 |  |
|
O alta categorie mare de dispozitive care nu fac parte din unitatea centrala de prelucrare, dar care sunt absolut necesare activitatii si fac sa creasca performantele calculatoarelor personale, sunt echipamentele periferice. Ele mediaza schimbul de date si informatii dintre unitatea centrala si mediul extern, asigurand in acelasi timp compatibilitatea formatului de reprezentare a datelor. In functie de modul de exprimare a informatiilor vehiculate de echipamentele periferice se utilizeaza sau nu anumite suporturi, respectiv medii fizice care permit inregistrarea sau vizualizarea informatiilor.
Principalele functii ale echipamentelor periferice sunt urmatoarele:
introducerea datelor, programelor si a comenzilor in memoria calculatorului;
redarea rezultatelor prelucrarilor sub o forma accesibila utilizatorului;
asigurarea supravegherii si posibilitatii de interventie a utilizatorului pentru functionarea corecta a sistemului in timpul unei sesiuni de lucru.
De asemenea, prin intermediul suporturilor de stocare, echipamentele periferice asigura pastrarea datelor si a programelor pe o perioada mare de timp.
Din punct de vedere al functiilor indeplinite in sistemele de calcul, echipamentele periferice se clasifica in urmatoarele clase:
echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor si programelor in sistem: tastatura, mouse, cititorul optic
echipamente periferice de iesire cu ajutorul carora se extrag rezultatele sub o forma accesibila omului: imprimanta, ecran de afisare etc.
echipamente periferice de intrare-iesire care dispun de suporturi de mare capacitate pentru stocarea datelor si programelor (unitati de disc magnetic, unitati CD-ROM). Ele asigura citirea datelor si programelor stocate in memoria interna, precum si redarea rezultatelor prelucrarii pentru utilizari ulterioare.
echipamente periferice de comunicatie care permit transmiterea datelor la distanta prin intermediul liniilor de comunicatie.
Daca luam in considerare rolul echipamentelor periferice in dialogul om-claculator se pot delimita urmatoarele clase de echipamente periferice:
echipamente periferice de comunicare om-calculator: terminal (ecran+tastatura), mouse, imprimanta, creion optic, digitizor
echipamente periferice de stocare: unitati de banda magnetica, unitati de disc magnetic, unitati CD-ROM etc.
echipamente periferice pentru citirea directa a datelor si informatiilor: cititioare optice de documente, cititoare de coduri bara, cititoare de documente marcate etc.
Pana la utilizarea pe scara larga a calculatoarelor programabile prin voce, datele vor trebui inca scrise pe un suport tehnic. Suporturile tehnice sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, prelucrarea, stocarea datelor si programelor, precum si pentru redarea rezultatelor.
Din punct de vedere al materialului folosit pentru fabricarea lor:
suporturi din hartie (cartela perforata, hartia de imprimanta, banda de hartie perforata, documente completate cu cerneala magnetica, documente cu caractere stilizate etc.);
suporturi magnetice (banda magnetica, caseta magnetica, discul magnetic, discul flexibil, tamburul magnetic, folia magnetica etc.);
microfilmele;
suporturi optice (discul optic, CD-ROM, CD-R, DVD etc.).
suporturi magneto-optice.
Din punct de vedere al posibilitatii de reutilizare:
suporturi nereutilizabile (neinregistrabile) care se pot inregistra o singura data (suporturile de hartie, microfilmele, CD-ROM);
suporturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv pentru mai multe inregistrari (suporturile magnetice, CD-RW).
Din punct de vedere al posibilitatii de adresare a inregistrarilor de pe suport:
suporturi adresabile la care accesarea informatiei se face direct, pe baza unei adrese (de exemplu, discul magnetic);
suporturi neadresabile la care accesarea informatiei se face prin parcurgerea secventiala a inregistrarilor si verificarea continutului (banda magnetica, suporturile din hartie, microfilmul).
Din punct de vedere al utilizarii in sistemul de calcul:
suporturi tehnice de intrare care sunt numai citite (documentele completate cu cerneala magnetica, documente cu caractere stilizate, CD-ROM)
suporturi tehnice de iesire care sunt numai scrise (hartia de imprimanta)
suporturi tehnice de intrare-iesire care pot fi citite si scrise de sistem (cartela perforata, banda magnetica, discul magnetic, CD inscriptibil, CD reinscriptibil).
Introducerea datelor in sistem se realizeaza in mod obisnuit prin intermediul tastaturii si al mouse-ului.
Tastatura Tastatura reprezinta dispozitivul principal de intrare si permite introducerea de informatii sub forma de caractere, similar cu masina de scris. Prin succesiunea/combinatia de caractere introduse se pot furniza sistemului de calcul atat date, cat si comenzi sau programe. Pe langa tastele care reprezinta cifre si litere, tastatura contine si o serie de taste "functionale", carora le sunt atasate diferite functii (prelucrari). Aceste functii sunt specifice sistemelor de operare in care este utilizata tastatura.
Drumul parcurs din 1867, cand Christopher Latham Sholes a realizat prima tastatura pentru masina de scris, pana la tastaturile clasice cu 83, 84, 101, 102 sau 104 taste a fost extrem de lung.
Tastaturile se deosebesc prin design, numarul de taste (101-104), tip, functii auxiliare. Cele aparute recent adauga butoane speciale pentru functii specifice domeniului multimedia sau pentru navigarea pe Internet (play/pause/next/prev, control volum, WWW, e-mail), pentru oprirea, pornirea, intrarea in 'stand-by' a sistemului etc.
Mouse-ulUn mouse este obligatoriu pentru majoritatea aplicatiilor actuale. Mouse-ul este un echipament periferic de intrare utilizat pentru selectarea rapida a unor optiuni din meniuri sau manipularea unor obiecte de pe ecran (texte sau grafice), in vederea executarii unor operatii. El a fost realizat prima data in 1963 de catre Douglas Engelbart de la Institutul de Cercetare din Stanford. Prima firma care a utilizat mouse-ul, pentru IBM-PC, a fost Mouse System, in 1980; ea a utilizat mouse-ul cu 3 butoane. Firma care a devenit cea mai cunoscuta pe piata, in acest domeniu, este Microsoft, care a utilizat, incepand din 1983, mouse-ul cu doua butoane la calculatoarele IBM. Tehnica mouse-ul a fost preluata si extinsa mai ales de firma Apple pentru calculatoarele Macintosh.
Dispozitivul consta dintr-o carcasa si o bila (de cauciuc sau alt material cu aderenta buna) care semnaleaza sistemului, printr-un mecanism electro-optic (format din doi cilindri perpendiculari inzestrati cu cate o fanta), miscarile facute, prin deplasare, pe o suprafata plana, care de obicei este dintr-un material special. Utilizarea butoanelor mouse-ului depinde de produsul informatic.
Daca este instalat driver-ul (programul care asigura interfata cu sistemul de operare) de mouse, odata cu miscarea mouse-ului se misca pe ecran o sageata sau un dreptunghi, numit cursorul mouse-ului, care indica diverse obiecte. Mouse-urile se pot conecta prin cablu la un port (o interfata) special pentru mouse. Variantele moderne de mouse comunica cu calculatorul prin raze infrarosii, cablul de legatura lipsind in acest caz.
Principalele operatii realizate cu un mouse sunt:
Indicarea prin care cursorul de mouse este deplasat pe ecran pentru a indica un anumit obiect; deplasarea se face prin deplasarea mouse-ului pe pad;
Punctarea, numita si clic se utilizeaza pentru selectarea unui obiect si se realizeaza, in urma pozitionarii cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv, prin apasarea scurta a butonului;
Dublu clic prin care declanseaza o actiune si prin care se actioneaza scurt, de doua ori succesiv un buton al mouse-ului;
Trasarea care se realizeaza analog cu punctarea, cu deosebirea ca dupa apasarea butonului, mouse-ul se deplaseaza cu butonul apasat. Se foloseste in operatiile de mutare sau copiere a obiectelor (Drag&Drop).
Dupa tehnologia utilizata, mouse-urile pot fi mecanice si optice. Mouse-ul mecanic foloseste o bila care se deplaseaza pe o suprafata si care antreneaza doua potentiometre ce traduc miscarile in semnale de control. Mouse-ul optic foloseste un fascicul de lumina pentru a detecta miscarea pe o suprafata si contine doua perechi de led-uri si fotodetectoare. Mouse-ul se deplaseaza pe un suport a carui suprafata este acoperita cu o folie de plastic pe care sunt desenate doua grile suprapuse. Tehnologia radio este din ce in ce mai mult folosita si implementata in dauna clasicelor cabluri.
Mouse-ul poate avea de la doua la sase butoane, putand fi dotat si cu rotita de scroll. El se conecteaza de obicei la unul din porturile seriale ale calculatorului, iar in cazul mouse-ului USB, la un port USB al calculatorului.
Joystick-ul Mouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri si alte aplicatii, acestea necesitand o viteza de reactie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suporta reactiile instantanee si care interpreteaza rapunsurile independent, nu pe baza miscarilor anterioare, asa cum se intampla la mouse. El este un senzor bidimensional care indica pozitia absoluta, raportata la un punct de referinta de pe ecran, adica identifica pozitia intr-un plan (stanga-dreapta si inainte-inapoi).
In schema de conectare a calculatoarelor personale, joystickul este legat la PC printr-un adaptor special, numit port pentru jocuri (game port).
Spre deosebire de joystick care indica pozitia in doua dimensiuni, paleta (paddle) specifica pozitia intr-o singura dimensiune, pe o linie.
Pentru pasionatii de jocuri auto pe calculator exista volane cu pedale si cu force feedback (dotate cu motoare electrice care produc diverse efecte: blocarea volanului pe o directie in momentul spargerii unei roti, socuri la impact, salturi rapide etc.).
Trackball-ul Mouse-ul unui calculator are nevoie de spatiu in care sa se miste, iar problema care se pune este ca multi utilizatori nu au spatiul necesar pentru un astfel de dispozitiv. Trackball-ul elimina aceste probleme, el fiind un mouse intors cu fata in sus. In esenta, trackball-ul este o bila, deseori de dimensiuni mari, care atunci cand este rotita, determina cursorul de pe ecran sa ii urmareasca miscarile. Bila se roteste pe loc si nu are nevoie de spatiu mai mare decat baza dispozitivului - cativa inci patrati. Exista modele portabile, proiectate astfel incat sa poata fi atasate calculatoarelor - laptop sau notebook, marind dimensiunile acestora doar cu cativa centimetri.
