Dispozitiile de drept penal din legea tarii

DISPOZITIILE DE DREPT PENAL DIN LEGEA TARII

Pe planul dreptului penal, Legea Tarii pastreaza unele reminescente al vechiului sistem al razboiului privat, insa statul s-a manifestat din ce in ce mai activ, ca un factor de solutionare a conflictelor, reprimand vechile practici ale legii talionului, prin aplicarea unei amenzi celor care cautau sa-si faca dreptate singuri (aceasta amenda se numeste zaveasca). Pe planul dreptului penal este consacrata fatis discriminarea in fata legii penale, in functie de categoria sociala careia ii apartinea victima si infaptuitorul. Aceleasi fapte si pedepse sunt apreciate si aplicate in mod diferit. Este reglementat totodata si sistemul rascumpararii pedepselor, sistem ce ii favoriza pe cei bogati.

Infractiunile erau denumite ,,vini' si erau impartite in 2 categorii: vinii mari si vinii mici, in raport de gravitatea lor. Cea mai grava infractiune era hiclenia (incalcarea de catre boieri a obligatiilor pe care le aveau fata de domn si ce intrau in continutul raportului juridic de vasalitate). Incalcarea de catre boieri a obligatiei de dreapta si credincioasa slujba se pedepsea cu moartea, singura care nu se rascumpara si era pedepsita cu confiscarea averii boierului, confiscarea bunurilor date celor credinciosi si manastirii. O alta infractiune este ,,osluh' (neascultarea, nerespectarea in sens larg a poruncilor domnesti si neindeplinirea de catre taranii aserviti a datoriilor fata de stapan. Este pedepsita cu moartea si amenda in vite (alternativ) precum si confiscarea averii. O alta infractiune este cea de omucidere si se pedepseste cu moartea, insa putea fi rascumparata. Sudalma cuprinde insultele aduse demnitatii personale, iar rapirea de fete se pedepsea cu moartea sau cu dusegubine. Infractiunile ce aduceau atingere religiei si moralei feudale sunt: erezia, violul, adulterul si bigamia. Sanctiunea pentru aceste infractiuni era pedeapsa cu moartea, iar la adulter, zestrea sotiei intra in proprietatea sotului.

Vinii mici Unele infractiuni indreptate impotriva persoanelor (lovirile) se pedepseau cu amenzi in vite (denumite gloabe). Unele infractiuni sunt indreptate impotriva realizarii justitiei (marturie mincinoasa denumita limba stramba; sperjur) si erau pedepsite prin insemnarea cu fierul rosu, apoi denuntul calomnios denumit sudalma cea mare, pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denuntat daca el s-ar fi dovedit intemeiat. Exista si infractiunea de insulta denumita sfada, ce reprezinta incalcarea hotarelor si distrugerea semnelor de hotar, ce se pedepsea prin amenzi in vite.

O categorie importanta erau infractiunile indreptate impotriva proprietatii si aici intra: talharia (vina mare pedepsita cu spanzuratoarea), furtul flagrant (vina mare ce se mai numea si furt fata si se pedepseste cu spanzuratoarea la locul faptei; furtul simplu ce se pedepsea cu amenda) si dusegubina (vina mare, reprezentand ispasirea sufletului). Sistemul sanctionator cuprinde urmatoarele categorii de pedepse:

1. fizice, intre care se numara diversele forme pe care le imbraca pedeapsa capitala

2. privative de libertate (inchisoarea)

3. pecuniare (amenzi)

4. infamante (taierea barbii)

Sistemul rascumpararii pedepselor permis de Legea Tarii cu exceptia hicleniei avea un caracter discriminator favorizand pe bogati si reprezinta de-a lungul timpului un instrument eficient de aservire a taranimii.

DISPOZITIILE DE DREPT PROCESUAL DIN LEGEA TARII

Legea Tarii se remarca si in domeniul procedurii de judecata cu caracter unitar in toate tarile, instantele de judecata fiind juzii, cnezii si sfatul oamenilor buni, judetul si cei 12 pargari la nivelul oraselor, vornicii parcalabi si banii la nivelul tinutelor si judetelor, marele vornic si marele ban in partile de tara aflate in zona lor teritoriala.

