Drobeta

Drobeta

Drobeta a fost primul loc din Dacia sudica in care a patruns stapanirea imperiului la nord de Dunare si unde s-a altoit o viata romana peste o asezare dacica de seama.

Conditiile geografice, bogatiile agricole, clima dulce, modul de drumuri terestre si fluviale , cel mai de seama port al Daciei la Dunare si poarta a provinciei prin podul imperial - toate au creat Drobetei insemnate avantaje, asigurandu-i prosperitatea urbanistica si economica.

In jurul orasului, pe o terasa ridicata se extinde o campie adanca de sase kilometri si inchisa de arcul unor dealuri propice culturii vitei de vie si injghebarii unor gospodarii sclavagiste de tipul villa rustica.

(T, Dumitru, 1968, p. 289).

Situata pe malui Dunarii, la capatul celebrului pod peste fluviu costruit de Apolodor din Damasc, Drobeta, a devenit un important centru comercial si mestesugaresc.

Traficul comercial pe fluviu spre Pontul Euxin si Europa Centrala, situatia sa ca insemnat port la Dunare, legaturile cu interiorul Daciei si cu provinciile din Balcani, un important serviciu vamal care functiona aici (portorium maritimum et terrestre) au facut din Drobeta un centru economic de prim ordin. Aici exista o asociatie de fabri si chiar un collegium de Augustales pentru cultul imparatului si al Romei. (Istoria Romanilor, 2001, p. 58-59).    

Pana la data cand Traian a sapat primul canal ce a strabatut coltii de stanca de la Portile de Fier, Drobeta constituia ultima escala a corabiilor care urcau fluviul, dupa cum Dierna era locul de acostare al celor ce-l coborau, pe la Cazane.

Apreciata dupa importanta vestigiilor si bogatia materialului epigrafic, ea ne apare ca cel mai de seama centru urban al Daciei de sud.

Drumul de la Dierna strabatea Drobeta si continua spre inima Oltenieide azi, pana la Romula, marea cale imperiala a Moesiei Superior, dupa ce calca podul lui Traian, prin Drobeta, se indrepta catre Bumbesti si valea Jiului, pana in lunca Muresului, unde se lega de drumul Sarmizegetusa-Apulum. Era de asteptat ca un centru urban atat de important sa atraga atentia multor cercetatori romani si straini.

Ruinele Drobetei ocupa o suprafata de aproape doi kilometri, in decursul veacurilor, ele au suferit insemnate distrugeri, in secolul al XIII-lea, prin constructia cetatii feudale din gradina publica a orasului actual Turnu Severin (,,Turnul lui Sever,,) , aceste ruine au devenit cariera de piatra a zidarilor, folosita mereu pana in 1835 - o data cu fondarea orasului modern - intreaga arie a cetatii antice a fost acoperita de cea inaltata in zilele noastre, distrugerile au continuat prin colectionari si arheologi diletanti.

La cronicarii romani Miron Costin, Dimitrie Cantemir si Constantin Cantacuzino-Stolnicul intalnim numai cuvinte de admiratie despre ruinele Severinului si despre minunatia podului lui Traian.

Meritul de a fi cercetat pentru prima data intregul complex de ruine de pe ,,Campul Severinului,, (pe atunci nelocuit), ii revine lui Marsigli, pe care il gasim in anul 1689 la Severin, cautand sa lege un pod de vase de ruinele picioarelor podului lui Traian, ca sa treaca armatele austriece in Valahia.

Aceasta imprejurare a fost pentru el un fericit prilej ca sa poata cerceta amanuntit inscriptiile, pietrele sculptate si ruinele de la Turnu Severin si sa ridice cateva schite topografice, azi extrem de pretioase pentru noi.

Intre anii 1896 si 1899, Grigore G. Tocilescu a organizat primele sapaturi arheologice la Drobeta, la castrul si podul roman, urmate de fericite descoperiri epigrafice, arhitecturale, sculpturale, numismatice, lui ii revine meritul de a fi precizat fazele de viata ale asezarii si de a fi facut cunoscuta lumii stiintifice internationale.

