De la cetate la imperiu, etapele istoriei Romei

Regatul Roman
753 i.Hr. - 510 i.Hr.
Republica Romana
510 i.Hr. - 27 i.Hr.
Imperiul Roman
27 i.Hr. - 476 / 1453 d.Hr.

Roma Antica a fost un ora -stat a carui istorie se intinde in perioada de timp cuprinsa intre 753 i.Hr. i 476 d.Hr. Pe parcursul existen ei sale de douasprezece secole, civiliza ia romana a trecut de la monarhie la republica i, apoi, la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest i intreaga arie in jurul Marii Mediterane, prin cuceriri i asimilare, insa, in final, a cedat in fa a invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcand, astfel, declinul Imperiului Roman i inceputul Evului Mediu. Civiliza ia romana e, deseori, clasificata ca o parte din Antichitatea Clasica, impreuna cu Grecia antica, o civiliza ie care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antica a adus contribu ii importante in organizarea politica i administrativa, juridica, arta militara, arta, literatura, arhitectura, limbile Europei (limbile romanice), iar istoria sa continua sa aiba o influen a puternica asupra lumii moderne.

Perioada monarhiei

Regatul Roman a fost guvernul monarhal al ora ului Roma i al teritoriilor sale de la Fondarea Romei, fondarea sa in 753 i.Hr. de catre Romulus i Remus, pana la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus in 510 i.Hr. i formarea Republicii Romane. Dupa legenda, ora ul Roma a fost intemeiat in anul 753 i.Hr. de catre Romulus i Remus, care au fost crescu i de catre o lupoaica. In legenda romana, cand grecii au dus Razboiul troian impotriva ora ului Troia, prin ul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterana catre Italia i a fondat Lavinium. Fiul sau, Iulus, a mers mai departe, fondand ora ul Alba Longa. Din familia regala a Albei Longa au venit cei doi gemeni, Romulus i Remus, care au purces la fondarea Romei in 753 i.Hr .

Legenda intemeierii Romei ii face pe troieni de origine latina, de vreme ce Aeneas a venit din Troia, a fondat Lavinium, un inut de limba latina i un ora cu nume latinesc Alba, cuvant care a i disparut la al ii, in afara de romanii-daco-geti, care vorbeau limba latina inainte de intemeierea Romei.

Perioada republicii

Republica Romana a fost guvernarea republicana a ora ului Romei i a teritoriilor sale din 510 i.Hr. pana la instaurarea Imperiului Roman, care este plasata, uneori, in anul 44 i.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 i.Hr., anul in care Senatul roman i-a acordat lui Octavianus titlul de August. Ora ul Roma sta pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei (in care era vorbita limba latina} i grani a de sud a Etruriei,unde traiau etruscii si care erau din neamul tracilor, teritoriu in care se vorbea limba etrusca, adica limba latina vulgara.

Perioada imperiului

Imperiul Roman este termenul utilizat, in mod conven ional, pentru a descrie statul roman in secolele dupa reorganizarea sa din ultimele trei decade i.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. De i Roma de inea un imperiu cu mult inainte de autocra ia lui Augustus, statul pre-augustian este descris, in mod conven ional, ca Republica Romana. Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterana, precum i regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul imparat de la Roma a fost detronat in 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea imparat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat sa existe, de i i i mic ora incet-incet teritoriul, pana in 1453, cand Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc i de Na iune Germana) i din est ( aratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar i in perioada moderna. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferen e, de toate statele europene post-romane in activitatea de guvernare, drept i organizarea justi iei, tipul de arhitectura i in multe alte aspecte ale vie ii.

Religia romana.

Peninsula italica inainte de unificarea romana adapostea popula ii de origine diversa, intre care cei mai importan i erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru i etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatica. Ei erau vesti i, incepand de la sfar itul Republicii, inceputul sec. I i.H. Religia romana arhaica se intemeia pe un panteon divin i pe o mitologie puternic inraurita de mitologia greaca. Georges Dumézil a subliniat existen a unei "ideologii tripartite" indo-europene in triada romana Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Mars (care reprezenta func ia razboinica) i Quirinus (care reprezenta func ia nutritiva i protectoare). Vechiul sacerdo iu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines Maiores: flamen Dialis, flamen Martialis i flamen Quirinalis) i marele preot (pontifex maximus), func ie care, incepand cu Caesar, va reveni imparatului.

