Fundarea romei

FUNDAREA ROMEI

Asa cum s-a mai amintit in treacat si mai inainte, Roma s-a structurat ca oras-stat mai tarziu decat alte intemeieri latine. Traditia istorica aminteste un numar mare de asemenea formatiuni precum si constituirea timpurie a unei ligi latine, cu institutii proprii si un sanctuar federal. Se presupune ca acest proces este urmarea dezvoltarii agriculturii si a restrangerii importantei pastoritului in Latium, in cresterea importurilor, mai ales, a celor grecesti, in unele schimbari in obiceiurile funerare, dar si in adancirea diferentierii sociale. Rezultatul cel mai spectaculos ramane aparitia unor centre de putere in Muntii Albani (Satricum, Anzio, Ardea, Lanuvium, Praeneste etc.). Descoperirea unor necropole cu faze mai vechi de inmormantare (v. Lanuvium si Osteria dell'Osa) si a unor sanctuare (Ardea, Aricia, Satricum, Cassino) ofera informatii numeroase despre aceasta lume latina. Centrul acestei lumi va continua sa ramana Muntii Albani, zona in jurul careia se va organiza liga latina. In acest areal un loc de prim ordin vor detine Tusculum, Aricia, Lanuvium, Velletri, Alba Longa. Perioada de maxima inflorire a zonei se intinde din sec. VIII-VII i.Hr. (poate si sec. IX i.Hr.) pana in sec. IV i.Hr. cand Roma controleaza absolut intregul Latium, inclusiv, dizolva liga latina. Notam ca aceasta alianta bazata pe un "foedus latinum" nu era initial controlata de Roma, ci de un concilium latinorum ce se reunea la izvorul Ferentin. Fiecare aliat dadea, pe rand, un comandant militar. Chiar daca acest comandant venea de la Roma, actiunile lui erau intreprinse in numele ligii. Alta dovada a preeminentei ligii asupra Romei o constituie amplasarea sanctuarului federal. Trecerea in prim plan a Romei se exprima intre altele, prin transferul centrului religios al ligii in templul Dianei de pe Aventin, eveniment care a putut avea loc pe la cca. 456 i.Hr.

Inceputurile Romei sunt legate, de traditie, de Alba Longa.

In legatura cu intemeierea orasului se pun o serie intreaga de probleme. Mai intai, este vorba de masura in care traditia istoriografica romana este credibila sau nu in reconstituirea de fapte (inclusiv intemeierea romuleana) si precizarea etapelor ei de evolutie. Mai exact, stabilirea cum, cand si in ce imprejurari s-a facut saltul enorm de la o asezare modesta la un centru de prim ordin, care a realizat, este drept, intr-o foarte lunga durata (456 - cca. 225 i.Hr.) dominatia asupra intregii peninsule, inclusiv subordonarea coloniilor grecesti.

Cea de-a doua problema priveste masura in care localizarea geografica a Romei arhaice intr-un punct nodal al acelei via salaria a favorizat aceasta crestere uluitoare. In ce masura interesele etrusce si cucerirea etrusca efectiva au determinat transformarea unei asezari protourbane intr-un oras propriu-zis constituie o alta intrebare. Si nu in ultimul rand, daca anumite particularitati ale modului de viata arhaic roman (care se apropie foarte mult de Sparta lui Lycurg) caracterizat prin elogiul sobrietatii si al muncii, atasamentul pentru valorile traditionale (religioase, rituale, de ex. riturile legate de confarreatio, morale), importanta acordata fortei fizice si valorilor militare, subordonarea absoluta a intereselor individuale fata de interesul comun, respingerea imprumutului cultural, a bogatiei mobiliare, ca si a ideii de etalare a ei au jucat vreun rol in succesele in plan politic. In mod sigur aceste trasaturi explica lunga supravietuire a acestor valori traditionale si lentoarea cu care s-au produs modificari in modul de viata roman.

Problema esentiala ramane cata credibilitate poate fi acordata traditiei privind intemeierea Romei (asa cum este narata de Plutarh in Viata lui Romulus) si daca evolutia Romei, in prima perioada din istoria sa, a urmat schema pe care o cunoastem prin istoriografia latina: o succesiune a doua serii de regi ("nationali" si etrusci), evenimente asociabile cu fiecare din cei 7 regi, alungarea ultimului rege etrusc, instaurarea republicii si desemnarea celor dintai magistrati republicani (consulii).