Lucrarile lui Tocilescu au fost reluate intre cele doua razboaie mondiale de catre Al. Barcacila, care a degajat aproape complet castrul si baile romane si a infiintat muzeul local ,,Portile de Fier''. Ca rod al acestor indelungate cercetari, posedam azi la Drobeta un numar de peste 100 de inscrptii pe piatra si pe diferitealte materiale dure.

Izvoarele literare antice si cele epigrafice ne-au pastrat numele Drobetei ortografiat in doua feluri: Drobeta si Drubeta, textele epigrafice emanate de la autoritatile locale si de la unii particulari il transcriu sub forma Drobeta, in schimb inscriptiile ramase pe caramizi si provenind de la unele persoane de mai mica importanta folosesc transcrierea Drubeta.

Rezulta ca cele doua forme erau folosite paralel, atat in vorbire cat si in scris ; Drubeta fiind o rostire mai populara (ca si in cazurile Napoca-Napouca si Comidava-Cumidava), oricum ar fi, toponimicul este limpede dacic.

Dupa Tomaschek si Parvan, el este format din radacina drobe-drube si terminatia -ta, traducandu-se in limba romana cu toponimicul ,,Despicata'', aceasta denumire isi poate gasii explicatia in anumite aspecte orografice si hidrologice locale, ca despicaturile adanci din platforma Dunarii (Ogasul Tabacarilor, Valea Fantanilor) sau prin desfacerea fluviului in soua brate, chiar in fata Drobetei.

O Drobeta geto-dacica se atesta si din punct de vedere arheologic, prin materialele ceramice culese din sapaturile arheologice facute la castrul roman si in alte puncte. Ea se dezvoltase ca una dintre multele davae (,,asezare,,-,,sat") de pe valea Dunarii, in legatura economica la inceput cu lumea elenistica, mai apoi cu Imperiul roman, de aceea se admite ca patrunderea romanismului la Drobeta precedase anexarea militara romana care are loc in anii 101-102.

Unii istorici de la inceputul secolului nostru au crezut ca Drobeta fusese anexata de romani si transformata in municipium inca din timpul lui Domitian, ea fiind acel oras aninim al Moesiei din care pornise expeditia lui Cornelius Fuscus impotriva lui Decebal.

Anexarea Drobetei la imperiu s-a facut inca din timpul primei expeditii a lui Traian impotriva dacilor, ea a devenit o puternica baza militara prin concentrarea unor mari efective, chemate sa participe la construirea podului imperial si la pregatirile pentru ultima campanie a imparatului impotriva lui Decebal.

Atunci cand a izbucnit cel de-al doilea razboi al lui Traian cu Decebal, ea a constituit principala baza de operatii si locul cartierului general al imparatului. Erau prezente la Drobeta importante detasamente ale legiunilor I Italica, a V-a Macedonica, a VII-a Claudia, a XIII-a Gemina, I Adiutrix si a IV-a Flavia. Mare va fi fost, desigur si numarul trupelor auxiliare, dintre care cunoastem numai cohortele a II-a Hispanorum, I Cretum si a III-a Brittonum, gratie stampilelor de pe caramizi aflate in zidaria podului; precum si pe cohors I Antiochensium care ar fi putut construi castrul de piatra.

Cantonarea acestor trupe s-a facut in mari castra aestiva, din pamant, cum fusese cel dintre Turnu-Severin si Schela Cladovei, lung de 650 de metri si lat de 576 de metri (notat prima data de Marsigli, iar azi distrus si nivelat), o data cu aceste legiuni si trupe auxiliare s-au stabilit la Drobeta si primii colonisti, in canabele si vechea asezare autohtona getica.

Intre anii 102-105, s-a desfasurat la Drobeta o febrila campanie de constructii cu caracter militar; podul lui Traian si castrul de piatra, al caror arhitect a fost vestitul Apolodor din Damasc.