Ca si mouse-ul, trackball-ul are butoane prin care se indica pozitionarea cursorului in locul dorit. Cele mai multe trackball-uri au doua sau trei butoane actionate prin apasare, cu aceleasi functii de selectie ca si ale mouse-ului. Unele modele au patru butoane, acestea functionand ca doua perechi in oglinda, astfel ca dispozitivul sa poata fi folosit cu orice mana. Nu exista o pozitie standard a butoanelor, existand modele proiectate astfel incat bila sa fie rotita cu degetul mare, altele pentru a fi actionate cu celelalte degete, alti producatori fabricand trackball-uri care pot fi operate la fel cu oricare deget.
Evaluarea unui trackball se poate face in functie de rezolutie - numarul de pasi pe inci (counts per inch), insa aceste valori nu indica intotdeauna precizia de pozitionare. O rezolutie mai mare inseamna deplasarea mai rapida a cursorului pe ecran, dar reduce controlul asupra pozitiei cursorului. O rezolutie mai mica inseamna ca trebuie sa rotiti bila mai mult ca sa mutati cursorul, dar controlul este mai pecis.
Pentru calculatoarele portabile, proiectantii au pus la punct mai multe dispozitive, dintre care amintim dispozitivul Isopoint, maneta indicatoare si touchpad-ul. Dispozitivul Isopoint, inventat de Craig Culver, functioneaza ca un trackball care foloseste o bara cilindrica in locul bilei. Fiind plasat imediat sub bara de spatiu, dispozitivul are o pozitie ideala pentru a fi manevrat cu unul dintre degetele mari. Maneta indicatoare (pointing stick), realizata de Ted Selker si Joseph D. Rutledge la Centrul de Cercetare Thomas J. Watson al firmei IBM, a fost pentru prima oara folosita pe calculatoarele portabile IBM. Acest dispozitiv este in principiu un joystick miniaturizat, insa nu se misca, reactionand la apasare. Dispusa intre literele "G" si "H" de pe o tastatura conventionala, maneta indicatoare poate fi manevrata cu oricare dintre degetele aratatoare, celelalte degete ramanand pe randul de baza al tastaturii. Spre deosebire de mouse-ul clasic sau trackball, touchpad-ul nu are componente in miscare, nu 'aduna' murdarie si totodata limiteaza miscarea. El consta intr-o suprafata textila patrata, sensibila la presiune, peste care utilizatorul trebuie sa miste degetul sau sa loveasca usor. Miscarea este considerata translatie a indicatorului pe ecran, iar lovitura este considerata comanda, asemenea butonului apasat al unui mouse. In plus, suprafata se poate programa astfel incat la lovirea diferitelor zone sa se obtina actiuni diferite.
Creionul opticCreionul optic (light pen) permite desenarea pe ecran prin simpla deplasare a acestui dispozitiv. Utilizand un software adecvat, utilizatorul poate introduce comenzile si anumite date folosind creionul optic.
Digitizoarele asigura transformarea datelor analogice in date numerice. Digitizoarele sunt tipice aplicatiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer Aided Design) si celor de productie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided Manufacturing). Cele mai simple digitizoare se prezinta ca o lupa pe o masa de desenat si se apasa un buton in punctele de interes, memorand coordonatele acestor puncte. O implementare particulara a digitizorului este tableta de digitizare, adica o suprafata plana pe care se plimba un creion optic.
Ecranul tactil Ecranul tactil (touchscren) permite introducerea comenzilor prin apasarea directa cu degetul sau cu un creion special pe ecran. Ecranul tactil are ca domeniu de aplicabilitate echipamentele si terminalele publice (in birouri de turism, banci, aeroporturi, gari) destinate publicului larg, utilizatori care nu sunt familiarizati cu tastatura sau cu introducerea de comenzi.
Sistemele de
recunostere a vocii Preluarea si obtinerea vocala a datelor in si din sistemele de calcul au devenit posibile din punct de vedere tehnic si rentabile din punct de vedere economic pentru multe aplicatii. Sistemul de recunoastere a vocii se bazeaza pe recunoasterea vocala a cuvintelor si transformarea acestora in semnale digitale. Pentru aceasta este necesara instalarea unei cartele vocale in sistem si existenta unui software specalizat. Sistemele de recunostere vocala sunt recomandate in situatiile in care utilizatorii trebuie sa introduca date sau programe si sa aiba in acelasi timp mainile libere: operatiuni de inventariere, controlul de calitate, preluarea comenzilor telefonice etc. Realizarile in domeniu sunt remarcabile, lideri fiind firmele Dragon Systems si IBM.
Naturally Speaking, programul firmei Dragon Systems reprezinta prima generatie de sisteme destinate dictarii continue pentru Windows si Windows NT. Firma declara ca in timpul dictarii comenzilor si documentelor spre calculator nu mai sunt necesare pauzele intre cuvinte. Programul are un vocabular activ de 30000 de cuvinte rezident in memorie si un dictionar de rezerva, pe disc, ce contine 200000 de cuvinte.
Firma IBM a realizat produse-program pentru vorbirea curenta inca din '96, unul dintre acestea fiind MedSpeak, destinat aplicatiilor din radiologie. Tot firma IBM a pus la punct o tehnologie operationala cu o simpla placa compatibila Sound Blaster, VoiceType care permite castigarea de timp si ameliorarea productivitatii, furnizand o solutie perfecta pentru persoanele care nu pot sau care nu vor sa utilizeze tastatura. Cuprinde un dictionar de baza de 35000 de cuvinte, la care se poate adauga un dictionar personalizat de pana la 30000 de cuvinte, iar viteza de dictare este intre 70 si 100 de cuvinte pe minut. Avantajele sunt considerabile: nefiind obligati sa privim ceea ce se intampla pe ecran, dictarea se poate face foarte bine pe teren sau in masina (un cercetator poate lucra la microscop si dicta simultan rezultatele, un avocat poate sa-si revada dosarele si sa dicteze informatiile corespunzatoare in acelasi timp, fara sa-si ridice privirea de pe documentele sale).
In ceea ce priveste echipamentele periferice de iesire, cele mai frecvent utilizate sunt monitorul si imprimanta, dar se mai pot folosi tabletele LCD, video-proiectoarele, proiectoarele cu LCD.
Monitorul si
placa video Monitorul este un suport de iesire pe care se afiseaza rezultatele prelucrarilor, mesajele pentru utilizator si informatiile despre starea sistemului.
Dupa principiile de functionare exista monitoare cu tub catodic (CRT), monitoare pe baza de cristale lichide (LCD), pe baza de plasma si elctroluminiscente. In ultimii 10 ani, atat tuburile catodice, cat si partea electronica s-au imbunatatit continuu, imaginile fiind afisate din ce in ce mai bine, mai clare, cu rezolutie si culori mult mai bune. Noi tipuri de monitoare isi fac aparitia, ecranele plate LCD castigand din ce in ce mai mult teren, avand tendinta de a se impune ca standard de facto.
La monitoarele cu tub catodic, componenta principala, tubul catodic (CRT = Cathode Ray Tube), genereaza imaginea prin bombardarea cu electroni a unui strat de luminofori. Deoarece ochiul uman este sensibil la culorile rosu (R), verde (G) si albastru (B), toate culorile pot fi obtinute prin combinarea acestor culori primare. Imaginea color pe un monitor CRT se obtine prin combinarea a trei imagini : R, G, B.
Monitoarele CRT, cu dimensiunile lor mari, incep sa faca fata din ce in ce mai greu concurentei oferite de monitoarele cu cristale lichide. Acestea ofera avantajul unei calitati mai bune a imaginii, nemaiexistand acea palpaire intalnita in cazul tuburilor catodice care oboseste ochiul. Desigur exista monitoare CRT care la o viteza de reimprospatare de 85 Hz, nu mai palpaie in mod vizibil. Dar la ecranele LCD aceasta palpaire nu exista, deoarece rata de reimprospatare este zero Hz. Reimprospatarea imaginii se face doar la schimbarea acesteia, dar nu conteaza, fiindca in cea mai mare parte a timpului imaginea sta nemiscata. In plus, aceste monitoare nu emit radiatie electromagnetica si au un consum de energie foarte mic. Unul dintre parametrii cei mai importanti ai acestor monitoare este durata de raspuns (response time) care variaza intre 15-30 ms.
Monitoarele pe baza de plasma - GPD (Gas Plasma Display) si PDP (Plasma Display Panel) asigura o imagine calitativa, o rezolutie foarte buna, ecranul nu produce sclipiri ca tuburile cinescop, dar ele sunt monocrome, costisitoare si contrastul imaginii este slab
Monitoarele electroluminescente utilizeaza o pelicula subtire de material special care licareste la trecerea curentului elctric.
Monitorul are urmatoarele caracteristici mai importante: dimensiune, definitie, rezolutie, numar de culori, grad de periculozitate al radiatiilor pe care le emite, numarul de dimensiuni in care sunt afisate informatiile.
Dimensiunea monitorului este caracterizata de marimea diagonalei sale. Valorile tipice sunt de 14", 15", 17", 19", 21", 22" si 24" (inch; 1 inch=2,54 cm). Cele mai raspandite sunt monitoarele de 17", cu tendinta spre cele de 19".
O imagine de pe ecran poate avea intre 480000 si 1920000 de pixeli. La ecranele obisnuite fiecare pixel este format la randul lui din trei puncte colorate in rosu, verde, respectiv albastru. Dar aceste puncte sunt atat de mici incat de la distanta culorile lor se compun, rezultand culoarea caracteristica fiecarui pixel. Distanta intre doi pixeli alaturati se numeste definitie (dot pitch). Definitia se masoara in milimetri. Cu cat distanta dintre puncte este mai mica, cu atat imaginea este mai clara, fiind mai putin granulata. Valorile tipice pentru definitie sunt de 0,22-0,25 mm.
Rezolutia reprezinta numarul de pixeli care pot fi afisati pe ecran, raportat la cele doua axe. De exemplu, o rezolutie de 800x600 pixeli, inseamna ca monitorul are 800 puncte pe orizontala si 600 de puncte pe verticala. Cu cat rezolutia este mai mare, cu atat imaginea este mai bine definita.
Imaginea obtinuta pe ecran este reimprospatata la anumite intervale de timp sau mai bine zis de un numar de ori pe secunda. Cu cat acest numar este mai mare, cu atat imaginea obtinuta este mai stabila si mai odihnitoare pentru ochi. Valoarea vitezei de reimprospatare a afisarii variaza intre 60 si 200 Hz. Se recomanda valori mai mari de 85 Hz.
