tehnologia sovietica era copiata dupa cea germana sau evoluata din uriasa captura de razboi transportata din tarile europene unde Germania nazista apucase sa-si introduca tehnologia avansata.

Comunicarea intrastructuraia a fost si ea un mecanism al rezistentei. Sub pretextul unor vizite, al unor partide de bridge, pocher sau remi, la five o'clock, sau la o zi onomastica, rezistentii nucleului reprezentarii democratice se adunau in grupuri mici, amicale, in care se schimbau informatii, se intretineau relatii, se puneau in garda indivizii asupra noilor restrictii si pericole lansate de comunisti. Chiar daca, de multe ori, informatia era aproximativa, deformata sau panicarda, acest tip de comunicare intretinea vigilenta grupului, o proteja si ii dadea unitate. Membrii grupurilor se sprijineau reciproc, prin recomandari sau acces direct la penetrarea sistemului. Incet-incet, grupurile au inceput sa selecteze rezistenti din diferite domenii pentru a crea opere de arta colective sau publicatii de tinuta. Este cazul, de exemplu, al revistei Contemporanul. Mai tirziu, cind Occidentul a inteles - prin intermediul specialistilor nazisti recuperati si folositi pentru a da eficacitate "Razboiului rece' - cit de importante sunt aceste grupuri si cit de mare este influenta comunicarii intr-un sistem totalitar, le-au fost aduse in ajutor "Radio Europa Libera' si "Vocea Americii'. Astazi putem afirma ca din intregul complex de informatii si comentarii difuzate de cele doua posturi, cele mai importante erau emisiunile cu caracter cultural, intre care ramine ca punct de referinta cea a Monicai Lovinescu. Importanta uriasa a acestei emisiuni pentru comunicarea intre grupurile rezistente explica si de ce atit persoana, cit si emisiunea au fost atacate cu cea mai mare violenta.

Odata cu trecerea timpului si pe masura ce se instala la conducerea tarii noua oligarhie comunista de dupa 1965, grupurile au avut posibilitatea sa comunice intre ele ceva mai liber in ceea ce putem numi comunicare trans-structurala. Activarea acestui fenomen a fost posibila si pe fondul eliberarii din inchisori a detinutilor politici, eveniment petrecut sub presiune occidentala. Rezistentii autentici ai represiunii, iesiti cu mintea intreaga si cu nucleul reprezentarii inca stabil, au realimentat elementele sistemului de referinta democratic, au intarit unele grupuri sau au format grupuri proprii. Cei mai bine dotati pentru rezistenta anticomunista au fost legionarii, coerenta opozitiei lor anticomuniste fiind dovada fortei credintei lor din trecut. Proportia acestui fenomen nu trebuie exagerata, dar nu exista dovada mai clara a existentei lor decit reactia acestor indivizi si grupuri, chiar excesiva, dupa decembrie 1989.

in momentul relativei liberalizari culturale, rezistentii au reusit sa patrunda in domeniul literar sau artistic, in zona cercetarii, a industriei de virf unde veneau cu o cultura umanista sau tehnica solida, formata. Pina spre sfirsitul anilor '70, in Securitate si Ministerul de Interne au supravietuit fosti ofiteri ai SSI. Nu in putine cazuri, ei au promovat doar prin simplul contrast cu posesorii de diplome facuti pe baza de buletin si origine "sanatoasa'. Un moment extrem de important s-a produs prin aparitia unor reviste literare care reuseau sa transmita mai usor mesaje subtile intre grupuri. Sub acoperirea conceptului de "intelectualitate tehnica', revistele culturale abordau si subiecte ale domeniilor exacte si practice, astfel incit un spectru larg al intelectualitatii avea acces la procesul de protejare a nucleului reprezentarii democratice. Doua publicatii anume - Flacara si Scinteia tineretului - reuseau, nu fara riscuri, dar uneori si involuntar, sa publice adevarate pagini critice la adresa regimului. Profitind de noua orientare nationalista a regimului Ceausescu, citiva istorici autentici au reusit sa reactualizeze informatii istorice, sa relanseze imaginea publica a unor personalitati ale trecutului, sa realimenteze teme ale sistemului de referinta democratic trecut, ajutind la intarirea grupurilor, prin inovatie sau confirmare. Marile teme au fost rapid asimilate de public, impreuna cu toate exagerarile lor, publicatiile culturale si cartile esopice asigurind comunicarea intre structuri sociale. La polul opus, dar numai in aparenta, s-a situat celebra "generatie optzecista', formata din tineri scriitori dedicati in mod programatic criticii sociale. Pentru a bloca transformarea operei lorihtr-un fenomen anticomunist explicit, mentorul lor, criticul Crohmalniceanu, in intelegere cu conducerea partidului si a Securitatii, a orientat grupul catre stilistica, inoculindu-le tinerilor scriitori gustul pentru forma, in detrimentul continutului, producind astfel asa-numitul "textualism'.