Planuite mai demult, ele au legat definitiv Dacia de imperiu si au asigurat avantul economic al Drobetei, prin tehnica sa temerara, constructia podului a starnit mare admiratie in antichitate, ca si in timpurile moderne; cu ocazia inaugurarii lui s-au batut medalii de bronz, iar Columna lui Traian il reproduce la loc de cinste, intr-una din scenele sale.

Zidit pe 20 de picioare de piatra, podul era lung de 1134, 90 de metri si lat de 14, 55 de metri, marea latime a podelei sale de barne arata ca circulatia intensa a marfurilor si calatorilor, care treceau mai ales din Dacia in imperiu.

Marea primejdie pentru stabilitatea acestui pod nu au fost amenintarile barbare, ci insasi Dunarea prin aluviunile ei, cresterea apelor si presiunea sloiurilor de gheata asupra picioarelor care barau o treime din latimea fluviului, el a fost mentinut gratie multor reparatii si sacrificii tehnice, pentru prosperitatea orasului, nevoile militare si economice ale provinciei.

Titlul de municipiu il detine de la Hadrian, probabil din anul 124, cu prilejul unei mari vizite imperiale in Dacia, este imposibil ca in timpul acestei calatorii Hadrian sa nu fi vizitat orasul de la Dunare.

Cea mai veche inscriptie care vorbeste de municipium Aelium Hadrianum Drobetensium este insa numai din anii 145, aparand ca o dedicatie pusa imparatului Antoninus Pius. Orasul a fost atribuit tribului Sergia, din perioada de tzrei sferturi de veac cat timp orasul a ramas in situatia de municipiu, sunt cunoscute o serie de documente epigrafice privitoare la el.

Consiliul sau municipal (ordo) a avut ca membri titulari sau onorifici personaje de seama din lumea plutocratica locala ori din alte parti, geniului acestei adunari (genius ordinis) i-a fost inchinat un altar prin grija lui Cn. Aemilianus quqttuorvir si pontifex al orasului, cu o motivare ramasa pentru noi de neinteles din cauza deteriorarii inscriptiei.

Prosperitatea orasului indreptatea acest consiliu sa-si atribuie titlul pompos de splendidissimus ordo, atunci cand acorda in chip onorific insignele decurionate lui M. Val. Longinus, med (icus) leg (ionis) VII C (audiae), ingropat in varsta de 23 de ani de catre parintii sai, in Drobeta.

In lista dregatorilor municipali drobetani mai intalnim pe Lucius Iulius Bassus, decurio et quaestor, omorat de hoti in partile Mehadiei; pe Lucius Quaesidius Praesens, decurio si quinquenalis, retras la Viminacium, in nordul Serbiei, unde a fost si ingropat si pe M. Arrius Saturnius, decurion al municipiului la varsta de 16 ani.

O data cu inaltarea sa in situatia de municipiu, orasul a capatat invoirea de a-si organiza un colegiu de Augustales, despre care stim prea putin. Un membru al acestei asociatii a fost M. Micinius Sinphorus, dupa nume un peregrin sau un libert. Organizatia aceasta si-a continuat activitatea si in perioada cand orasul trecuse in randurile celor cu dreptul de colonia.

Un frumos bloc de piatra, intrebuintat in evul mediu ca material de constructie in zidul bisericii catolice de la ,,Turnu lui Sever", ne-a pastrat o eleganta dedicatie adresata imparatului Caracalla, prin anii 198-210 a. Chr., din care rezultaca la acea data orasul devenise colonia Septimia Drobeta, ca o binefacere a imparatului Septimiu Sever.

Noul sau ordo poarta si el adesea epitetul de splendidisimus, o noua dovada despre continua prosperitate economica si urbanistica a orasului. Orasul a dispus inca din faza sa de municipiu de un mare teritoriu rural cu numerosi vici, extins mai aess spre rasarit, nord si sud-est.