Monitoarele traditionale afiseaza imaginea in doua dimensiuni (2D), dar se fabrica si monitoare 3D care permit afisarea imaginii in trei dimensiuni prin polarizarea luminii si folosirea unor ochelari speciali sau in mod holografic.
Perfectionarea tehnologiilor de fabricatie a redus substantial intensitatea radiatiilor emise de monitor. Monitoarele cu radiatie redusa (Low Radiation) sunt nedaunatoare sanatatii utilizatorului la folosirea lor rationala.
Majoritatea modelelor de monitoare permit reglarea diferitilor parametri prin intermediul unui afisaj ce apare pe ecran (on screen display). Acesta permite ajustarea formei, dimensiunii si pozitionarii imaginii, ajustari ale saturatiei de culoare, ale intensitatii si luminozitatii acestora. In plus, monitoarele moderne sunt de tipul multisync, adica isi ajusteaza singure proprietatile imaginii, in functie de parametrii semnalului primit.
Pentru a imbunatati capacitatile multimedia ale sistemelor de calcul, au aparut asa-numitele monitoare multimedia, care sunt dotate cu boxe active si microfon, oferind astfel o alternativa pentru boxele active cumparate separat.
Interfata dintre monitor si unitatea centrala este realizata de placa video. Exista mai multe standarde video care precizeaza rezolutia, numarul de culori si viteza de reimprospatare a imaginii. De exemplu, VGA (Video Graphics Array) care permite afisarea in 256 culori simultane cu o rezolutie de 640 de pixeli pe orizontala si 480 de linii pe verticala; SVGA (Super VGA)care poate afisa pornind de la 800 de pixeli pe orizontala si 600 de linii pe verticala si ajungand la 1280 de pixeli pe 1024 linii (sau mai mult in functie de performantele monitorului si placii video) in 16256 sau 16,7 milioane de culori afisate simultan (sunt cele mai raspandite la ora actuala), XGA (eXtendend Graphics Adapter) care permite afisarea in 65535 culori cu o rezolutie de 640*480 sau 1024*768 etc. In prezent se utilizeaza doar monitoare din clasa SVGA, XGA si superioare (SXGA - Super XGA, UXGA - Ultra XGA, WUXGA - Widescreen UXGA etc).
Producatori de monitoare sunt Samsung, LG, Sony, Philips, Dell, IBM.
Imprimantele Imprimanta este un suport periferic de iesire care permite tiparirea rezultatelor prelucrarii intr-o forma lizibila pentru om. Suportul folosit este hartia.
Performantele unei imprimante se exprima prin urmatorii parametri:
Rezolutia - determina calitatea grafica a tiparirii si se exprima prin numarul de puncte afisate pe inch (dots per inch - dpi). Exista rezolutie pe verticala (numar de puncte pe verticala) si rezolutie pe orizontala. Nu este obligatoriu ca cele doua rezolutii sa fie egale. La imprimantele laser, de exemplu, rezolutia poate fi de 600, 720, 1200 dpi, la cele cu jet de cerneala de 4800x1200 dpi, 5760x7200 dpi etc, la imprimantele matriceale de 240x144 dpi
Viteza de tiparire- reprezinta viteza de scriere a imprimantei si se masoara in caractere pe secunda (cps) la imprimantele lente si pagini pe minut (ppm) la cele rapide (o pagina contine aproximativ 2000 de caractere); poate fi de la 1 ppm pana la 50 ppm sau mai mult.
Dimensiunea maxima a hartiei - este data de formatul hartiei pe care poate sa scrie imprimanta: A3 (420 x 297 mm), A4 (210 x 297 mm), A5 (148 x 210 mm), B5 (182 x 257 mm) etc.
Memoria proprie - desemneaza capacitatea de memorie de tip RAM atasata imprimantei. Informatiile prelucrate de procesor sunt transmise din memoria interna pe magistrala la imprimanta. Viteza de prelucrare a procesorului este mai mare decat viteza de tiparire a imprimantei, imprimantele fiind considerate periferice lente. Memoria proprie a imprimantei permite stocarea acestor informatii pana in momentul in care vor fi tiparite, evitand astfel blocarea magistralei. Capacitatea memoriei unei imprimante laser, de exemplu, poate fi pana la 416 Mo, dar pentru cele mai simple ea este de 8, 16, 32, 64 Mo.
Posibilitatile de extindere a setului de caractere au in vedere atat metode software, cat si metode hardware (prin atasarea unor dispozitive - casete cartridge) care contin seturi suplimentare de caractere.
Dupa modul de realizare a imprimarii, respectiv dupa unitatea de informatie tiparita la un moment dat, imprimantele sunt:
orientate pe caracter,
orientate pe linie,
orientate pe pagina.
Dupa tehnologia de tiparire utilizata, imprimantele sunt:
mecanice, cu caractere selectate,
matriciale,
termice,
cu jet de cerneala,
laser.
Imprimantele cu jet de cerneala si laser reprezinta in pezent cele mai utilizate tipuri de imprimante.
Imprimantele cu jet de cerneala au fost introduse in 1976 de firma IBM. Pentru generarea caracterului este necesara incarcarea si deflexia electrostatica pe verticala a picaturilor de cerneala. Caracterul este generat coloana cu coloana. Ele necesita un sistem complex de circulatie a cernelii. In functie de viteza se obtin diferite calitati ale imprimarii. Tiparirea se poate face si in mai multe culori. Imprimantele cu jet de cerneala se produc in mai multe variante: cu jet continuu, cu jet intermitent, cu picaturi comandate. Principalele avantaje sunt pretul scazut fata de cele laser, lipsa totala a zgomotului si calitatea deosebita a imprimarii. Principalele dezavantaje sunt legate de calitatea deosebita care se cere hartiei si cernelii, precum si fiabilitatea destul de scazuta.
Imprimantele laser, numite si imprimante optice sau imprimante xerografice sunt cele mai raspandite in prezent pentru ca sunt rapide, fiabile si asigura o buna calitate a tiparirii. Ele folosesc pentru realizarea imprimarii un suport intermediar, acoperit de o suprafata fotoconductiva. Functionarea lor este similara unui dispozitiv de copiere. O raza laser este dirijata catre un tambur rotund, producand incarcarea electrica a unui sablon de particule. In miscarea sa, tamburul preia un praf incarcat electric numit toner. Acesta adera la foaia de hartie si creeaza textul sau imaginea corespunzatoare. Imprimantele laser au o rezolutie foarte buna, viteza mare de lucru, fiabilitate sporita si preturi accesibile.
In prezent, producatorii de hardware se orienteaza spre realizarea unor echipamente care incorporeaza mai multe periferice (imprimanta laser, scaner, copiator, fax).
Plotter-ulPlotter-ul (echipament de trasat) este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine grafica pe un suport material (de obicei hartie, calc sau film). El poate trasa linii continue, in timp ce imprimantele pot simula liniile prin tiparirea apropiata a unei serii de puncte. Trasoarele multicolore folosesc penite diferit colorate pentre trasarea desenelor color. De obicei, trasoarele sunt mult mai scumpe decat imprimantele si sunt folosite in proiectarea asistata de calculator (CAD) si in programele de prezentare grafica, unde precizia este foarte importanta.
Printre caracteristicile importante ale plotter-ului se numara:
precizia cu care deseneaza;
dimensiunea maxima a hartiei pe care poate desena;
setul de instructiuni pe care le poate executa;
rezolutia.
Sistemul COM
(Computer Output Microfilm)Sistemul COM este des utilizat in arhivele de mari dimensiuni sau in marile biblioteci. Sistemul este conectat la calculator si permite transpunerea imaginilor pe microfilm direct, pe masura ce sunt generate sau off-line, de pe benzi magnetice care sunt pregatite in prealabil.
Tabletele LCDTabletele LCD sunt dispozitive realizate in tehnologia LCD (Liquid Cristal Display) care se racordeaza la iesirea spre monitor a unui calculator si se plaseaza deasupra unui retroproiector obisnuit. Ele sunt alcatuite dintr-o matrice de celule LCD, celule care lasa sa treaca o cantitate variabila din lumina emisa de lampa retroproiectorului, afisand astfel pe ecranul retroproiectorului imaginea la nivel de pixel existenta pe ecranul calculatorului.
Dupa gama coloristica redata, tabletele LCD pot fi alb-negru, cu nuante de gri sau color.
Video-proiectoarele Video-proiectoarele sunt dispozitive de afisare pentru proiectia unor imagini video pe un ecran mare pentru un grup mai mare de persoane. Dimensiunea ecranului de proiectie (1,5-7 m) se coreleaza cu puterea sursei luminoase (500-2300 lumeni) si cu distanta la care se proiecteaza.
Video-proiectoarele se bazeaza pe doua tehnologii de afisaj: una presupune existenta a trei tuburi catodice, de inalta luminozitate si cu distanta focala mica si alta utilizeaza trei matrici LCD, plasate in fata unei surse de lumina puternice (lampa cu halogen) pentru proiectarea secventelor video dupa principiul afisarii diapozitivelor sau filmelor.
Camera video Nevoia de comunicare si informatie este o trasatura caracteristica a omului, dar pentru o comunicare eficace si rapida este nevoie de tehnologie. Pentru aceasta, Internet-ul este mediul perfect, dar pentru a-l exploata optim trebuie sa ai la dispozitie o baza tehnologica solida. Cum ai putea insa sa desfasori o videoconferinta fara o camera de luat vederi? Ea este esentiala cand ai nevoie de comunicare video.
Camera video are rolul de a prelua informatia luminoasa a fiecarei secvente video captate, de a o transforma in informatie electrica pe care o va aduce apoi intr-o forma standard, ceruta pentru un semnal video. Astfel, camera video descompune fiecare secventa video intr-o succesiune de imagini fixe, iar fiecare imagine fixa este descompusa pe linii orizontale, iar in cadrul liniei, pe puncte individuale. Elementul cheie al camerei video este captatorul video, un dispozitiv de transfer de sarcina, CCD (Change Coupled Device).
Semnalul video captat este fie furnizat in sistem RGB pentru a fi preluat de calculator, fie este prelucrat pentru sistemele PAL, NTSC sau S-video.
In alegerea unei camere video trebuie avuti in vedere urmatorii parametri: rezolutie, sensibilitate la lumina, diafragma, zoom, nivel de profunzime, raport zgomot/semnal util.
Placa de
captura si numerizare video Placa de captura video (video capture card) permite inregistrarea de imagini cu ajutorul calculatorului. Placile de captura video pot fi utilizate pentru captarea imaginilor statice sau a cadrelor, caz in care functioneaza ca pelicula dintr-un aparat de filmat si pentru captarea de filme intregi, caz in care calculatorul este legat la televizor, la un video-recorder sau la o camera video.