Reactualizarea culturala s-a produs in acelasi mediu. Repunerea in circuit a valorilor nationale traditionale are la origine vehicularea lor constanta in cadrul grupurilor rezistente, inclusiv prin efortul remarcabil facut in inchisori de detinutii politici; acolo, ei isi reactualizau permanent cunostintele culturale si dobindeau altele noi. Supravietuitorii din libertate, indiferent de gradul lor de compromis, au creat nuclee de iradiere a unor informatii contrare propagandei oficiale. Oricit ar parea de nesemnificativ, pastrarea traditiei francofone si francofile a romanilor in familie a contribuit la supravietuirea valorilor democratice promovate in istorie de marele aliat traditional. Gaura imensa a "culturii' comuniste si tentativa esuata a URSS de a grefa pe cultura romana fragmente panslaviste, si acestea manipulate propagandistic de stalinism, au favorizat reactivarea destul de rapida a valorilor culturale indigene, a caror forta - dincolo de caracterul lor preponderent fabulatoriu - s-a dovedit dominatoare. Specularea lor de catre comunismul pseudonationalist si aparitia malformatiilor protocroniste sunt un simptom al altui sistem - totalitarismul isteric, populist, o categorie usor perceputa dar greu inteleasa de cetatean.

Sistemul comunist a reactionat la toate aceste fenomene prin metode menite sa intretina teroarea si sa dezorganizeze orice tentativa de rezistenta coerenta. Pentru distrugerea grupurilor au inventat acuzatia de conspiratie, au emis legi (inclusiv impotriva jocurilor de noroc), au initiat un mecanism diabolic al delatiunii. Cei care se dovedeau purtatori activi ai credintelor stabile anticomuniste au fost izolati (deportare, mutare in tara, incarcerare). O alta metoda a fost aceea a ruperii sistematice a legaturilor informationale, prin controlul presei, al corespondentei si prin ascultarea telefoanelor. Distrugerea bibliotecilor si indexarea operei unor inaintasi a fost completata cu distrugerea semnelor distincte, a simbolurilor si imaginilor care reactualizau, fie si prin sugestie, sistemul de valori anterior. Sistemul represiv a acordat o atentie concentrata intretinerii rivalitatii intre gruparile adverse din interiorul uniunilor artistice. Uniunea Scriitorilor a fost o tinta predilecta. Folosind cu abilitate rivalitatile inerente intre creatori, metoda denuntului incrucisat si santajind prin accesul la deplasarile in strainatate, Securitatea a operat cu gruparile literare ca pe o harta militara. Revistele literare si publicatiile beletristice au fost obligate sa contina "cuvintele cheie' ale sistemului, iar autorii (cu foarte rare exceptii) sa depuna "omagiul' lor comunismului si lui Ceausescu, astfel incit accesul la notorietate sa fie limitat, iar purtatorii de imagine (scriitorii) sa fie compromisi. Aceleasi grupari gata constituite si rivale au iesit din comunism in formatie completa, au intrat in noile partide politice (sau le-au initiat chiar ele: PDAR - Fanus Neagu, PRM - Eugen Barbu, PAC - Nicolae Manolescu), deplasind in planul politic democratic toate stereotipiile fostelor rivalitati, bine intretinute de Securitate, toate complexele de grup si toata ura personala. Situatia acestor grupuri este cu atit mai complicata, cu cit ultimii ani ai comunismului