Domnul si sfatul domnesc

Instantele aveau rationae materiae, competenta generala, atat pentru pricinile civile cat si cele penale, boierii si manastirile aveau o competenta speciala, stabilita in actul de acordare a imunitatii. Partile litigante puteau alege de comun acord unul sau mai multi judecatori ai cauzei dupa modelul roman, judecatorii fiind recrutati doar dintre boieri. Domnul si sfatul domnesc judecau pricinile mai complexe si plangerile celor nemultumiti de pronuntarile hotarate de celelalte instante si care nu aveau caracter de cale de atac ci doar a unor reclamatii formulate impotriva celor ce judecasera. Domnul era judecatorul suprem, ce putea solutiona in prima si ultima instanta si putand rejudeca orice protest. Domnul judeca cu sfatul domnesc iar activitatea de judecator se exercita in capitala tarii dar si in oricare alta localitate pentru ca justitia feudala are un caracter itinerant. Nu exista trepte sau grade de jurisdictie sau principiul autoritatii de lucru judecat, generand o stare de nesiguranta in raporturi judiciare. Pentru a pune capat prelungirii proceselor si redeschiderea lor, Legea Tarii a consacrat mai multe reguli ce reglementeaza posibilitatea rejudecarii procesului.

Astfel, o prima institutie in acest sens este zaveasca sau legatura ce nu impiedica in mod direct redeschiderea procesului dar obliga partea ce doreste acest lucru sa depuna in visteria statului o suma de bani. Multe hotarari date de domn au in centrul lor aceasta precizare.

A doua institutie este feraia, care consta in depunerea unei sume de bani de catre partea ce a castigat, in visteria statului si domnul garanta ca nu va redeschide procesul. Iar din sec. 18 se introduc amenzile judiciare (numite ,,gloabe' in Tara Romaneasca si Modova si ,,birsab' in Transilvania), ce sanctionau culpa procesuala a partii ce redeschisese procesul. Procesul in vechiul nostru drept feudal se caracteriza si prin cumularea atributiilor jurisdictionale si administrative de catre aceeasi dregatori precum si prin existenta judecatorului unic. Chiar si cand domnul judeca cu sfatul domnesc, hotararea este pronuntata de domn, iar sfatul domnesc actioneaza in virtutea obligatiei de concilium. Conceptia ce sta la baza procedurii judiciare este ca judecata trebuie sa se realizeze dupa lege si dreptate sau dupa dreptate si obiceiul tarii. Termenii de lege si obiceiul tarii inseamna Legea Tarii, adica dreptul feudal nescris, iar termenul de dreptate inseamna morala epocii, adica constiinta juridica ce trebuie sa vegheze la respectarea moravurilor.

MATERIA PROBELOR

In dreptul nostru feudal nescris intalnim reguli si mijloace de proba formate in timpul feudalismului dar si  unele forme mai vechi ramasite ale societatii gentilice care in conditiile feudalismului dobandeste un continut nou de clasa si o forma noua in sensul ca aplicarea lor era asigurata de forta coercitiva a statului. Persistenta acestor forme ancestrale anterioare feudalismului se explica pe o parte prin caracterul natural al economiei si pe alta parte prin persistenta unor forme economice vechi (stapanirea devalmasa asupra pamantului).

Dupa forma lor probele se impart in doua categorii: scrise si orale (cele mai importante si raspandite atunci). Probele orale reprezinta mijlocul comun de probatiune pentru ca multe dintre proprietatile constituite anterior intemeierii nu puteau fi dovedite prin inscrisuri iar pe de alta parte numarul mic al stiutorilor de carte facea din probele orale o necesitate. Probele orale reglementate de Legea Tarii sunt:

A. Fierul rosu

Modul in care este utilizata proba a putut fi reconstituit pe baza unui document denumit Registrul de la Oradea, tinut de preotii catolici de la Episcopia de la Registru de la Oradea intre anii 1208 si 1235, care cuprinde note despre un numar de 389 procese ce au fost judecate prin proba fierului rosu cand judecatorul nu putea solutiona pricina. Datorita sustinerilor contradictorii ale partilor, trimitea partile la Episcopia din Oradea, insotite de un pristel, pentru a se proceda la proba fierului rosu.

Se efectua o slujba religioasa unde se invoca divinitatea pentru a arata de partea cui este dreptatea si apoi i se dadea unui martor sau uneia dintre parti sau unui chezas sa poarte in mana o bucata de fier inrosit pe o distanta de 8-10 pasi. Dupa aceea, mana era bandajata si bandajul sigilat, iar dupa 8 zile se rupea sigiliul si se examina mana.

Daca rana era vindecata inseamna ca s-a spus adevarul, iar hotararea judecatoreasca se dadea pe cale de consecinta. Daca rana nu era vindecata, inseamna ca nu s-a spus adevarul si se considera ca partea respectiva este vinovata. In afara ca mana nu este vindecata mai erau considerate semne de vinovatie si alte imprejurari: neprezentare la termenul fixat de proba sau examinarea mainii sau fuga din timpul efectuarii probei, toate acestea ducand la considerarea vinovatiei.

Din examinarea principiilor consemnate in Registrul de la Oradea, peste 200 au ca obiect fapt de natura a aduce atingere proprietatii feudale. Cei mai multi acuzati erau tarani iobagi sau alte elemente ale unor categorii sociale inferioare. Doar ei erau supusi probei fierului rosu nu si reprezentantii clerului si ai nobilimii. Chiar daca ei ar fi trebuit sa se supuna probei puteau desemna un reprezentant sa tina fierul in locul lor de unde rezulta ca aceasta proba este o procedura rezervata numai categoriilor sociale inferioare si avea un caracter discriminatoriu.

De asemenea, modul de desfasurare a probei era de multe ori partinitor in sensul ca nu se preciza temperatura la care trebuie incalzit fierul, existau anumite retete preventive pentru arsuri, toate aceste conferind probei un caracter neconcludent.

B. Juramantul cu brazda in cap

Aceasta proba este denumita astfel dupa rolul pe care pamantul il joaca in desfasurarea probei. Cel ce jura invoca pedeapsa pamantului, daca ceea ce declara sub prestare de juramant nu este respectat sau adevarat.

In Moldova, cei ce jurau, puneau brazda de pamant direct pe cap, fiind denumiti brazdasi. In Tara Romaneasca (Oltenia) brazda era purtata intr-o traista, cei in cauza numindu-se traistasi.

Juramantul cu brazda este utilizat cu precadere in procesele ce aveau ca obiect stabilirea hotarelor intre proprietati. Cei ce jurau se angajau sa arate adevaratele hotare si inconjurau limitele proprietatii respective avand tot timpul brazda asupra lor. Proba are o origine straveche pentru ca vechile popoare ale antichitatii (si geto-dacii) considerau ca pamantul este o divinitate ce are putere purificatoare atat in sens material, cat si spiritual, ca pamantul ii ajuta pe cei ce zic adevarul si nu ii ajuta pe cei ce zic sperjur. De aici sintagma sa-i fie tarana usoara'.

In cazul acestei probe suntem in prezenta unui exemplu de dublu simbolism judiciar, brazda simbolizand pamantul ca divinitate, iar capul simbolizand fiinta umana fiind cea mai importanta parte a corpului. Sub influenta religiei crestine s-a spiritualizat, locul brazdei de pamant fiind luat de o Evanghelie. Dupa aparitia statului feudal proba dobandeste un caracter de clasa, fiind rezervat doar categoriilor sociale inferioare. Pe masura dezvoltarii proprietatii feudale, interesul boierilor in utilizarea probei pentru stabilirea hotarelor evoluand, boierii astfel nu se mai multumesc cu martori intamplatori, ci la o preconstituire de martori (copiii de tarani erau pusi sa parcurga hotarele mosiei si batuti pentru a tine minte hotarele si pentru a putea depune marturiile in cunostinta de acuza, in situatia in care s-ar fi nascut vreun litigiu cu privire la respectivele litigii).

C. Proba cu juratori

Esta regina probelor in ierarhia mijloacelor de proba, in procesul feudal si a fost obiectul unor ample controverse in literatura de specialitate pentru ca prin practicile sale contrazice ideile moderne referitoare la dovezi. Trebuie sa facem distinctie intre procesele civile si cele penale. In procesele penale juratorii prin juramintele lor sustin juramintele unora dintre parti, aratand ca ea este demna de crezare, rezulta ca in procesele penale juramantul juratorilor nu are caracter obiectiv, nu duce la stabilirea adevarului ci are un caracter subiectiv, vizand stabilirea bunei reputatii a persoanei pentru care jura. Per a contrario, in procesele civile, juratorii cerceteaza personal faptele si dreptul partilor, astfel incat juramintele lor sunt unele de veridicitate.

Pana la aparitia dreptului feudal scris aceasta proba a fost in satele romanesti cel mai raspandit mijloc de proba, fiind utilizat pentru solutionarea proceselor de orice fel. Importanta mijlocului de proba decurge si din denumirea sa, astfel, in Legea Tarii, aceasta proba este denumita ,,lege'. Unii istorici juristi romani, din perioada interbelica, au considerat aceasta proba o proba misterioasa si stranie, altii au zis ca este o procedura grosolana si curioasa, iar altii au zis ca este un principiu absurd de dovedire.

Dincolo de aceste consideratii speculative proba este o creatie originala a poporului roman, ce isi are izvorul in vechea practica geto-daca a juramantului pe zeitatile palatului regal. Ca si in cazul juramantului pe vetrele regale si in privinta probei cu juratori, juramantul zis de catre un numar de juratori putea fi combatut prin contraprobei cu un numar dublu de juratori. Acest mijloc de proba exista din Epoca Prestatala. Atunci grupul juratorilor era compus din rudele celui pentru care se depune juramantul. Apoi juratori puteau fi vecinii si apoi toti ceilalti membri ai obstei.

Dupa formarea statelor feudale acordarea acestei probe se realizeaza de catre domn prin hrisov domnesc, utilizand sintagma

,,i-am dat lege'. Partea careia i se incuviintase administrarea probei putea sa ,,ia lege', adica sa accepte administrarea probei ce i se incuviintase sau sa defere proba partii adverse. Ori de cate ori se incuviinta administrarea probei in hrisov, se preciza si numarul juratorilor, iar uneori ei erau indicati nominal, asa numitii ,,juratorii pe ravase'. Legea Tarii prevede ca juratorii pe ravase trebuie sa fie ,,de o seama' cu cel pentru care jura (sa apartina aceleiasi categorii sociale). Depunerea juramantului de catre juratori avea un caracter solemn atat dpdv religios cat si dpdv juridic, in sensul ca juramantul se depunea pe evanghelie in fata imputernicitului domnesc cu supravegherea efectuarii probei. Continutul si forma juramantului trebuie sa fie identice cu cele ale partii din proces pentru care se depunea acel juramant. Schimbarea cuvintelor atragea nulitatea probei.

De la acest principiu este o exceptie: in Transilvania erau admise atat utilizarea unor formulari echivalente cat si repetarea cuvintelor rostite initial, gresit. Daca juramantul era depus cu respectarea formelor cerute de Legea Tarii, imputernicitul domnului consemna desfasurarea probei intr-o carte de juramant pe care o inainta domnul pentru ca acesta sa hotarasca asupra solutionarii procesului. Domnul pronunta mereu hotararea in sensul celor aratate in juramant (in favoarea partii care administrase corect proba) considerandu-se ca aceasta ,,s-a apucat de lege' sau ,,s-a directat'.

In cazul in care proba nu putea fi administrata de partea careia i se incuviintase, acela pierdea procesul sau ,,ramanea de lege'. Daca proba fusese administatrata cu succes, partea adversa putea cere contra probei, denumita ,,lege pentru lege', cu un numar de 12 juratori. Daca contra probei era administrata potrivit formelor cerute de legea tarii, hotararea initiala se anula si se pronunta o noua hotarare, conform noului juramant, iar cel anterior era socotit fals, primii juratori fiin ,globiti'. Numarul maxim de juratori prevazut de legea tarii era 48.

Prin proba cu juratori se puteau dovedi orice situatii de fapt si de drept si totodata, prin intermediul ei, puteau fi combatute cu succes ,, toate celelalte mijloace de proba' (inclusiv inscrisurile). Domnul, daca dorea sa favorizeze o parte, aprobandu-i administrarea probei, ii acorda de la inceput numarul maxim de juratori, pentru ca partea adversa sa nu poata face cotra probei. Cu timpul, proba dobandea un caracter de clasa, in sensul ca juratorii sunt recrutati exclusiv din randul boierilor, mai ales cand erau tarani.

D. Marturia

Martorii sunt persoane ce au cunoscut anumite imprejurari, situatii de fapt, ,,ex propriis sensibus' (prin propriile simturi), despre care relateaza in fata instantei pentru a stabili situatia de fapt si de solutionare a procesului. Pozitiile martorilor se dadeau sub prestare de juramant, depuse in Biserica, sub sanctiunea acordarii unor anateme impotriva celor ce depuneau marturie mincinoasa. Forta juridica a marturiei, chiar daca era data sub prestatie de juramant, era inferioara probei cu juratori, in anumite situatii. Daca partea nu putea aduce toti juratorii la timp, ceilalti erau audiati ca simplii martori.

O categorie speciala de martori o constitutie ,,aldamasarii'. Ei erau prezenti la incheierea anumitor contracte si asistau partile contractante la stabilirea tuturor elementelor invoielii dintre ele. Aldamasul este o institutie pagana, anterioara raspandirii crestinismului si are un dublu caracter: religios si juridic. Sub aspectul religios, dupa incheierea conventiei de catre persoanele ce asistasera, partile invocau divinitatea prin ,,libatiuni', pentru ca aceasta sa binecuvinteze intelegerea dintre parti. Din acest ritual stravechi s-a pastrat in statul feudal doar obiceiul bautului vinului de catre aldamas cu partile.

Consumarea aldamasului semnifica incheiera conventiei pe plan juridic, iar aldamasarii erau martori preoconstituiti, chemati sa depuna marturii in legatura cu acel contract incheiat in prezenta lor, in cazul ivirii unui litigiu cu privire la interpretarea si executarea contractului. De regula, daca acel contract avea forma scrisa, in inscris erau trecute, pe langa numele partilor si numele aldamasarilor si valoarea aldamasului consumat si partea ce a suportat cheltuiala.

In ceea ce priveste probele scrise, inscrisurile folosite ca probe in procesul feudal erau fie inscrisuri oficiale, emise de cancelaria domnului si care purtau diverse denumiri ,,hrisov', ,,uric', ,,ipisoc' etc, fie erau inscrisuri emanand de la particular si care purtau geeric numele de ,,zapis'.