Pentru digitalizarea semnalului video analogic se folosesc video digitizoarele care utilizeaza un convertor analogic-digital, preluand un semnal video de la un aparat video sau de la o camera TV.
TV tuner-ul se prezinta sub forma unei placi de extensie care realizeaza transformarea semnalului TV (NTSC, PAL sau SECAM) in semnal digital si invers, putandu-se astfel prelua si inregistra pe calculator secvente video si imagini statice din emisiunile TV, dar si folosirea monitorului calculatorului pentru urmarirea canalelor TV si a teletextului. TV tuner-ele sunt fabricate in mai multe variante: variante externe (TV-Box) care trimit semnalul decodat in intrarea video a placii grafice, variante built-in in placa grafica, variante care sunt extensie a placii video etc.
Pentru ascultarea posturilor de radio ce emit in banda de frecventa FM, in configuratia calculatorului personal poate fi incorporat un FM tuner care faciliteaza auditia acestor emisiuni.
Camera foto
digitala Pana nu demult era necesar un echipament sofisticat pentru a realiza cu calculatorul o prezentare de diapozitive: filmele trebuiau developate, dupa care utilizatorul introducea imaginea in calculator cu ajutorul scanner-ului sau prin citirea unui Photo-CD in unitatea CD. Aceasta necesita atat un efort financiar considerabil, cat si timp foarte mult.
In prezent exista camere foto care permit cuplarea directa cu calculatorul printr-o interfata standard. Ele permit, imediat dupa apasarea declansatorului, preluarea directa a imaginilor, in diverse programe sau aplicatii, pe calculator, sau, pur si simplu, tiparirea pe hartie. Camerele digitale nu au nevoie de film foto, ele stocheaza pozele electronic. Astfel, imaginile se pot transfera direct pe calculator si aici se pot prelucra dupa dorinta.
In locul in care este pozitionat filmul in aparatele clasice, camerele digitale au inglobate senzori CCD (Changed Couple Device), care se folosesc de altfel si la scannere si camere video. Subiectul ce se doreste a fi fotografiat este proiectat prin obiectiv, iar mii de fotodiode sensibile la lumina, aflate pe cip-ul CCD, preiau informatia si o descompun intr-o multime de pixeli. Numarul acestor pixeli hotareste rezolutia camerei foto, ceea ce este important pentru prelucrarea si tiparirea ulterioara.
Pentru stocarea imaginilor in camerele digitale sunt folosite cardurile de memorie flash, cum sunt CompactFlash si Smart Flash.
Cititorul de bare
de cod se utilizeaza in registratoarele de
casa ale marilor magazine sau in biblioteci, fiind format dintr-un
ansamblu de citire, emisie/detectie a intensitatii luminoase.
Preturile (in cazul caselor de marcat) sunt marcate prin niste bare
de diverse dimensiuni si nuante de la alb la gri si apoi la
negru. Avantajul acestor sisteme este simplitatea utilizarii lor si
faptul ca in sistemele tranzactionale intense, cum ar fi casieriile
marilor magazine nu mai trebuie tastat pretul. Pentru siguranta,
aceste sisteme sunt legate de tastaturi, ca in caz de indecizie, sa se
poata tasta datele.
Cititorul de
caractere scrise cu cerneala magnetica (MICR
- Magnetic Ink Character Recognition). Caracterele se imprima cu o
cerneala speciala continand oxizi de fier. Trecand documentul
sub un camp magnetic puternic, acesta se magnetizeaza. Trecand apoi
acelasi document sub un cititor de caractere magnetice, caracterele sunt
recunoscute de cititor. Aplicatiile principale ale acestui sistem sunt in
domeniul bancar. Aici, contul, suma disponibila, precum si alte
informatii sunt introduse si decodificate de aceste dispozitive.
Documentele magnetice sunt din ce in ce mai raspandite.
Scanerul este un
dispozitiv care permite introducerea in sistem a textelor si imaginilor
grafice prin simpla scanare a documentului original, evitandu-se astfel introducerea
textului cu ajutorul tastaturii. Scanerul detecteaza diferentele de
stralucire a unei imagini sau a unui obiect, folosind o matrice de
senzori. In majoritatea cazurilor, scanerul foloseste o matrice
liniara de asemenea senzori, de obicei dispozitive cu cuplaj de
sarcina (CCD - Change Coupled Devices, dispozitive care transforma un
semnal luminos in semnal electric), de ordinul sutelor pe fiecare inci, intinse
pe o banda ingusta pe toata latimea celei mai mari
imagini care poate fi scanata.
Imaginea sau textul se preia sub forma unui anumit numar de puncte. Procedeul se numeste digitizare. Suprafata de scanat se vizualizeaza pe toata latimea scanner‑ului cu un tub luminiscent. Lumina reflectata va fi preluata de o serie de diode laser si de fotodiode care inregistreaza diferentele luminos‑intunecos si le convertesc intr‑o combinatie binara.
Exista o mare varietate de scanere: scanere manuale (hand scanner), scanere plane (flat-bed scanner), scanere cu tambur (drum scanner), scanere video, scanere pentru diapozitive. Diferenta dintre ele este data de modul in care acestea deplaseaza senzorii in raport cu imaginea scanata. Aproape toate tipurile impun deplasarea mecanica a senzorilor peste imagine, dar sunt si scanere care folosesc tehnologia video.
Dupa ce a fost citita cu scanerul, imaginea poate fi prelucrata cu ajutorul calculatorului: marita, micsorata, colorata, rotita, suprapusa cu alte imagini etc.
Scanerul este caracterizat de urmatoarele elemente:
Posibilitatea de producere a imaginilor color - In acest sens, scanerele sunt grupate in scanere color si scanere monocrome (scanere cu tonuri de gri). Pentru multe aplicatii scanarile monocrome sunt suficiente (de exemplu, daca doriti sa scanati texte in vederea recunoasterii optice a caracterelor sau in vederea editarii unor publicatii atunci cand rezultatele urmeaza sa apara alb-negru).
Rezolutia reprezinta numarul de puncte pe inci pe care le poate citi scanerul. Cu cat rezolutia este mai mare, cu atat imaginea scanata va fi mai apropiata de cea reala. Un scanner cu posibilitati minime incepe de la 300 de puncte pe inci si avanseaza in trepte uniforme cum ar fi 1200, 2400, 3600, 4800 de puncte pe inci, dar sunt si scannere de pana la 19200 dpi.
Viteza de scanare - Aproape toate scanerele moderne sunt echipamente cu trecere unica, ele avand o singura sursa de iluminare ce se bazeaza pe filtrele elementelor fotodetectoare pentru sortarea culorilor. Scanerele cu trecere unica pot sa opereze aproape la fel de repede ca si modelele monocrome, desi transferarea imaginilor de dimensiuni mari ce masoara zeci de megaocteti dureaza mai mult decat transferarea de imagini monocrome, de trei ori mai mici. Viteza de scanare poate fi de 1-60 pagini pe minut;
Domeniul dinamic reprezinta domeniul de culori (sau numarul tonurilor de gri de la negru la alb) pe care le poate distinge un scaner. Modalitatea obisnuita de exprimare a domeniului dinamic este profunzimea, adica bitii necesari pentru codificarea numarului maxim de culori. Scanerele obisnuite pot distinge 256 (8 biti), 1024 (10 biti) sau 4096 (12 biti) de niveluri de stralucire in fiecare culoare primara. Ultimele modele au o adancime de culoare de pana la 48 de biti.
Posibilitatea de recunoastere a caracterelor de text, transformandu-le in text, nu in imagini Imaginea scanata este memorata initial in format grafic. Pentru prelucrarea ulterioara cu un procesor de texte trebuie transformata intr‑un format text. Se foloseste un software specializat OCR (Optical Character Recognition). Se pot recunoaste bine literele foarte clare, scrise de obicei cu masina de scris sau cu imprimanta. In cazul scrisului de mana recunoasterea textului este mult mai dificila. Primele programe OCR foloseau o tehnica numita corespondenta matriceala. Calculatorul compara mici portiuni din imaginea pe biti cu modele stocate intr-o biblioteca in cautarea caracterului care semana cel mai mult cu modelul de biti scanat. Majoritatea sistemelor OCR actuale se bazeaza pe corespondenta caracteristicilor. Aceste sisteme nu se limiteaza la comparare, ci analizeaza fiecare model de biti scanat.
Placa de sunet Aparitia si dezvoltarea aplicatiilor multimedia a determinat echiparea microcalculatoarelor cu placi de sunet care permit cuplarea unor echipamente de inregistrare a sunetelor (microfon) sau de redare a acestora (difuzor, boxe). Prin intermediul unui software specializat se poate realiza editarea, redarea sau inregistrarea sunetelor in fisiere.
Numerele din calculator sunt considerate digitale, iar undele sonore sunt considerate analogice. Ca urmare, calculatorul nu poate intelege si reproduce undele sonore. Pentru a inregistra si reda mesajele audio, placa de sunet contine convertizoare de tip analogic-digital si digital-analogic care realizeaza conversia semnalului electric in cod numeric si invers.
Placile de sunet sunt folosite pentru redarea sunetelor si a muzicii, ca parte a aplicatiilor multimedia, pentru a inregistra sunete MIDI si waveform, dar si pentru recunoasterea vocii. Conform standardului MPC, o placa de sunet trebuie sa aiba, in configuratia minimala, o intrare pentru microfon, o interfata MIDI, capabilitate CD-audio, un sintetizator FM si capacitatea de a reda muzica digitizata si voce. Trebuie avuta in vedere si compatibilitatea cu Sound Blaster, in special cand se doreste utilizarea MPC si pentru jocuri pe calculator.
Popularitatea tot mai larga a aplicatiilor multimedia in ultimii ani a condus la dezvoltarea mai multor tehnologii de producere a placilor de sunet si la cresterea competitiei intre producatorii acestor echipamente. Ca urmare a acestei tendinte, placile de sunet au devenit din ce in ce mai sofisticate, pretul lor fiind in continua scadere. Diferentierea calitativa intre placile de sunet actuale se face in functie de capacitatea acestora de a reda si inregistra sunetele. Parametrii care determina performantele placilor de sunet sunt: rata maxima de esantionare si rezolutia placii. Rata de esantionare indica de cate ori pe secunda se va lua o proba din semnalul audio, iar rezolutia indica numarul de biti disponibili pentru valoarea preluata. Rata de esantionare poate fi, de exemplu, de 11 kHz pentru vorbire, 44,1 KHz pentru semnalele provenite de la CD-player, de 48 KHz pentru DAT (digital audio tape). Rezolutia este cuprinsa, de exemplu, intre 0 si 255 de biti la placile de sunet pe 8 biti si intre 0 si 65535 de biti la placile de sunet pe 16 biti.