Comparata cu iudaismul i confucianismul, religia romana imparta e te, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradi ie i pentru datoria sociala.

Cultul domestic consta in sacrificii de animale i in ofrande alimentate i florale adresate stramo ilor i geniului protector al locului. Casatoria se celebra in caminm, sub auspiciile zeita ilor feminine Tellus i Ceres. Mai tarziu, Iuno a devenit garanta juramantului conjugal. De doua ori pe an, ora ul sarbatorea culturile mor ilor - Manii i Lemurii, care se reintorceau pe pamant i se hraneau cu mancarea ce le era pusa pe morminte. Din sec. al III-lea i.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupa i in perechi ale caror statui erau expuse in temple.

Etapele istorice

Origini

Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins ceta enia romana i la locuitorii din afara Italiei pentru to i barba ii adul i din intregul Imperiu Roman, ridicand, astfel, popula ia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importan a acestui decret este una mai degraba istorica decat politica. A pus bazele integrarii, astfel incat mecanismele juridice i economice ale statului sa poata fi aplicate de jur imprejurul zonei mediteraneene, a a cum se intamplase odinioara cu intreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societa ile deja integrate cu Roma, a a cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la departare, prea sarace sau doar prea diferite, a a cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.

Divizarea imperiului a inceput cu institu ia tetrarhilor, la sfar itul secolului al III-lea, prin reforma imparatului Diocle ian, ca o institu ie care sa asigure un control mult mai eficient al intinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul in doua par i, cu doi impara i domnind in Italia i Grecia, fiecare fiind coimparat pentru celalalt. Aceasta divizare a continuat pana in secolul al IV-lea, cand Constantin cel Mare a reu it sa devina singurul imparat al Imperiului Roman. Constantin a decis sa gaseasca o noua capitala imperiala i a ales Bizan ul pentru acest scop.

Constantin a redenumit ora ul Noua Roma, dar capitala a fost denumita popular Constantinopol. Noua capitala a devenit centrul administrativ al Imperiului Roman. Constantin a fost, de asemenea, primul imparat cre tin. De i imperiul nu era inca bizantin pe vremea lui Constantin, cre tinismul avea sa devina una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opozi ie cu paganismul Imperiului Roman.

Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost batalia de la Adrianopol din 378. Infrangerea de la Adrianopol i moartea imparatului Valens este o data posibila pentru impar irea lumilor in "antica" i "medievala". Imperiul Roman a fost impar it, mai tarziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a reunit Imperiul in 392. In 395 el a reimpar it imperiul intre fiii sai, Arcadius, in est, i Honorius, in vest. Din acest moment, se obi nuie te identificarea celor doua imperii sub nume diferite: 'Imperiul Roman de Rasarit' i 'Imperiul Roman de Apus'.

Istoria timpurie

'Imperiul Roman de Rasarit' a fost, in cea mai mare parte, scutit de dificulta ile celui din vest in secolele al III-lea i al IV-lea, in parte datorita unui simplu fapt: civiliza ia urbana era mai dezvoltata in Occident, i invadatorii erau mai atra i de boga ia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diver i invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar in rasarit au reu it cel mult sa ob ina un tribut. Teodosius II a extins zidurile ora ului Constantinopol, transformand ora ul intr-o fortarea a . Imparatul Zenon a fost conducatorul par ii rasaritene a imperiului in momentul in care vestul s-a prabu it (476). Zenon a negociat cu go ii, reu ind sa indeparteze pericolul unei invazii, lasandu-le insa controlul asupra jumata ii de vest.