au cunoscut si o uzura a sistemului din interior. Interventia brutala a lui Ceausescu in Securitate incepind din 1978 si aparitia fenomenului perestroika au slabit mecanismele de control ale grupurilor, astfel ca de multe ori ofiterii de Securitate actionau impreuna cu informatorii pentru protejarea acestora. Perestroika si mai ales glasnostul au derutat aparatul represiv al Romaniei comuniste, pentru ca veneau din sistem, de la Centru. Daca miscarea de transformare ar fi venit de undeva, din Occident, lucrurile ar fi fost mai simple. Pe cind asa, caderea "sistemului de referinta' sovietic a ridicat, in primul rind activistilor de partid de la virf si oamenilor Securitatii, marele semn de intrebare al viitorului. Avind la dispozitie resursa deformata a nationalismului, au crezut ca vor putea supravietui cu "nationalismul-socialist' sau "socialismul national', doua denumiri ale aceleasi aberatii. Din cauza acestui fenomen particular al lagarului comunist, in Romania KGB-ul nu a putut schimba sistemul cu un telefon si a fost nevoie de interventia diversionista si militara cu care a instigat si intretinut revolutia din decembrie 1989.

Colaborationistii

incercarea de a sistematiza acest subiect s-a lovit de imprecizii, opinii subiective, opacitate institutionala. Intervine apoi subiectivitatea autorului. De aceea, am ales pentru demonstratie un model strain cercetat la Institutul pentru Studiul Razboiului din Amsterdam. Modelul olandez de abordare a problemei colaborationismului trebuie inteles in contextul trecerii la un regim democratic de la o ocupatie straina, dupa ce inainte existase un regim democratic solid. Nucleul reprezentarii democratice a ramas activ tot timpul. Paradoxul face ca tocmai acest aspect sa permita o abordare democratica, autentica, a judecatii.

Pe timpul ocupatiei germane, in Olanda a functionat o organizatie a Rezistentei (Het Verzet) condusa de comunisti. Se ocupa cu sabotajele, asasinarea colaborationistilor sau a demnitarilor militari germani. Era formata din grupuri (celule) de trei persoane dupa modelul sovietic troica si era finantata initial de URSS. Din 1944, atitudinea Londrei fata de metodele acestei organizatii se schimba si Marea Britanic incepe sa-i finanteze si sa-i sprijine logistic activitatea. URSS sustinea activitatile clandestine prin agenti si instructori parasutati sau infiltrati in Olanda, una din actiuni fiind tiparirea si difuzarea ziarelor clandestine. Ziarul Partidului Comunist Olandez, De Waarheid (Adevarul - 100 000 exemplare in 1944, sub ocupatie) copiat dupa Pravda, era dictat la Moscova si trimis prin telegrafisti. in momentul eliberarii primelor portiuni din teritoriul olandez, singurul partid reinfiintat a fost cel comunist, cu structuri, logistica si mijloace de comunicare gata pregatite. Cea dintii miscare politica, imediat dupa eliberare, a fost cererea adresata nucleelor rezistente ale celorlalte partide pentru formarea unui Front Popular Antifascist, ca si la noi, ca peste tot in Europa.

Programul sau a fost simplu si atractiv:   

colaborarea in vederea victoriei finale;

preluarea, prin unificare, a autoritatii rezistentei interne;

pedepsirea criminalilor de razboi;

guvern socialist axat pe problemele reconstructiei.