Placile de sunet mai ofera si o serie de functii importante de control pentru operatiile de creare si redare a unor fragmente muzicale. Circuitele de mixare din placa de sunet au rolul de a controla volumul pentru fiecare din sursele de semnale la care este conectata placa.
Pentru redarea sunetelor, placile de sunet utilizeaza doua tehnologii: sinteza FM si sinteza wavetable (spectru de sunete). Sinteza FM vine de la frequency modulation (modulatia in frecventa), adica manevrarea frecventelor pentru a le transmite la difuzoare. Sunetele create de placa de sunet nu seamana cu cele create de instrumentele muzicale, muzica produsa in acest mod tinzand sa sune artificial. La tehnologia wavetable, placa de sunet creaza sunetul, pe baza unor inregistrari ale muzicii unor instrumente, sunetele fiind mai aproape de realitate; ea cauta instrumentul potrivit intr-un spectru de sunete si creaza sunetul instrumentului cerut, pe baza mostrei de sunet existente.
Standardul care s-a impus in lumea PC-urilor este Sound Blaster, dezvoltat de firma Creative Labs. Modelele initiale lucrau pe 8 biti, iar rata de esantionare atingea 15 kHz. Au urmat modele perfectionate. Spre exemplu, modelul Sound Blaster Audigy 2 lucreaza pe 24 biti cu 192 KHz in stereo si 96 KHz in 6,1 canale. Audigy 2 poate captura si reda cele mai fine detalii ale sunetului folosind specificatii tehnice de ultima ora, dispune de tehnologia EAX Advanced HD care ofera realism audio fara precedent in jocuri, filme sau muzica, prin reverberatii, trecere realista intre medii audio virtuale, procesarea simultana a mai multor efecte audio. Utilizatorii de calculatoare personale care dispun de o unitate DVD-ROM vor putea utiliza Sound Blaster Audigy 2 pentru a experimenta inregistrari DVD-Audio de o calitate uimitoare. Sound Blaster Audigy 2 ofera un exceptional raport semnal zgomot de 106dB si este singura interfata de sunet care a primit certificare THX, pentru sunet surround pe 6.1 canale, specific coloanelor sonore Dolby Digital EX din filme sau jocuri. Acest standard adauga o incinta acustica suplimentara, centru spate, pentru realism imbunatatit in pozitionarea 3D audio.
Microfonul
si difuzoarele
Puntea dintre lumea electronica a datelor audio (analogice si digitale) si lumea mecanica a sunetelor este realizata de traductoarele acustice: microfonul care converteste sunetele in semnale audio si difuzoarele ce realizeaza conversia semnalelor audio in sunete. Toate placile de sunet au intrari pentru microfon care permit inregistrarea de voci in mediul digital. Astfel, se pot folosi transcrierile digitale ale vocii pentru a le incorpora in prezentari multimedia sau pentru a realiza diverse adnotari vocale in foi de calcul sau in alte fisiere. Pentru a crea sunete care pot fi auzite, calculatorul are nevoie de difuzoare.
Difuzoarele de frecventa joasa (woofer) opereaza la cele mai joase frecvente (mai mici de 150 Hz), iar cele de frecventa inalta (tweeter) lucreaza cu frecvente asociate sunetelor ascutite (de la 2000 Hz in sus). Difuzoarele subwoofer extind posibilitatile de producere a frecventelor joase ale unui sistem de sunet dintr-un calculator. Difuzoarele pot fi active, cand includ un amplificator sau pasive atunci cand nu au un astfel de dispozitiv.
In prezent se produc si sisteme dotate cu difuzoare plate, fabricate dupa o noua tehnologie care ofera o senzatie de realitate incredibila.
Una din problemele actuale in domeniul informatic este si cea a stocarii si regasirii informatiei, aparitia unor suporti de informatii de mare capacitate impulsionand evolutiile din domeniu.
La inceputul anilor '90, PC-ul era echipat cu un hard disc de 100 MB si o unitate de discheta de 1,44 MB. Astazi s-a ajuns pana la 400 GB pe hard disc, dar alaturi de acelasi batran floppy de 1,44 MB. Cum a supravietuit acesta din urma? Alternativele au existat. Cateva echipamente (Iomega Zip, LS-120 SuperDisk sau Syquest EZ Flyer) au fost puse la incercare pentru a inlocui acest floppy de neinlocuit. Sony realizeaza un echipament HiFD la 200 MB, care este citit de drivere interne sau externe noi.
In prezent sunt destul de multe tehnologii de stocare pe disc de calitate, avand si un randament atractiv pe piata. CD-ul cu posibilitate de rescriere este aproape cel mai raspandit format, desi doar pe termen scurt. Unitatile CD-RW nu mai sunt astazi o noutate. In urmatorii ani, mai toate PC-urile care vor fi vandute vor citi de pe DVD-ROM Cu certitudine, exista un aspect de care nu trebuie sa ne temem in privinta unitatilor de stocare: puterea de inmagazinare a datelor va creste ametitor de repede.
Dupa modul de inregistrare, suportii se impart in suporti ce folosesc informatia analogica (aici se incadreaza casetele video, videodiscul - Laser Disc, benzile de magnetofon) si suporti de informatie numerica (digitala). Suportii de informatie numerica pot fi suporti de informatie digitala neinformatica (CD-audio, Mini Discul, lansat de Sony in 1992, Rotary Digital Audio Tape, Digital Compact Cassette) care lucreaza cu informatie numerica, dar nu sub forma de fisiere in sens informatic si suporti de informatie numerica informatizata, reprezentati de CD-ROM si variantele descinse din acesta, CD-I (Compact Disc Interactive), CDTV (Commodore Dynamic Total Vision), Photo CD, Video CD.
Pentru memorarea unor volume mari de date, care sa poata fi regasite rapid se folosesc echipamente periferice care utilizeaza in esenta suporturi magnetice.
Din punct de vedere al accesibilitatii, suporturile magnetice se impart in doua categorii:
suporturi magnetice adresabile (discuri magnetice);
suporturi magnetice neadresabile (benzi magnetice).
Discuri magnetice si unitati de
discuri magneticeIn configuratia actuala a calculatoarelor discul magnetic este cel mai utilizat. Unitatile de discuri magnetice sunt echipamente periferice care mediaza schimbul de date si informatii intre suport (disc magnetic) si sistemul de calcul.
Datele sunt inregistrate pe disc sub forma unor octeti memorati ca siruri de cifre binare (zone magnetizate si nemagnetizate). Aceste siruri sunt asezate circular, de-a lungul pistelor. Pistele pe discurile magnetice sunt circulare si concentrice (formatul CAV), corespunzand unei pozitii a capului de citire-inregistrare. Prin conventie, pistele sunt numerotate, incepand cu zero, de la marginea exterioara a discului. O portiune dintr-o pista se numeste sector. Sectorul este unitatea fundamentala de memorare a informatiei pe disc. Sectoarele sunt numerotate incepand cu cifra 1; sectorul 0 este rezervat pentru identificare, nu pentru stocare. Numarul de octeti pe sector depinde de tipul discului, dar in general este o putere a lui 2, adica 128, 256, 512, 1024 O discheta de 3,5 inch de 1.44 Mo, de exemplu, are 80 piste/fata, 18 sectoare/ pista, 512 octeti/sector. Discurile dure au un numar variabil de fete si piste, in functie de performantele discului. Capacitatea sectoarelor cea mai des intalnita in industria hard-discurilor pentru calculatoarele personale este cea de 512 octeti/sector. Un sector poate fi accesat direct dupa adresa de sector, determinata de numarul pistei si numarul sectorului de pista.
Un alt concept vehiculat mult este cel de cilindru, respectiv cilindru virtual. Prin cilindru virtual se intelege ansamblul pistelor pe un echipament cu mai multe discuri care pot fi accesate fara a misca capul de citire-inregistrare. Altfel spus, cilindrul este ansamblul pistelor care corespund unei pozitii a capetelor de citire-inregistrare de pe toate pistele. Un floppy disc cu doua fete are un numar de cilindri egal cu jumatate din numarul pistelor.
Discurile magnetice se clasifica dupa mai multe criterii:
dupa capetele de citire/inregistrare;
dupa modul de grupare;
dupa materialul din care sunt facute, etc.
Dupa capete sunt:
discuri cu capete fixe, la care capetele sunt fixate;
discuri cu capete mobile, la care capetele se misca solidar, cate unul pe fiecare fata.
Dupa modul de grupare:
discuri amovibile (care se pot grupa in pachete);
discuri inamovibile, care sunt independente, deci nu se grupeaza in pachete.
Dupa materialul din care este facut discul, avem:
discuri dure, la care platanele sunt facute dintr-un material dur, de obicei dur-aluminiu;
discuri flexibile, la care discul este realizat din material plastic.
Corespunzator tipurilor de suport, unitatile de discuri magnetice se clasifica in:
unitati de disc flexibil (floppy discuri);
unitati de disc hard (dur sau
unitati de disc amovibil (Jaz, Zip, SyQuest).
Discul flexibilDiscul flexibil reprezinta suportul clasic de stocare la microcalculatoare.
Unitatile de disc flexibil (floppy disc) sunt folosite pentru a inregistra date pe dischete care apoi vor putea fi citite pe acelasi tip de unitate. Discul flexibil a fost creat in 1967, in laboratoarele IBM din San Jose de un colectiv condus de Allan Shugart.
Unitatea de disc flexibil are in structura urmatoarele componente:
doua capete de citire/inregistrare, pentru a utiliza ambele fete ale dischetei;
un dispozitiv de actionare a capetelor;
un motor de antrenare a dischetei (360 rot/min);
un bloc de comanda care asigura coordonarea functionarii componentelor si supervizarea operatiilor de citire/scriere.
Dischetele sunt folosite pentru pastrarea programelor si a fisierelor de date de mici dimensiuni, pentru arhivari, precum si pentru transferul de diferite date si programe intre calculatoare. Ele nu necesita conditii speciale de pastrare, dar este indicat sa fie pastrate in locuri ferite de actiunea unor campuri magnetice puternice sau in apropierea unor surse de caldura deosebite. De asemenea, este indicat ca din cand in cand informatiile sa fie rescrise pe dischete, pentru a nu se pierde.