Fara a se intra in prea multe detalii este necesar sa se sublinieze ca istoriografia moderna a depasit faza hipercriticista inaugurata de Mommsen si Ettore Pais. Si ca operand cu mai multe surse si metode de cercetare - analiza comparata a religiei romane, identificarea unor fapte materiale care sa confirme marea vechime a legaturilor cu lumea egeeana, mai ales, recuperarea trecutului real al Romei gratie descoperirilor arheologice din Roma, Latium si restul Italiei centrale s-a putut ajunge la un consens aproape unanim in ceea ce priveste autenticitatea si istoricitatea traditiei. Fara nici o indoiala cu retusarile de rigoare.

Dovezile cele mai substantiale raman cele arheologice. Care sunt principalele castigurui bazate pe aceste observatii, ca si principalele critici aduse traditiei se va vedea mai incolo.

Unul din castigurile esentiale ramane apartenenta unei parti din populatia romana la lumea latiala, fapt confirmat prin tipologia urnelor identificate pe Palatium, Germal si in for. Prin aceasta se da substanta legendei care leaga Roma de Alba Longa. Datarea in sec. VIII i.Hr. a celor mai timpurii resturi de asezare si morminte adiacente justifica functia esentiala a Palatinului in viata religioasa si politica romana aici pastrandu-se, pana in perioada imperiala, "coliba" lui Romulus in care se afla cel mai important obiect ritualic de care numele lui era asociat - toiagul de augur cu care a trasat conturul Romei.

Elementul de noutate pe care l-a adus cercetarea arheologica se refera, in primul rand, la demonstrarea simultaneitatii evolutiei Romei si Latium-ului, amandoua zonele intrand in aria de difuziune a civilizatiei subapeninice si protovillanova. Pe de alta parte, s-a confirmat datarea in secolul VIII i.Hr. (dupa traditie se oscileaza intre 750-753 i.Hr.) a celor mai timpurii urme de locuire mai consistente. De aici concluzia ca secolul VIII i.Hr. ramane un moment crucial in istoria Romei. Fara ca aceasta sa insemne ca avem de-a face cu o cetate intemeiata in conformitate cu un ritual pe care romanii l-au conservat pana la Constantin cel Mare. Dimpotriva faptele arheologice au dovedit ca Roma nu a avut un inceput care sa justifice puterea si stralucirea de mai tarziu, ci a evoluat, ca toate statele de tip polis de la structuri rurale la o asezare protourbana si urbana. A reiesit, fara nici un dubiu, ca prezenta etrusca si cresterea importantei influentei grecesti au fost esentiale si din punct de vedere urbanistic si arhitectonic si din punct de vedere administrativ in cresterea Romei. De altfel, cel mai vechi zid de incinta identificat, construit din tuf vulcanic, este de epoca serviana (adica cel mult de la sfarsitul secolului VII i.Hr.). S-a confirmat si modalitatea prefigurata de traditie ca Roma a parcurs aceleasi etape general cunoscute, si anume asocierea (sinoekism) intr-o asezare noua a mai multor sate. Descoperirea necropolei de inhumatie de pe Quirinal a confirmat polietnismul populatiei romane fondatoare. In aceasta perspectiva originea latina si sabina a regilor zisi "nationali" nu are de ce sa socheze. Ea apartine realitatii intrinseci a Romei arhaice. Cat priveste durata perioadei regale (753-509 i.Hr.), numarul regilor (7) si modalitatea de instaurare a republicii, aici s-a mers de la negarea istoricitatii regilor (Mommsen, Et. Pais) la recunoasterea a 6 regi (cu exceptia lui Romulus), chiar la acceptarea ideii ca nu este exclus ca cei 7 regi sa fie doar aceia ale caror nume traditia le-a pastrat, dar ca in realitate au fost mai multi. Au existat si incercari de a vedea in functiile primilor patru regi o proiectie mitica a functiilor zeilor suverani din vechiul panteon indo-european: Romulus prin accesele de violenta ar fi proiectia lui Varuna, Numa Pompiliu ar desfasura acte asemanatoare cu functiile lui Mithra (datator de legi, creator de stare de armonie), Tullus Hostilius ar fi o proiectie a lui Indra, in vreme ce Ancus Marcius ar fi echivalentul gemenilor binefacatori Asvin. Aceasta tentativa ramane o pura speculatie dupa cum impingerea intr-un trecut nedefinibil a regalitatii romane nu se poate demonstra prin fapte. Ceea ce poate fi catalogat drept calcul artificial ramane durata perioadei regale (753-509 i.Hr.) si numarul de ani acordat fiecarei domnii - cca. 35 de ani. Nu se poate pierde din vedere insa ca varsta de 35 de ani pare sa fi jucat o functie magica in regalitatile indo-europene (v. arieni, hittiti, micenieni). Dupa cum nu se pot exclude din judecata sfarsitul nebulos al unor domnii (v. Romulus), ca si ceremonialul particular de intronare, rolul jucat de oracole in aceste proceduri speciale. In ceea ce priveste "dinastia etrusca" mai buna cunoastere a civilizatiei toscane a dovedit ca nu se poate vorbi de etrusci, in general. Ca regii etrusci nu se constituie, in realitate, intr-o dinastie si ca fiecare "suveran" in parte reprezinta eventual interesele unui alt oras-stat etrusc (Tarquinia, Vulci, poate Caere).