S-a petrecut si un fapt deosebit de grav pentru gradul de civilizatie al Olandei: celulele comuniste troica au trecut din proprie initiativa la arestari si executii sumare de persoane acuzate formal de colaborationism. Grupurile comuniste intrau in case, arestau cetateni sau ii executau in curte. Acestei ofensive comuniste i s-au opus juristii, profesorii universitari si monarhia. Ei au cerut autoritatilor anglo-canadiene de eliberare sa permita reinstalarea autoritatii nationale olandeze, prin reintrarea in atributii a institutiilor traditionale. Problema "Procesului colaborationistilor si al tradatorilor de tara' a fost lasata exclusiv sub autoritatea Justitiei. Faptul ca Partidul Comunist si ziarele sale dadeau "liste negre', dezvaluiau cazuri spectaculoase, incriminau direct nu a avut nici un efect asupra actului de justitie. Judecatorii au pornit de la o filozofie a procesului care continea citeva principii, dintre care enunt doar patru:

singura autoritate este Justitia;

recuperarea valorilor umane supuse terorii;

procese profesionale (pe meserii sau domenii) precedate de ,Judecata' morala a corpului profesional din care faceau parte inculpatii;

identificarea corecta a tipurilor de colaborationism.

Primul principiu s-a lovit de nevoia de a decide daca judecata se va desfasura dupa regulile democratiei sau prin instante speciale, supuse cazului exceptional de razboi si intarite de legi punitive exceptionale. A fost infiintat Tribunalul National, care a dat si sentinte "politice' (reduse ca numar si individualizate), dar care a judecat sprijinindu-se fundamental pe legislatia democratica. Aceasta a permis unor colaborationisti sa scape din lipsa de probe sau prin elocventa avocatilor. Un anumit tip de proces s-a judecat foarte repede, cum ar fi cel al profesorilor universitari. Aici avem un caz extraordinar, care merita a fi expus, in momentul ocuparii Olandei de catre trupele germane, universitatile au dezbatut in senatul lor problema colaborarii cu inamicul si au decis prin vot ca, pentru protejarea corpului tinar intelectual al tarii, profesorii sa accepte toate formele de colaborationism cerute de regimul nazist. Profesorii au stabilit un contact cu autoritatea nazista si au semnat o intelegere prin care studentimea isi putea continua studiile, raspunderea pentru indeplinirea obligatiilor rezultate din regimul de ocupatie revenind in intregime corpului profesoral. Studentii evrei nu au fost inclusi in categoria rasiala nazista de evrei. La proces, studentii au depus marturie in bloc si toti profesorii au fost achitati imediat, desi unii dintre ei sarisera, cum se spune, calul.

Procesele "profesionale' au fost precedate, cum aratam, de judecarea morala a fiecarui inculpat in cadrul breslei sale. Fenomenul s-a petrecut asemanator si in alte state occidentale si voi evoca aici "procesul ziaristilor' din Italia, in care trei mari gazetari (Ermanno Amicucci - director la Corriere della Sera, Bruno Spampanato - // Messaggero, Concetto Pettinato - La Stampa) au fost condamnati la moarte de Justitie si gratiati dupa ce Uniunea Ziaristilor a cerut sa fie judecati moral in acest for. Au fost integrati apoi ca simpli gazetari la diferite ziare, desi vinovatia lor nu mai lasase nici un dubiu.

Identificarea tipurilor de colaborationism a dat ceva bataie de cap, pentru ca trebuiau stabilite niste criterii precise, intemeiate pe studiul fenomenologiei colaborarii pe timp de razboi. Aici a contribuit si Autoritatea Militara Teritoriala a trupelor eliberatoare anglo-canadiene, care a asigurat cadrul institutional si cercetarea metodica a fiecarui individ. De exemplu, a fost emis un ordin general menit sa-i ofere fiecarui cetatean posibilitatea de a se autodenunta. Iata un astfel de exemplu: "Oameni de cultura, pina la l iunie 1945 aveti obligatia de a va prezenta la comisariatele militare unde veti completa un formular pentru a se cerceta daca ati slujit regimul fascist. Fara autorizatia comisariatelor nu puteti profesa'. Formularul era si raminea secret. Pina la urma au fost identificate trei categorii de colaborationism:

Colaborare voluntara: din convingeri naziste sau din interes personal. A fost identificata drept tradare fata de interesele nationale olandeze si fata de cele ale umanitatii, fiind de cele mai multe ori sanctionata cu pedeapsa capitala. Criteriul principal a fost insa acela al masurii si dimensiunii efectelor colaborarii inculpatilor asupra altor oameni. Au fost colaborationisti olandezi care isi clamau public apartenenta la nazism, dar ceva concret nu faceau, si indivizi foarte tacuti in public, dar care denuntau autoritatilor de ocupatie germana locurile unde se ascund evreii. Justitia olandeza a avut intelepciunea de a analiza cit mai precis faptele si de a constata efectul lor asupra victimelor.

Colaborare fortata: cei care au fost obligati sa se acomodeze regimului, acceptindu-1 si servindu-1 in conditiile in care rezistenta i-ar fi adus la moarte sau inchisoare grea, deportare sau lagare de munca. Aici au fost identificati foarte multi intelectuali, numeroase personalitati publice a caror rezistenta - s-a considerat - datorita puterii lor de a influenta opinia publica ar fi generat o reactie violenta din partea regimului nazist, in sentinta Tribunalului National exista si urmatoarea declaratie de mare rezonanta morala: "Nici o natiune nu este formata predominant din eroi si pentru multi cetateni necesitatea de a alege liber nu a fost niciodata o optiune posibila. Este suficient sa afirmam, de aceea, ca olandezul obisnuit care trebuie sa faca fata unei alternative violente - deportarea in Germania, trecerea in clandestinitate, asocierea la un grup de rezistenta, sa fie ucis sau inchis - a ajuns la decizia de a colabora cu ocupantul printr-o mixtura de eroism, lasitate si bun simt pe care oricare alt om le-ar trai in circumstante asemanatoare'.

Colaborare rezonabila: a fost cea mai controversata si, de regula, au intrat in aceasta categorie functionarii, persoanele legate de administratie, conducerea Consiliului Evreiesc Olandez. Principiul care a guvernat deciziile tribunalelor a fost piha la urma definit astfel: "Colaborarea cu germanii a fost necesara in interesul general al populatiei sau al unor grupuri speciale' (evreii, n.a). Voi prezenta un caz. Dupa bombardarea de catre aviatia germana a Rotterdamului, orasul a fost distrus in proportie de aproximativ 70%. Autoritatile naziste instalate in Olanda au decis sa introduca un program de conducere a treburilor statului cu doua componente administrative: planificarea centralizata si sistematizarea localitatilor. Ambele masuri au fost considerate dupa razboi ca antinationale. Primarul olandez al Rotterdamului, care a acceptat sa aplice acest program, a fost trimis in judecata sub acuzatia de colaborationism. Dupa o judecata temeinica si destul de lunga, primarul - de altfel, un celebru arhitect - a fost achitat. Nu vom putea intelege atitudinea Justitiei olandeze si nici sentintele tribunalelor daca nu ajungem la filozofia de la care s-a pornit demersul juridic: in ce masura actul de colaborare putea fi evitat si in ce masura i-a afectat pe ceilalti. in cazul primarului din Rotterdam, a contat faptul ca cetatenii ramasesera fara locuinte, ca problema lor trebuia rezolvata cit mai repede si ca singura solutie oferita de ocupantul nazist era sistematizarea localitatii dupa model german. Urmele acestui program se vad si astazi in oras.

Ce s-a intimplat cu colaboratorii dovediti si achitati? Olanda, ca si in alte state occidentale, a dezvoltat un program de recuperare destinat reintegrarii lor sociale. Ei n-au scapat niciodata de oprobiul public, dar au primit o sansa pentru reabilitare prin oferirea unui loc de munca, in primii ani dupa eliberare, trupele Aliatilor au introdus in statele eliberate un program de denazificare, condus de psihiatrii, si care se desfasura intr-o anumita etapizare. Cea dintii masura era integrarea sociala, apoi, chiar la locul de munca, se organiza o incapere in care erau chemati unul cite unul si psihanalizati asupra intelegerii actelor lor de colaborationism, capacitatii de a le regreta, intentiilor de viitor, in Germania, unde fenomenul a fost amplu, aceste sedinte se numeau Spruchkammer verhandlung si erau conduse de psihiatri americani. Accentul care trebuie sa cada asupra acestui detaliu - folosirea psihiatrilor pentru denazificare - demonstreaza inca o data ca iesirea dintr-un sistem totalitar este in primul rind un efort de iesire din mentalitati. El are imediat o prelungire culturala, in primii ani dupa iesirea dintr-un sistem totalitar, investitia in presa, educatie, cultura este prioritara. Abia apoi vine reforma economica, pentru ca ea trebuie facuta de si cu oameni eliberati.

Este greu de spus in ce masura un astfel de model de abordare a problemei colaborationismului putea/poate fi aplicat in Romania dupa caderea sistemului comunist. Exista mari diferente: sistemul comunist a fost asimilat si a durat 43 de ani; s-au schimbat citeva generatii pina la eliberarea din 1989; faptele ramin, in continuare, necunoscute publicului; Romania comunista a fost recunoscuta deplin pe plan mondial, primita in ONU si in multe alte organisme internationale; atit timp cit Justitia este nevoita sa judece dupa legile de atunci, colaborationismul nici nu exista.

Un adevarat Proces al comunismului trebuie sa porneasca de la cunoasterea detaliata a sistemului comunist, de la intelegerea modului cum a fost instalat in Romania si cum a fost asimilat si aplicat de catre romani. Istoricii au aici cea mai mare raspundere. Doar o cercetare aplicata si tenace cu sprijinul arhivelor si printr-un mecanism bine organizat de colectare a marturiilor se va putea trage o concluzie asupra unui fenomen atit de complex si care a afectat direct natura umana. O instanta nationala trebuie sa fie ea insasi morala, curatata de orice dubiu si inzestrata cu autoritatea nevoii de adevar. Odata sentinta istorica data, ar trebui sa urmeze Procesul comunismului facut de fiecare roman in interiorul constiintei sale, fara a uita insa ca Romania a cunoscut nu numai dictatura comunista.

incheiem aici analiza istorica a fenomenelor politice, economice si sociale ale statului roman modern si contemporan, cu intreaga sa existenta zbuciumata, de la preliminariile miscarii lui Tudor Vladimirescu din 1921, pina la instalarea regimului comunist in 1948. Rolul acestor volume este acela de a dezvalui si explica o serie intreaga de evenimente necunoscute sau rau propagate si care ne impiedica sa intelegem de ce, in toata aceasta perioada de existenta a statului modern si contemporan roman, anumite fenomene se repeta cu periculoasa similitudine. Ar fi fost extrem de greu pentru autor sa analizeze fenomenele distructive antistatale, antidemocratice si anticapitaliste ale perioadei 1990-1999, fara sa arate mai intii ca aceste apucaturi ale vietii politico-economico-so-ciale din Romania actuala nu sunt in exclusivitate "opera' unor conducatori inculti, mediocri sau tarati de complexe personale, ci au o intreaga istorie in spate. Statul roman contine in corpul sau, in organismele sale, o serie neagra de erori care il impiedica se devina democratic si dezvoltat economic.

in primul rind, faptul ca nu este o creatie constienta si directa a cetatenilor sai, ca Legile sale fundamentale, Constitutiile n-au fost niciodata expresia realitatii politice, economice, sociale si a mentalitatilor, traditiilor si sufletului romanesc, ci niste norme ideale la care natiunea a fost obligata sa se alinieze, sa le respecte sub amenintarea sanctiunii, toate aceste Constitutii fiind, in realitate, copiate dupa niste modele straine. Romania nu va fi niciodata, nici membra in NATO si UE, la fel ca Germania sau Olanda si nu va atinge niciodata nivelul lor de civilizatie, pentru ca civilizatia romaneasca este altfel. Nu contrara, nu subdezvoltata, ci altfel. Lucrul acesta nu s-a inteles, nu se intelege nici acum, motiv pentru care raportul de vasalitate intre cetatean si stat nu va disparea, creind in continuare mari probleme politice, economice si sociale unei Romanii membre in NATO si UE.

Asa cum am vazut din trei volume de informatii, coruptia este un fenomen tipic tipului de stat pe care il avem, al statului birocratic si bugetar, al statului care dirijeaza direct sau ocult toate energiile natiunii catre permanenta sa alimentare cu resurse, pentru a le risipi fara evolutie vizibila si sanatoasa. In fruntea coruptiei va fi intotdeauna clasa politica, ajunsa in Parlament pe liste de anonimi si fara nici o raspundere directa fata de alegator. Statul acesta va proclama intruna principiile democratice si dorinta de piata libera, dar nu va inceta sa caute a dirija procesele intr-o singura directie: Bugetul, marele stapin al destinelor.

Romania va face probabil un alt salt, cum a mai facut in istorie, fara sa-si fi rezolvat problemele fundamentale - problema nationala, sistemul democratic autentic si economia liberala. Toate aceste probleme vor fi influentate de criteriile frumoase, autentice si verificate in sute de ani de catre Occident, dar care apartin unui alt tip de cultura. Capacitatea imensa de adaptare a romanilor se va vedea si acum, dar nu vom fi decit niste adaptati. Cunoscutul om politic de Dreapta, profesorul Emil Tocaci, a constatat in peste 30 de ani de catedra capacitatea extraordinara a romanilor de a asimila, de a invata repede, de a se adapta, dar si lipsa oricarei capacitati de sinteza. Si, la fel ca in celebra analiza a lui Draghicescu, profesorul Tocaci a constatat la miile de studenti si absolventi pe care i-a avut aceeasi problema clasica a permanentei tranzitii: nici un lucru inceput nu este dus pina la capat, cum n-am dus pina la capat nici democratia, nici dictatura.

Fara rezolvarea prin vointa nationala, prin conducere nationalista echilibrata si realista, curatata de orice extreme populiste si demagogice, fara acordarea dreptului fundamental de initiativa tuturor cetatenilor, Romania viitorului, membra in NATO si UE, va reveni, folosind cuvinte noi si limbaj de computer, la problemele ei din timpul lui Alexandru loan Cuza.

in urmatorul volum voi analiza perioada 1990-1999, aratind mecanismele care au determinat imbratisarea de catre romani a sistemului comunist, decaderea acestuia si revolutia din decembrie 1989. Intentionez sa analizez apoi, in detaliu, fenomenele distructive pe care le-am repetat in acest "deceniu al libertatii anarhice', de la cazurile de interventie a Armatei impotriva populatiei, la prabusirile bancare, de la marile cazuri de coruptie, la lovituri de stat, de la nesfirsita reforma economica, Ia nesfirsita ploconeala in fata unor Mari Puteri, de la naivitatile lui Ion Antonescu, la naivitatile lui Emil Constantinescu, de la rolul pozitiv, la rolul negativ al presei, cautind sa aratam si sa explicam nu numai de ce se repeta aceste fenomene, ci si "comportamentul' temelor noastre centrale in acel deceniu: conflictul stat-societate, curentul politic de Dreapta si influenta factorului extern oficial sau ocult.