Dischetele se intalnesc in diferite variante 2,5", 3,5", 5,25" si 8" (in prezent cele de 5,25" si 8" nu se mai utilizeaza). Primele dischete erau folosite pe o singura fata (SS - Single Side). Actualmente toate unitatile de discuri flexibile permit utilizarea simultana a ambelor fete (DS - Double Side). Capacitatea de memorare a dischetelor (de exemplu, cele DS-HD au 1,44 Mo, cele DS-ED au 2,88 Mo) depinde de numarul de piste si de densitatea de inregistrare. Din punct de vedere al densitatii de inregistrare deosebim urmatoarele categorii de discuri flexibile:
simpla densitate (Simple Density - SD);
dubla densitate (Double Density 2D sau DD);
inalta densitate (High Density - HD);
densitate cvadrupla (Quad Density -QD);
densitate extra inalta (Extra High Density - ED).
O discheta poate fi utilizata numai daca a fost formatata in prealabil, fiind impartita in piste si sectoare. Actualmente dischetele comercializate sunt gata formatate. Capacitatea dischetei este stabilita in timpul formatarii. Formatarea se poate realiza prin comenzi ale sistemului de operare.
Desi sunt suporturi lente si limitate din punct de vedere al capacitatii, dischetele si unitatile de discuri flexibile se regasesc in toate configuratiile actuale ale microcalculatoarelor. Aceasta se explica prin costurile reduse ale suportului si echipamentului periferic, usurinta in gestionare, precum si adresabilitatea si posibilitatea de interschimbabilitate a suportului intre sisteme de calcul diferite.
Incepand cu mijlocul anilor '90 se fabrica si discuri flexibile de capacitati mult mai mari. Astfel, in 1995 firma Imation a lansat pe piata discheta de 120 MB numita LS-120 si unitati de disc adecvate - Super Disk Drive. Capacitatea de memorare de 120 MB a fost obtinuta prin combinarea tehnologiilor optice si magnetice. Prin aceasta tehnologie se asigura o densitate de 2.490 piste/inch fata de 135 piste/inch la dischetele de 1.44Mb. Pistele de date sunt scrise si citite magnetic. Unitatea de discheta LS-120 dispune de capete de citire duble care ii permite sa scrie si sa citeasca atat dischete LS-120, cat si dischetele standard de 1.44MB. De asemenea, viteza de rotatie a suportului este mai mare decat in cazul oricaror alte dischete, ceea ce permite obtinerea unor rate de transfer mai mari . Ulterior s-au realizat si dischete cu capacitatea de 240 Mo. Corporatia Sony fabrica unitatile de disc flexibil HiFD cu o capacitate de 200 Mo la dimensiunea dischetelor de 3,5".
Unitatile
de discuri WinchesterUnitatea de hard disc este un dispozitiv de memorie externa inchis ermetic care poate pastra o cantitate foarte mare de informatii din sistem. Ea se bazeaza pe reunirea intr-un singur ansamblu a capetelor de citire-scriere si a discurilor, acestea fiind incasetate pentru a asigura o mai buna protectie la factorii perturbatori.
Aceste unitati au fost introduse de IBM in 1974 si au primit denumirea de discuri Winchester. Unitatea de hard disc are mai multe discuri care se rotesc cu viteze de la 3600 rot/min in sus, montate unele peste altele si capete care se misca deasupra discurilor inregistrand informatiile pe piste si sectoare. Spre deosebire de floppy discuri, la care capetele de citire/inregistrare se aseaza pe disc, la hard disc-uri acestea nu ating suprafetele discurilor in timpul functionarii normale, plutind pe o perna de aer, numita si lagar de aer.
Pentru a putea fi folosit, un hard-disc trebuie sa fie formatat, adica trebuie definita o structura recunoscuta de sistemul de operare. Formatarea unui hard-disc presupune trei etape:
formatarea la nivel inferior sau formatarea fizica;
formatarea la nivel superior sau formatarea logica
partitionarea.
Formatarea fizica consta in crearea sectoarelor fizice pe disc. Sectoarele sunt create si completate cu marcajele de adrese folosite pentru identificare, respectiv cu portiuni de date.
Formatarea logica reprezinta adaptarea discului la cerintele sistemului de operare. In timpul formatarii logice, pistele discului sunt impartite in sectoare, numarul acestora depinzand de tipul unitatii. Transferul dintre periferic si memoria tampon asociata se realizeaza pe unitati numite blocuri fizice sau clustere. Un cluster este format din unul sau mai multe blocuri. Dimensiunea clusterelor se stabileste la formatare, dar trebuie sa fie o putere a lui 2.
Partitionarea segmenteaza discul in mai multe regiuni sau discuri logice, numite partitii, care pot contine fisiere ale aceluiasi sistem de operare sau ale unor sisteme de operare diferite.
Parametrii principali ai unei unitati de hard disc sunt: capacitatea de memorare, timpul mediu de acces, rata de transfer si viteza de rotatie.
Capacitatea de memorare este in functie de diametrul discurilor, numarul de discuri, numarul de cilindri, densitatea de inregistrare. Capacitatea maxima de memorare a crescut de la 20 MB pana la mii de Go.
Timpul mediu de acces, exprimat de obicei in milisecunde, este durata necesara pentru deplasarea capetelor de citire-scriere intre doi cilindri oarecare. In general se considera ca un disc cu timp de acces sub 20 de milisecunde este rapid. Timpul de acces (mediu) a scazut de la 85 ms la mai putin de 3,6 ms
Rata de transfer reprezinta viteza cu care unitatea si controllerul pot sa trimita datele catre sistem. Viteza cu care sunt transferate informatiile a crescut de la 102 Kb/s la aproape 400 Mb/s la unitatile moderne cele mai rapide
Viteza de rotatie. In functionare discurile se rotesc permanent cu o viteza constanta. Vitezele de rotatie uzuale la diferite tipuri de hard-discuri sunt de 5400 rotatii/minut, 7200 rotatii/minut, 10000 rotatii/minut, ajungand chiar la 15000 rotatii/minut. Cresterea vitezei de rotatie determina marirea ratei de transfer.
Dimensiunea discului poate fi de 14", 8", 5.25", 3.5", 2,5", 1.8", 1.3". Cea mai folosita este de 3.5".
Unitatile de disc se leaga la magistrala calculatorului prin intermediul unei interfete care poate fi ATA (AT Attachment), SATA (Serial ATA), SCSI (Small Computer System Interface), FireWare, Fibre Channel.
Unitatile de discuri amovibileDiscurile amovibile (detasabile) sunt discuri care pot fi separate de echipamentul de citire/scriere si transportate de la un calculator la altul. Se utilizeaza sub forma unor pachete sau cartuse de discuri magnetice.
Tot mai multe companii si-au intors privirile spre produsele de stocare amovibile pentru a-si acoperi propriile necesitati de stocare, securitate a datelor si transport . Aceste unitati sunt mai putin utilizate la ora actuala decat unitatile de discuri Winchester; ele ofera posibilitatea de a stoca date sau programe mai putin utilizate, pentru a le putea transporta de la un calculator la altul (ca si in cazul unitatilor de disc flexibil). Tehnologia folosita de unitatile de discuri amovibile fiind foarte asemanatoare cu cea a hard-discurilor, nu sunt deloc surprinzatoare performantele de capacitate si viteza de rotatie atinse de discurile amovibile, ceea ce le ofera o pozitie solida pe piata suporturilor magnetice. Un lucru pare a fi cert: lupta dintre noile dispozitive de stocare amovibile si venerabilele unitati floppy va avea implicatii atat in randul utilizatorilor, cat si in cel al dezvoltatorilor de software.
Firma Iomega s-a impus pe piata prin discurile Zip, Jaz si Click!. Unitatile de discuri Zip au o capacitate de stocare de 100 Mo, 250 Mo sau 750 Mo si o viteza de transfer de pana la 1,5 Mbps. Unitatile de discuri Jaz au un timp de acces de 10-12 ms, capacitate de stocare de 2GB, 1,07 GB sau 540 MB. Discurile Click! ofera o capacitate de stocare de 40 MB.
Benzi magnetice si unitati de
banda magneticaBenzile magnetice, sub forma de role si casete sunt suporturi neadresabile si reprezinta cele mai ieftine suporturi pentru memorarea unor volume mari de date. Banda magnetica este suportul ideal pentru arhivarea datelor, respectiv pentru pastrarea copiilor de siguranta a fisierelor si a bazelor de date. Principalele dezavantaje ale benzii magnetice sunt neadresabilitatea si viteza scazuta de lucru.
Unitatile clasice de banda magnetica aveau in structura doua role, banda derulandu-se de pe o rola pe cealalta in timpul exploatarii. Dispunerea datelor pe suport se face in blocuri de date separate de spatii libere (gap-uri) cu rol in antrenarea si citirea benzii. La microcalculatoare, benzile magnetice sunt utilizate sub forma casetelor sau cartuselor cu banda care ajung la capacitati de stocare de ordinul sutelor de gigaocteti . Unitatea de banda magnetica asociata se numeste streamer.
Banda magnetica ca suport de arhivare a datelor este disponibila si sub forma bibliotecilor de benzi. Acestea permit automatizarea procesului de salvare/arhivare prin care se diminueaza considerabil timpul afectat acestei activitati. Tehnologiile benzilor magnetice pot fi clasificate astfel : biblioteci DLT (Digital Linear Type), biblioteci de 4 mm si 8 mm.
Biblioteca DLT reprezinta una din cele mai noi tehnologii in industria de salvare/arhivare si ofera urmatoarele avantaje:
ofera cea mai mare capacitate de memorare/cartus, respectiv 40-80 GB/cartus;
utilizeaza tehnica de memorare in serpentina, in contrast cu tehnologia de scanare elicoidala cu capete rotative, ce permite citirea si scrierea simultana a datelor pe mai multe canale si cu viteze mai mari;
timpul de viata de 30 de ani egaleaza stocarea de tip magneto-optica ceea ce le face ideale pentru arhivarea datelor.
Bibliotecile de 4 mm reprezinta o tehnologie mai veche, cu scanare elicoidala, in care banda este pozitionata oblic, dar care ofera numeroase avantaje:
bibliliotecile se bazeaza pe formatul DDS (Digital Data Standard), DDS2, DDS3 sau DDS4 asigurand stocarea a 2, 4, 12 sau 20 GB (respectiv 4, 8, 24, 40 GB cu comprimare);
asigura un cost foarte scazut/megaoctet arhivat.