Este necesar sa se adauge aici si o opinie mai noua (Ella Hermon, 2001) in legatura cu regii etrusci de la Roma. Aceasta opinie este construita pe o idee perfect valabila si anume pe valoarea personala a luptatorului si pe relatia speciala dintre capetenie si suita sa. De aici impresia ca regii etrusci de la Roma nu sunt neaparat exponentii cetatilor lor de bastina, ci sunt in realitate "condottieri" care si-au asumat un risc, in nume si in folos, proprii.

In general sunt asociate cu prezenta etrusca o serie de transformari importante. Se crede ca din sec. VII-VI i.Hr. Roma se transforma intr-un veritabil centru urban, adica inceteaza functia funerara a forului, loc destinat acum vietii publice si economice, cu temple dedicate unor divinitati poliade (v. templul capitolin), cu o structura administrativa in care elementele etnice si de descendenta familiala isi pierd importanta in favoarea repartitiei in functie de domiciliu si poate si de tipuri de activitati economice desfasurate. Poate ca o polarizare ocupationala se adanceste prin aceasta noua structurare administrativa atribuita, de traditie, lui Servius Tullius (= Mastarna).

R. Bloch, unul din istoricii care acorda o foarte mare greutate traditiei, crede ca de aceeasi perioada pot fi legate si alte opere de urbanistica: realizarea de lucrari edilitare, in principal, lucrari hidraulice, aparitia decoratiei monumentale etc. Si tot R. Bloch crede ca poate dovedi ca tema periplului lui Enea ar data cel putin din sec. VI i.Hr. Legaturile neintrerupte cu Egeea justifica ideea lui Bloch. Cred ca exista si o mare doza de optimism in afirmatiile lui Bloch. Sigur, nu se poate contesta ca de perioada regalitatii etrusce se leaga construirea primului zid de incinta al orasului, pavarea forului, construirea templului dedicat Triadei capitoline si templul Dianei de pe Aventin, ca apar unele rudimente de lucrari hidraulice si sunt folosite antefixele pentru decorarea fatadelor unor monumente. Nu trebuie sa uitam insa ca nu numai la inceputul sec. II i.Hr., dar chiar si in Roma lui Nero, orasul era departe de a avea un aspect spectaculos: strazile erau inguste, serpuitoare si nepavate, casele erau construite fara sa se respecte vreo regula urbanistica, din materiale inflamabile. Cat priveste constructiile hidraulice acestea sunt legate de un moment tarziu, mai exact, de numele lui Appius Claudius. Daca adaugam si amanuntul ca romanii nu au batut moneta proprie pana in a doua jumatate a sec. III i.Hr., ca din aceeasi vreme dateaza o serie de interdictii privind desfasurarea activitatilor comerciale de catre senatori, ca prin legea celor XII Table era interzisa etalarea bogatiei si stocarea metalului pretios se poate realiza masura in care cele trei domnii etrusce au transformat o asezare in care mentalitatile arhaice prevalau intr-un oras cu o viata economica tumultoasa, in care principiile de urbanistica erau la mare pret.

Este necesar sa se sublinieze ca o serie de arheologi (Modestov, Boni Pinza, Peroni, Müller-Karpe, Gjerstad), istorici (Pallottino, R. Bloch, Pareti) si istorici ai religiilor (Dumézil) au contribuit la mai buna luminare si intelegerea traditiilor istoriografiei antice cu privire la intemeierea Romei, structura Romei primitive, rolul celor doua serii de regi si natura polietnica a celor dintai locuitori ai orasului - latini, sabini si etrusci. Si aceasta in pofida faptului ca atitudinea sceptica nu a fost abandonata cu totul, ultimul nume de anvergura care o imbratiseaza fiind acela al unui mare romanist - A. Alföldi.