Ca bogatii, acest teritoriu dispunea de terenuri fertile, livezi de pomi si pasuni, dar era cu totul lipsit de exploatari miniere, dintre toate orasele Daciei Inferioare, Drobeta a posedat importante si apropiate cariere de piatra folosita la constructii si monumente.

In prima jumatate a secolului al II-lea a. Chr., orasul a folosit un calcar nisipos, usor de fasonat, dar putin rezistent la aer liber, extras din satul Bahna (langa Severin) si de pe malurile Dunarii de langa Portile de Fier.

Alimentarea Drobetei cu apa potabila se facea printr-o conducta din tuburi de lut, care capta izvoarele din ,, Valea Fantanilor " situate pe Ogasul Budilovatului, de pe langa comuna Breznita (langa Severin).

Productia mestesugareasca la Drobeta, de un caracter foarte variat, se reflecta in prezenta unei schola (collegium) fabrum, organizat paramilitar, asa cum rezulta dintr-o lunga inscriptie funerara, piatra s-a descoperit in interiorul orasului, la Balotesti (langa Severin), dovada ca cei mentionati pe ea traiau ca proprietari de tara. Colegiul fabrilor din Drobeta dispunea de un local propriu denumit schola, unde isi pastra arhiva, sreagurile si diferite obiecte de parada, el mai avea obligatia stingerii incendiilor.

Format din tamplari, fierari, armurieri, colegiul lucra probabil diferite furnituri necesare armatei pe care le depozita in magaziile din port, ca sa fie expediate garnizoanelor de pe malurile Dunarii. Ca toate asezarile importante din Dacia, Drobeta si-a avut si ea atelierele ei mestesugaresti de olarie, in care se reproduceau vase de terra sigillata si lampi cu firma marilor producatori din provinciile apusene ale imperiului, in multe cazuri, caramizile inca nearse se transformau in material pentru scris, folosit de cei care se straduiau sa invete alfabetele latin si elin.

Din punct de vedere etnic, intalnim la Drobeta o populatie felurita - situatie explicabila prin functia economica a orasului, asezat la rascruce de drumuri si important port pe Dunare, marea majoritate a numelor mentionate in inscriptii este latina. Elementul geto-tracic a ramas insa puternic si sub stapanirea romana, nume ca Daciscus, Melgidianus si Apulensis apartin populatiei autohtone, care se manifesta local si in plastica.

Elementul de colonizare elen sau elenizat, stabilit la Drobeta, se reflecta in multe nume de persoane, onomastica ilirica se intalneste in nume ca: Ulcudius Baedari, casatorit cu Sutta Epicadi ; Linda Severus si Liccaius Vinentis, soldati.

Principala necropola a orasului Drobeta se gasea spre apus, in lungul drumului roman ce ducea spre Dierna, ea se prelungea pana in malul Dunarii.

In 1883, cu ocazia extinderii cheiului portului de la Turnu Severin, s-au descoperit, in apropiere de fluviu, 38 de morminte romane adapostite in sarcofage de de piatra, in cavouri de caramizi si in cosciuge de plumb.

Inventarul era destul de bogat, iar monedele indicau inmormantari din prima jumatate a secolului al III-lea a. Chr. In panteonul Drobetei intalnim divinitati obisnuite din lumea romana (fie in inscriptii, fie in reprezentari sculpturale), ca Hercule, Genius, Iupiter, Marte, Minerva, Venus, Iupiter Capitolinul, separat sau sincretizat cu alti zei peregrini, era venerat in oras.

Ultima stire despre Drobeta o avem din timpul lui Iustinian, acum i se pierduse si vechiul nume, istoricul Procopius o numeste Theodora, iar Iustinian nu o mai recladeste (orasul a fost aproape distrus in urma invaziilor lui Atilla), fiind prea expusa invaziilor barbare.

Este foarte probabil, ca localitatea a suferit o distrugere totala in urma atacurilor hunice, iar populatia ei a fost imprastiata si astfel stravechiul toponimic geto-dac a fost dat uitarii. (D. Tudor, 1968, p. 289-230).