Banda magnetica de 8 mm are cea mai mare utilizare in domeniul camarelor video miniaturizate. Pe piata calculatoarelor a fost introdusa in 1987 de catre Exabyte Corporation. In prezent capacitatea lor de stocare este de 5 MB fara comprimare si 10 MB cu comprimare.
Stocarea datelor pe banda magnetica este una dintre primele metode folosite in lumea calculatoarelor. Desi ea pare oarecum perimata, tehnologiile ce folosesc banda magnetica se dezvolta continuu, datorita avantajelor oferite de catre aceasta:
cel mai ieftin (cost/MB) suport cu citire-scriere;
dimensiuni mici;
capacitati de memorare mari;
metodologia si software-ul de backup evoluate si robuste;
gradul de standardizare a formatelor ridicat
Copia de siguranta a datelor (backup) este o componenta strategica a unui sistem informatic, asigurandu-i capacitatea de reintrare in functionare in timp util, in urma aparitiei unor incidente sau catastrofe. Avantajele prezentate mai sus determina utilizarea casetelor magnetice sa fie in majoritatea cazurilor, solutia optima de backup.
In momentul de fata sunt mai multe tehnologii de stocare a datelor pe casete magnetice: Data Cartridge (DC), Digital Data Storage (derivata din DAT),Travan, Advanced Intelligent Tape (AIT). Tehnologiile Data Cartridge si Digital Data Storage deriva din tehnologiile utilizate de caseta audio obisnuita. Tehnologia Data Cartridge este orientata spre imbunatatirea performantelor casetei, pastrand miscarea liniara a benzii in raport cu ansamblul de citire-scriere. Tehnologia DDS foloseste miscarea elicoidala a benzii fata de capetele de citire-scriere in doua variante ale casetei: cu latimea benzii de 4mm (dimensiunea casetei audio) si latimea benzii 8mm (dimensiunea casetei video VHS) . Tehnologia Travan a fost introdusa in anul 1995 pentru a mari capacitatea minicartuselor prin marirea dimensiunii lor astfel incat acestea sa poata contine o cantitate mai mare de banda. Capacitatea de stocaj a crescut astfel la 8 GB. Tehnologia AIT foloseste scanarea elicoidala si o latime de banda de 8 mm pentru cresterea densitatii de stocare si un mecanism de citire/scriere mult mai eficient. Ea permite inregistrarea in conditii de siguranta, pe baza tehnicilor de compresie, de la nivelul zecilor de GB pana la 160 GB la unitatile din a treia generatie, cu un factor de compresie de 2.6:1. Bibliotecile AIT (cu 8 cartuse) pot stoca pana la 2,08 TB comprimat.
Nevoilor tot mai mari de memorii externe pentru stocarea si arhivarea informatiilor multimedia le raspund discurile optice si memoriile magneto-optice. Discul optic dispune de o mare capacitate de stocare, fiind adecvat arhivarii sigure a informatiilor pe o mare perioada de timp deoarece nu poate fi sters. Memoriile magneto-optice dispun, pe langa capacitatea de memorare remarcabila, si de posibilitatea de a fi inscrise si sterse de utilizator.
Suportul fizic pentru discurile optice este realizat din material plastic acoperit cu o pelicula metalica, de obicei oxid de aluminiu. Stocarea informatiei sub forma numerica este facuta prin amprente minuscule care pot fi citite prin intermediul unui fascicol de raze laser.
In 1982 au aparut primele CD-uri audio, iar in 1985 CD-ROM-ul cucereste piata. Daca initial la microcalculatoare au fost utilizate doar discuri optice de tip CD-ROM, in prezent sunt folosite si discuri optice ce pot fi scrise sau discuri optice reinscriptibile. Cei mai importanti producatori sunt Sony, Philips, Maxell, Verbatim, TDK, HP.
Unitati
de disc CD-ROMIntrucat majoritatea aplicatiilor care sunt comercializate sunt livrate pe discuri CD-ROM, unitatile de CD-ROM au devenit o componenta de baza a calculatorului. Elementele din multimedia, cum ar fi filmele video si sunetul, necesita mult spatiu pentru stocare. Deoarece discurile CD-ROM il au din belsug, ele au devenit cea mai cunoscuta metoda de stocare de date pentru aplicatiile multimedia. In mod natural, micul disc argintiu constituie factorul care a permis explozia tehnologiei multimedia in lumea calculatoarelor personale
CD-ROM-ul tinde sa devina cel mai popular mediu de distributie al produselor software, atat pentru pretul scazut, cat si pentru fiabilitatea ridicata si capacitatea de stocare relativ ridicata.
Discul CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) reprezinta un mediu de stocare asemanator dischetelor, dar cu o capacitate de stocare mult mai mare. Avantajele utilizarii CD-ROM sunt numeroase: capacitatea mare de stocare (de aproximativ 700 MB), stabilitatea datelor (CD-ROM nu poate fi modificat, garantandu-se astfel stabilitatea datelor pe disc). Dezavantajul lor consta in imposibilitatea scrierii ulterioare pe disc si in viteza redusa de transfer: CD-ROM este de 10 de ori mai lent decat hard-discul, ceea ce explica de ce multi utilizatori nu au renuntat la suportul magnetic pentru date. Aceasta se datoreaza faptului ca la CD-ROM capul de citire optic are o masa substantial mai mare decat mecanismul foarte usor al hard-discurilor. Este adevarat ca viteza unitatilor CD-ROM a fost marita permanent. Standardul MPC-1 prescria o viteza de transfer de 150 KB pe secunda, dar astazi exista unitati care transfera informatiile cu 7800 KB pe secunda.
Astazi, orice calculator este dotat cu o unitate CD-ROM care permite instalarea driverelor, rasfoirea enciclopediilor electronice, vizionarea de filme si prezentari multimedia etc. Unitatile CD-ROM sunt mereu imbunatatite, goana dupa viteze de transfer din ce in ce mai ridicate si timpi de acces mai mici fiind remarcabila.
Diferenta dintre modul de inregistrare pe discul magnetic si cel de pe CD-ROM este ca, in timp ce la primele, datele se inregistreaza pe piste concentrice, la CD-ROM, sectoarele se inregistreaza continuu (in forma de spirala).
Cele doua caracteristici de baza care definesc o unitate CD-ROM sunt timpul de acces si rata de transfer a datelor. Timpul de acces reprezinta numarul de milisecunde de care are nevoie unitatea pentru a gasi si citi o cantitate de informatie. Cu cat acest numar este mai mic, cu atat unitatea este mai rapida. La versiunile moderne acest timp este sub 100 ms, ceea ce inseamna totusi cam de zece ori mai mult decat in cazul hard-discurilor obisnuite. Rata de transfer a datelor reprezinta viteza cu care o unitate CD-ROM preia datele de pe disc si le transmite calculatorului. Cu cat numarul este mai mare, cu atat unitatea este mai buna. Vitezele sunt exprimate, de obicei, ca un multiplu al vitezei unitatii CD-DA originale: 1X, 2X, 4X, 6X52x. Cele mai intalnite rate de transfer sunt in prezent 40, 48 sa 52x. Totusi se pare ca s-au cam atins, chiar depasit, limitele actualei tehnologii. Deja a aparut o noua generatie de unitati CD-ROM care a urcat rata maxima de transfer la 72x datorita noii tehnologii pe care o aplica si anume: citirea se face cu mai multe capete si nu cu unul singur cum este solutia tehnica la unitatile CD-ROM obisnuite.
Ca urmare a maririi colectiilor de CD-uri a aparut ideea schimbatoarelor de discuri. Astfel, in unitatea de CD-ROM pot fi incarcate mai multe discuri la care puteti avea acces direct printr-o simpla apasare de buton. Primele schimbatoare de discuri CD-ROM erau derivate din cele folosite pentru sistemele stereo (firma Pioneer a fost cea care a creat primul schimbator de discuri, adaptand cartusul propriu de sase CD-uri pentru a fi utilizat de calculatoare). In prezent exista schimbatoare de discuri cu si fara cartuse.
Una din cele mai frecvente utilizari a CD-ROM este distribuirea de documentatii, manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari. Forma obisnuita de prezentare este cea de hypertext. Aceasta inseamna posibilitatea de deplasare rapida, in cadrul textului, de la o problema la altele cu care se afla in legatura. In felul acesta se usureaza regasirea informatiilor necesare. In programele multimedia, hypertextul este un cuvant subliniat sau scris cu alta culoare. Daca se executa un clic sau un dublu clic pe cuvantul respectiv, programul ofera informatii suplimentare in legatura cu acesta. Exista mai multe metode de a realiza conversia unui text obisnuit in hypertext, utilizand programe adecvate. Cele mai multe dintre ele se bazeaza pe SGML (Standardized General Markup Language) care permite marcarea unor zone de text pentru a indica salturile posibile
In mod evident acest tip de disc este utilizat in domenii in care este necesar sa se transporte cantitati mari de date ce nu sunt supuse modificarilor. Printre aceste domenii se numara bibliotecile (pentru cataloage si referinte), finantele (pentru baze de date), industriile constructoare de masini (pentru manuale de service), informatica (pentru distribuirea software-ului si a documentatiilor), precum si piata bunurilor de larg consum (pentru jocuri video sau computer)
Spre deosebire de CD-Player-ul audio care reda fara probleme orice CD audio, unitatii CD-ROM nu ii este indiferent ce disc citeste, cu toate ca in exterior toate discurile arata la fel, cu exceptia Photo-CD-ului, usor de recunoscut dupa culoarea sa aurie. Daca driver-ul nu este compatibil cu standardul unui compact disc, atunci el va fi imposibil de citit. Pentru asigurarea compatibilitatii intre CD-urile comercializate de diferite firme s-a recurs la standardizare. Sunt deja cateva standarde comerciale pentru CD-uri respectate de majoritatea producatorilor (Red Book, Yellow Book, Green Book, Blue Book), Orange Book, White Book).
Unitati
de discuri WORMDiscurile WORM (Write One Read Many) sunt asemanatoare CD-ROM-urilor, caracteristicile pentru acest tip de discuri fiind definite in Orange Book. Informatiile sunt scrise o singura data si pot fi ulterior citite ori de cate ori, cu deosebirea ca inregistrarea o face utilizatorul pe calculatorul sau. Ele sunt ideale pentru arhive de date in intreprinderi sau institutii financiare, constituind o alternativa la microfilme.