In secolul al VI-lea, au inceput conflictele cu Imperiul Persan, slavii i avarii. Crizele teologice, dominau, de asemenea, imperiul. Totu i, Imperiul Roman de Rasarit (Est) nu i-a uitat radacinile occidentale. In timpul imparatului Iustinian I i a genialului sau general Belisarius, imperiul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii i sudul Spaniei.

Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dand noul Corpus Juris Civilis, de i este de notat ca aceste legi erau inca scrise in limba latina, o limba care devenise invechita i pu in in eleasa chiar i de cei care scrisesera noul cod de legi. In timpul domniei lui Iustinian, a fost construita Catedrala Sfanta Sofia, in 537. Aceasta catedrala avea sa devina centrul vie ii religiose bizantine i centrul cre tinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost i o perioada de inflorire culturala.

Iustinian le-a lasat urma ilor o visterie goala, in plus ace tia nu au fost in stare sa faca fa a atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat i au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii i, mai tarziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la inceputul secolului al VII-lea, per ii au invadat i au cucerit Egiptul, Palestina, Siria i Armenia. Per ii au fost invin i i teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de imparatul Heraclius cel Tanar in 627. Dar apari ia nea teptata a triburilor unite de arabi, proaspat converti i la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuiza i de eforturile uria e facute in razboaiele cu per ii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai grea infrangere a bizantinilor a fost la Yarmuk, in Siria. Heraclius i guvernatorul militar al Siriei au raspuns greoi noii amenin ari, astfel Mesopotamia bizantina, Siria, Egiptul i Exarhatul Africa au fost incorporate definitiv in posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei in 698. Lombarzii au continuat sa se extinda in Italia, cucerind Liguria, in 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, in 751, lasandu-le bizantinilor sa controleze doar doua regiuni restranse in "tocul" i in "varful cizmei" italiene.

Imparatii

In sec. III, in timpul lui Diocle ian, care a dus pana la ultimele consecin e principiul absolutismului monarhic, cultul imperial facuse din imparat un personaj sacru, adorat dupa riturile cur ilor orientale.

Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, cre tinat i botezat in cultul arian abia in ultimele zile ale vie ii, a dat, in 313, 'edictul din Milano'. De fapt, Constantin doar cunoscuse i aprobase, in 313, ordonan a data in Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de imparatul Licinius, in 312, care, la randul ei, repeta edictul de toleran a dat de Galerius (succesorul lui Diocle ian, in Occident) (311). Edictele de toleran a a cre tinilor, apoi adoptarea cre tinismului ca religie de stat (de catre Teodosiu I, in 392), au fost masuri dictate de ra iuni politice precise: in multitudinea eteroclita de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La inceput, aceasta religie fusese cea a zeului Soare; dar cand majoritatea popula iei din cele mai importante i mai bogate regiuni - Asia Mica, Siria, Egiptul - trecuse la cre tinism, era firesc ca aceasta noua religie sa devina religie de stat, iar imparatul sa fie, in acela i timp, eful politic i religios al Imperiului. Ca atare, re edin a sa va fi "Palatul Sacru", cand va deceda va fi inmormantat intr-o biserica cre tina, iar el i imparateasa vor fi declara i, uneori, sfin i cre tini, cum s-a intamplat cu Constantin i mama sa Elena.

Incoronarea imparatului era forma religioasa prin care se consfin ea autoritatea sa de loc iitor pe pamant al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el ramane legislator i comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar in calitatea sa de ef al unui imperiu cre tin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost investit Constantin de Conciliul din Niceea), adica egal in rang cu apostolii. Juri tii bizantini au recunoscut autoritatea absoluta a voin ei imparatului. In conformitate cu aceasta doctrina, orice jignire adusa imparatului era considerata un sacrilegiu; iar o razvratire impotriva autorita ii sale era pedepsita i cu excomunicarea.

In consecin a, o lege care sa reglementeze succesiunea la tron nu exista i nici nu ar fi putut sa existe, caci insa i voin a Providen ei, necesara i suficienta, o facea absolut de prisos. Nici o familie regala in sanul careia sa fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni impara i i candida ii de cea mai umila condi ie sociala. Impara ii Iustin I i Vasile I fusesera simpli arani; Leon V i Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseria . i chiar daca era vorba de un uzurpator printr-un act de violen a, singura condi ie era ca un pretendent la tron sa fie aclamat de Senat, de armata i de popula ia Constantinopolului; in care caz, i un uzurpator devenea 'alesul lui Dumnezeu', caci voin a divinita ii se exprima tocmai prin aceasta alegere, prin aceste aclama ii. Din cei 109 impara i pe care i-a avut Bizan ul, numai 42 au sfar it cu bine; 12 au fost for a i sa abdice, 20 au murit de moarte violenta, 12 au fost intemni a i sau inchi i intr-o manastire, 3 au fost lasa i sa moara de foame, iar 18 au fost mutila i (dupa Louis Bréhier, 65 de impara i bizantini au fost detrona i, dintre care 41 asasina i, 8 au cazut pe campul de lupta i numai 39 au murit de moarte naturala).

Imparatul putea sa- i asocieze la domnie pe unul din fiii sai, caruia ii dadea titlul de co-imperator i succesor al sau, incoronandu-l cu coroana imperiala, cum procedase Leon II, care i i incoronase fiul (viitorul imparat Constantin V) cand acesta avea varsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie ca, la cateva zile dupa ce s-a nascut, 'parin ii mei m-au onorat i pe mine cu coroana i diadema imperiala'.^[4] Gra ie acestui mecanism prin care se putea asigura o continuitate a succesiunii, Bizan ul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar i cinci asocia i la domnie: in sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea impreuna cu Constantin VII Porphyrogenetul, ii proclama impara i pe trei din fiii sai (iar pe al patrulea, uzurpand autoritatea Bisericii in favorul puterii statului, il nume te patriarh al Constantinopolului). De notat insa ca, totdeauna, predomina autoritatea unui imparat principal. i o fiica, sau o sora, sau vaduva unui imparat puteau sa succeada decedatului i chiar sa transmita dreptul la domnie so ilor lor. In sec. XI, imparateasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, dupa moartea tatalui ei, acorda coroana imperiala fiecaruia din cei trei barba i cu care se va casatori. In secolul VIII i in secolul IX, dupa moartea parin ilor lor, doua prin ese, Irena i Theodora, au ocupat tronul Imperiului fara sa se mai casatoreasca.

Ceremonia investiturii era primul act de recunoa tere oficiala a noului imparat; consta in inal area celui ales pe scut ( inut, intr-o perioada tarzie, nu de solda i, ci de patriarh i de inal ii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militara a institu iei imperiale. Dar ceremonia esen iala, care punea in eviden a i proclama caracterul fundamental religios al autorita ii imperiale, era incoronarea religioasa: in catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului ii binecuvanta hlamida i incal arile de purpura, insemnele demnita ii imperiale, il miruia, ii punea pe cap coroana i ii da sfanta cuminecatura.

So ia imparatului era incoronata i ea, dar in cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, in prezen a patriarhului i a inal ilor demnitari. Imparateasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii i procesiuni (dar numai incepand din sec. XI), primea, alaturi de imparat, juramantul ierarhilor, al senatorilor i guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii i senatorii, inea i ea o coresponden a oficiala. In calitate de regenta a fiului sau minor, imparateasa i i exercita efectiv i autocrat puterea. Incepand din sec. X, din motive politice, casatoriile cu prin ese straine sunt tot mai frecvente. Din acelea i motive sunt frecvente i casatoriile unor prin ese bizantine cu impara i, regi sau prin i straini.

Bibliografie

1. Eliade/Culianu - 'Dic ionar al religiilor', Editura Humanitas, Bucure ti, 1993.

2. Drimba, Ovidiu - 'Istoria culturii i civiliza iei', Editura tiin ifica i Enciclopedica, vol. I, Bucure ti, 1984.

3. Stan, Alexandru i Rus, Remus - 'Istoria religiilor', Editura Institutului Biblic i de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucure ti, 1991.]