Prin tehnologia CD-R (Compact Disk Recordable), CD-urile pot fi inregistrate de utilizator, daca sistemul dispune de o unitate CD care permite scrierea (gravarea) CD-urilor. Operatiunea de inregistrare este mult mai delicata decat scrierea unei dischete si se poate derula intr-o singura sesiune de lucru (monosesiune) sau in mai multe sesiuni (multisesiune).
Unitatile ce permit scrierea se caracterizeaza prin doua 'viteze': prima semnifica rata maxima de transfer la citire, iar cea de-a doua rata maxima de transfer la scriere. La ora actuala viteza maxima de scriere este de 52x.
CD-R constituie pentru orice intreprindere o solutie de ales pentru stocarea documentara sau pentru prezentarea multimedia a produselor intreprinderii. Durata de viata estimata pentru un CD produs industrial, prin presaj, este de 25 de ani, in timp ce cea a unui CD produs dupa tehnologia CD-R, de 100 de ani. Avantajul sau consta in faptul ca informatia stocata pe el poate fi stabilita de catre beneficiar. In acelesi timp, citirea informatiei facandu-se tot prin detectarea modificarilor in fasciculul de laser reflectat, unitatile CD-R pot sa utilizeze si discuri CD-ROM.
CD-urile inregistrabile tind sa devina cel mai confortabil si mai ieftin supot pentru salvarea si transportul fisierelor. Datorita posibilitatilor de stocare a unui volum mare de date si a costurilor reduse, acest tip de suport tinde sa inlocuiasca dischetele, benzile magnetice si cartusele magnetice in multe aplicatii de transport si arhiare a fisierelor.
Unitati
de discuri optice reinscriptibileDiscurile WORM nu pot fi inregistrate decat o singura data, astfel ca nu pot fi utilizate in aplicatiile care vehiculeaza volume mari de date sau al caror continut este dinamic. Tehnologia discurilor optice a gasit o solutie pentru depasirea acestui dezavantaj: discurile reinscriptibile. Acestea pot fi scrise, citite si rescrise asemanator discurilor magnetice.
Unitatile care permit si rescrierea se caracterizeaza prin trei 'viteze' care semnifica ratele maxime de transfer la citire, scriere si rescriere. In prezent viteza maxima de rescriere este de 24x.
Sistemele
DVD Ca urmare a complexitatii documentelor si aplicatiilor, capacitatea de 680 Mo a unui CD-ROM nu mai este suficienta, principalul motiv fiind faptul ca animatiile tridimensionale si secventele video consuma mult spatiu pe disc. De aici, necesitatea unui nou format bazat pe tehnologia video digitala: DVD (Digital Versatile Disk
DVD-ul este un disc plat, de dimensiunea unui CD (4,7" diametru si 0,05" grosime) si poate stoca de 26 de ori mai multe date decat un CD-ROM. Ca si in cazul CD-urilor, datele sunt inregistrate pe o traiectorie spiralata formata din mici cavitati, discurile fiind apoi citite cu ajutorul unei raze laser. Inalta capacitate a DVD-urilor s-a obtinut prin crearea unor cavitati mai mici, indesarea spiralei, precum si prin inregistrarea datelor pe patru straturi, cate doua pe fiecare fata a discului. Exista atat discuri cu doua straturi, cat si cu patru straturi (cele cu doua fete) care ofera o capacitate de 17 GB (fiecare strat are 4.7 Go). Intr-un singur strat DVD incape un film de 135 minute.
Viteya de transfer date la DVD se indica in multipli ai 1350 Kops (si nu ai 150 kops ca la CD). Astfel, viteza DVD de 4x este egala cu 4x1350=5,4 Mops
Tehnologia DVD s-a dezvoltat tot mai mult in ultimul timp, aparand diferite formate pentru discurile DVD.
Echipamentele magneto-optice folosesc o combinatie a tehnicii de inregistrare magnetica si a laserului pentru a stoca date pe discuri de 5.25" si 3.5" continute in cartuse. Aspectul fizic al unui disc magneto-optic si modul in care acesta este realizat sunt asemanatoare cu cele ale unui disc CD-ROM.
La inregistrare, mecanismul de scriere pozitioneaza raza laser pe o pista ingusta, iar in locul unde raza laser incalzeste pista este aplicat un semnal magnetic. Doar suprafata incalzita de raza laser va receptiona semnalul magnetic. La citire unitatea functioneaza optic, raza laser citind datele memorate pe disc.
Tehnologia discurilor magneto-optice are o multime de avantaje in comparatie cu discurile de stocare magnetice. Ea ofera o siguranta temeinica a datelor la un pret pe megaoctet mai scazut. Fabricantii de discuri magneto-optice garanteaza stocarea datelor peste 30 ani. Prin rezistenta la socuri, aceste discuri sunt transportabile, fara sa fie necesara asigurarea unor conditii speciale. Discurile magneto-optice sunt mai robuste decat suporturile CD-ROM, fiind incapsulate intr-o carcasa solida pentru protejarea suportului de stocare. Mai mult, discurile magneto-optice pot fi rescrise in cazul in care apare o eroare, in timp ce suportul CD-ROM trebuie inlocuit si rescris in intregime. Timpul de acces este de sub 20 ms, iar rata de transfer este de 7 ori mai mare decat a unitatilor CD-ROM, fiind ideale pentru stocari de imagini si secvente video.
Tehnologia magneto-optica combina proprietatile optice, termice si magnetice si este utilizata impreuna cu un suport optic ce poate fi rescris. Suporturile de stocare magneto-optice ofera un mediu ideal de extindere a capacitatii de stocare a calculatoarelor personale, statiilor de lucru sau serverelor.
Se fabrica discuri magneto-optice de 2,5", 3,5" si 5,25". Cel mai cunoscut producator de discuri magneto-optice de 3,5" este compania Fujitsu. Aceasta fabrica discuri cu capacitatea de la 128 Mo pana la 2,3 Go.
Tonomatele magneto-optice sunt utilizate pentru liniile de stocare automate cu un acces la cantitati imense de date. Acestea contin discuri si dispozitive de citire/scriere multiple, pot fi conectate la file server, dar pot fi gasite si la statiile de lucru client sau de sine-statatoare.
Memoria flash poate fi de tip NOR (propusa de Intel in 1988) sau de tip NAND (propusa de firmele Samsung si Toshiba in 1989). Memoria NOR este cu acces arbitrar (RAM), cea de tip NAND suporta doar accesul secvential, este mai rapida, de o mai mare densitate, suporta mai multe operatii de scriere/citire si e mai ieftina.
Memoria flash se fabrica in diferite formate: in forma de tub (flah tub, flash pen), pe plachete - cartele PCMCIA, cartele Compact Flash, Secure Digital.
Memoria flash este mai lenta decat cea ROM sau RAM. In prezent se livreaza module de memorie flash cu capacitatea de pana la 64 Go.
Modemul (modulatorul/demodulatorul de faza) converteste semnalul numeric furnizat de calculator in semnal analogic care poate fi transmis pe linia telefonica, iar la receptor asigura demodularea semnalului. El permite transferul de fisiere multimedia, organizarea de videoconferinte, cuplarea a doua calculatoare si practicarea de jocuri (sah, de exemplu) cu o persoana aflata la distanta.
Modemurile sunt de doua tipuri: interne si externe. Modemul intern este o placa de calculator montata in interior si conectata la linia telefonica. Modemul extern se conecteaza in exteriorul calculatorului printr-un cablu ce face legatura cu portul serial al calculatorului.
Modemurile telefonice sunt cel mai comun si mai des utilizat mijloc de conectare la Internet. Modemul are ca avantaj costurile reduse de achizitionare si instalare pe o linie existenta, dar intervine problema notei telefonice.
Pe langa modemul telefonic mai sunt utilizate si modemurile de cablu si modemurile radio.
Modemul de cablu utilizeaza cablul TV pentru realizarea conexiunii. Ratele de transfer atinse de o astfel de retea se situeaza in jurul valorii de 4 Mbps, existand insa si variante de 10-30 Mbps sau chiar mai mult. Aceasta rata de transfer este insa impartita cu vecinii, deoarece este un singur fir prin care circula semnalele. Legatura dintre modemul de cablu si calculator este asigurata in general de o placa de retea de 10 Mbps care limiteaza automat rata maxima de transfer. Modemul de cablu are avantajul unui cost de instalare destul de redus si al unei rate de transfer destul de bune, iar ca dezavantaj costul destul de mare al modemului.
Modemul radio Tehnologia necesita o statie de emisie/receptie la ISP, iar rata de transfer variaza intre 15000 Kbps si 35 Mbps, cu mentiunea ca modemurile ultra-rapide functioneaza doar pe distante de 3-4 km. Costul unui radio modem este destul de mare, insa nu necesita infrastructura in raza de actiune a ISP-ului.
Fax modemul reprezinta un dispozitiv care poate fi atasat unui calculator si care permite transmiterea documentelor electronice sub forma de faxuri. Comparativ cu faxul obisnuit, el are o serie de avantaje: ofera o calitate superioara a documentului transmis, pret mai scazut, rate ridicate de transmisie a datelor (de pana la 14 kbps), transmiterea directa a documentelor electronice etc. Principalele dezavantaje constau in imposibilitatea transmiterii directe de pe hartie, fara existenta unui scanner optic, necesitatea unui spatiu mare de stocare pe disc a datelor receptionate.
Producatori de fax modemuri sunt U.S. Robotics, Creative, Conexant, QuickLan.
Viteza de improspatare se refera la frecventa cu care monitorul inlocuieste liniile de electroni care apar pe ecran. Electronii activeaza granulele fosforescente rosii, verzi si albastre care formeaza imaginea.
Unitatea interna de banda magnetica IBM Internal SCSI Tape Drive foloseste cartuse cu capacitatea de 20 Go fara compresie si 40 Go cu compresia datelor, unitatea externa de banda magnetica IBM 3592 J1 A foloseste cartuse cu capacitatea de 300 Go fara compresie si 900 Go cu compresia datelor
Kane, J., Hudson, D., Bender, M. , 12 biblioteci de benzi pentru arhivare in retea, BYTE, vol. 2, nr.8/1996
Nu confundati CD-ROM-ul cu Audio-CD-ul pentru ca, desi au acelasi aspect, acestea nu folosesc aceeasi tehnologie de inregistrare si de citire. Practic, orice CD audio poate fi ascultat folosind unitatea CD-ROM a unui calculator, echipat bineinteles si cu o placa de sunet si o pereche de boxe, dar niciodata un CD-ROM nu va putea fi citit de un CD Player, adica de un cititor de CD cum sunt cele integrate in echipamentele uzuale de redare a muzicii, combine muzicale etc.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |