UNIVERSITATEA DIN BUCURESTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

SCHIMBARI PE HARTA POLITICA A LUMII CONTEMPORANE

Introducere

Harta politica este reprezentarea cartografica a lumii impartite in state suverane. Daca intelegem statul ca o entitate administrativ-politica limitata de granite bine definite si recunoscute international, cu statut independent, guvernata de o institutie politica ce isi exercita suveranitatea asupra propriului teritoriu, atunci harta politica a lumii cuprinde tocmai dimensiunea geografica a statului, adica teritoriul.

Schimbarile pe harta politica sunt determinate de anumiti factori: economic, politic, istoric etc. Insa acestia nu pot fi disociati. Exista o stransa legatura intre factorii politic si economic, iar acestia pot constitui impreuna un factor istoric.

In momentul in care mijloacele de productie au creat un surplus de marfuri a aparut un grup privilegiat care a preluat acel surplus. A aparut o ierarhie, cu un conducator. Acesta isi exercita controlul asupra teritoriului gintii, tribului sau uniunii de triburi respective. Este un stadiu embrionar al statului. In zilele noastre multe schimbari politice au fost impuse de situatii economice. Interventia americana in Iraq din 2003 are ca scop nedeclarat controlul rezervelor de petrol din acest stat. Toate acestea sunt exemple ale factorului economic, de fapt sunt secvente ale unui tablou mai larg ce implica si alti factori.

Pentru a ilustra factorul politic cel mai bun exemplu este razboiul rece. In aceasta perioada numeroase state s-au confruntat cu razboaie sau razboaie civile ce opuneau cele doua sisteme politice: marxism-leninism si democratic. In Vietnam si Coreea au existat confruntari directe in timp ce in numeroase state africane asiatice si chiar americane au existat revolutii sau lovituri de stat ale sustinatorilor uneia sau a celeilalte variante politice. Iarasi trebuie sa observam ca factorul politic nu actioneaza singur. Cele doua sisteme politice erau de fapt expresia celor doua sisteme economice: economia de piata sau planificata. Marx a stabilit doar niste coordonate economice care au fost transpuse politic de Lenin si altii.

Observam, pe de alte parte, anumite evenimente care aparent nu au nici un motiv economic ci dimpotriva. Unificarea Germaniei a avut numai efecte negative in plan economic. Ceea ce a determinat aceasta schimbare (de fapt o rectificare a consecintelor celui de-al doilea razboi mondial) este factorul istoric. Cele doua state erau de fapt o singura natiune cu un trecut comun si mai ales despartite fortat in urma razboiului rece. Aici remarcam aparitia factorului economic intr-un mod inedit: Gorbaciov a aprobat unirea Germaniei dupa ce Helmut Kohl a promis acordarea unor credite importante economiei URSS-ului.

Prin schimbari pe harta politica a lumii contemporane intelegem modificarile din ultima jumatate de secol. In general schimbarile politice sunt determinate de situatiile geopolitice din momentul respectiv . Din 1950 pana astazi remarcam doua mari cauze ale schimbarilor politice: decolonizarea urmata de aparitia unor state independente si aparitia si disparitia comunismului. Aceasta din urma este cauza a numeroase scindari, unificari si chiar schimbari de denumiri oficiale ale statelor.

Tinand cont ca exista patru tipuri de schimbari pe harta politica: aparitia de noi state independente , divizarea unor state, unificarea altora si schimbarea denumirii oficiale a statului, observam ca dupa 1950 schimbarile au fost destul de numeroase si au afectat majoritatea regiunilor Globului.

Europa

Harta politica a Europei a suferit schimbari importante dupa 1990. Acest continent are o istorie indelungata ce i-a permis sa atinga o anumita stabilitate politica. Dupa primul razboi mondial au aparut statele nationale, iar al doilea razboi mondial a monificat unele granite, dar ,in acelasi timp a divizat Europa intre Est si Vest. A urmat perioada tensionata a razboiului rece. Toate acestea sunt motivele pentru care in Europa nu au mai existat schimbari politice pana in 1990. Dupa aceasta data, insa, Prabusirea comunismului a dus la rabufnirea unor conflicte interetnice mai vechi, la refacerea unor divizari ale razboiului si la dezmembrarea Uniunii Sovietice.

In 1964 Malta devine independenta dupa ce a functionat ca cea mai importanta baza navala britanica din Maditerana mijlocie.

Unificarea Germaniei

Dupa infrangerea nazismului, in mai 1945, Germania a fost impartita in patru zone, fiecare controlata de una dintre cele patru invingatoare principale: SUA, Marea Britanie, Franta si URSS. Berlinul, capitala germana se afla in zona sovietica dar si el a fost divizat intre cele patru puteri.

Evolutia razboiului rece a dus la reimpartirea Germaniei. In 1949 fostele zone americana, britanica si franceza s-au unit pentru a forma Republica Federala Germana, cu capitala la Bonn si Berlinul de Vest, un avanpost izolat in est. Zona sovietica a devenit Republica Democrata Germana cu capitala la Berlinul de Est.

Germania de Vest a devenit un stat parlamentar cu influente occidentale si membra a organizatiei de aparare condusa de SUA, NATO. Germania de Est a devenit o dictatura comunista cu un singur partid, Partidul Unitatii Socialiste dominat de comunisti.

In urmatorii 40 de ani s-au petrecut putine schimbari politice. Dar in timp ce Germania de Vest inflorea economic, RDG ramanea in urma, iar nemultumirile populare se reflectau in migrari in masa din Est spre Vest pana la construirea Zidului Berlinului, in 1961. Prezenta militara sovietica puternica si politia secreta de temut, Stasi, au mentinut RDG sub control strict timp de decenii.

In vara anului 1989 evenimentele importante din Polonia si Ungaria au schimbat brusc situatia. Zeci de mii de est-germani care isi petreceau vacanta in Ungaria au fost lasati sa se indrepte spre vest, peste granita cu Austria deschisa recent, provocand o criza in RDG.

In Germania de Est, in ciuda politiei secrete s-au raspandit grupari ca Noul Forum, si s-au organizat mitinguri de proportii in Leipzig si in alte orase mari. In octombrie, cand liderul sovietic Mihail Gorbaciov a vizitat RDG, el a asigurat ca armata sovietica nu va intervenii pentru salvarea regimului. Liderul est-german, Erich Honecker, a raspuns cu o alta serie de represiuni sangeroase, dar din fericire actiunea sa a fost curmata de imbolnavirea sa grava. Guvernul a incercat sa reziste izgonindu-l pe Honecker si introducand reforme. Insa demonstratiile au continuat pana cand noul lider al partidului, Egon Krenz, a capitulat anuntand ca restrictiile de calatorie vor lua sfarsit si ca Zidul va fi daramat.

Cand frontierele s-au deschis in 9 noiembrie, a izbucnit un avant de bucurie, iar milioane de oameni au trecut granitele, si-au imbratisat rudele pe care nu le mai vazusera de decenii sau au mers sa viziteze Vestul. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Deoarece descoperirile privind liderii PUS se inmulteau, Krenz nu a reusit sa-si ingroape trecutul si a fost nevoit sa demisioneze. Un guvern comunist si mai reformator condus de Hans Modrow, a abolit politia secreta Stasi, a promis alegeri libere si a ramas la putere pana la desfasurarea acestora in martie 1990.

La acea vreme, cele doua partide politice principale din Germania de Vest, crestin-democrat si sociel-democrat, se mutasera in Est, organizand, fondand si furnizand servicii de specialitate suporterilor lor. Rezultatul a fost triumful crestin-democratilor care au deveani atat conducatorii Germaniei de Vest cat si de Est. Semnificativ, grupari radicale ca Noul Forum care facusera atatea pentru castigarea independentei Germaniei de Est au obtinut rezultate slabe in alegeri. Viziunea lor privind o democratie socialista, diferita de societatea vest-germana, nu a reusit sa-i convinga pe participantii la vot, impresionati de bunastarea Germaniei de Vest si tanjind dupa unitatea Germaniei .

Cancelarul vest-german Helmut Kohl, a pledat in curand pentru reunificare. In iulie 1990 s-a facut un pas inainte prin unificare monetara. Est-germanii au primit dreptul de a schimba moneda lor mai putin valoroasa in marci vest-germane.

Obstacolele in calea reunificarii erau serioase, deoarece URSS avea 360000de soldati in Germania de Est si se opunea ideii ca Germania unita sa adere la NATO. Dar, din nou, bunastarea Germaniei de Vest a adus succese. In iulie, in timpul unei intalniri intre Kohl si Gorbaciov, promisiunile unor credite germane imense economiei sovietice l-au convins pe Gorbaciov sa aprobe unificarea si retragerea in etape a trupelor sovietice. In 3 octombrie 1990, germania a redevenit o singura tara, iar in decembrie crestin-democratii au castigat primele alegeri libere dupa 1932, confirmandu-l pe Kohl cancelar.

Vest-germanii stiau ca pretul reunificarii va fi mare. Fuzionarea monedelor si creditele acordate URSS erau doar inceputul. Integrarea sistemelor sociale destul de diferite ale Vestului si Estului costa foarte mult. Modernizarea industriilor estului necesita miliarde pentru a putea concura cu cele din Germania de Vest si din alte tari. Poluarea, o problema grava in Vest, era si mai grava in Est. Iar ajutoarele sociale generoase din Germania de Vest trebuiau extinse si in Est, generand cheltuieli enorme. Cu toate acestea, increzator in puterea Germaniei, guvernul a garantat ca nivelele salariilor din Est le vor ajunge pe cele din Germania de Vest pana in 1994.

Dificultatile si costurile s-au dovedit a fi mai mari decat cele anticipate. Acestea nu au fost ajutate de impactul unei recesiuni mondiale care a lovit atat estul cat si Vestul. Grevele din Germanie de Est amenintau relatiile de munca in general bune, iar impozitele deja ridicate au fost marite. Economia Germaniei de Est s-a prabusit, iar somajul, necunoscut pana acum in aceste zone, a crescut. Demonstratiile au reinceput in Leipzig, acum impotriva guvernului Kohl si a esecurilor acestuia. Odata cu cresterea nemultumirilor au reaparut ideile rasiste si neo-nazismul, fiind lansate atacuri salbatice asupra muncitorilor imigranti turci si asupra refugiatilor din Balcani si Europa de Est.

Germanii s-au alarmat in asa masura incat au actionat la unison. In martie 1993 toate partidele politice si guvernele provinciale au semnat un "pact de solidaritate" care implica sacrificii pentru plata datoriilor, constituirea fondurilor si crearea de locuri de munca in germania de Est si consolidarea economiei subrede. Germania munceste din greu pentru restaurarea puterii sale economice, insa rata somajului continua sa fie ingrijoratoare.

Criza si prabusirea URSS-ului

In 1985, cand Mihail Gorbaciov a preluat puterea, Uniunea Sovietica era o superputere, angrenata in razboiul rece cu Statele Unite si aliatii acestora. URSS era de asemenea cel mai mare stat din lume, tehnic o federatie formata din mai multe republici separate, practic controlate insa strict de guvernul sovietic de la Moscova. Guvernul sovietic, la fel ca republicile, fortele armate si inspaimantatoarele servicii de securitate (KGB) erau dominate de Partidul Comunist, singurul partid politic care avea dreptul sa existe.

Teoretic URSS era un stat socialist "proletar" in care exista numai proprietate colectiva. De fapt, "rolul conducator" detinut de Partidul Comunist era cel care facea ca acest partid sa conduca statul.

Socialismul sovietic a adus beneficii fundamentale oamenilor in ceea ce priveste gratuitatea serviciilor de sanatate, a locurilor de munca garantate si a unei alimentatii foarte ieftine, transporturi si pensii. Mentinerea acestora era insa scumpa deoarece statul trebuia sa le subventioneze prin acoperirea diferentei intre preturile stipulate si costurile reale. In privinta celorlalte aspecte, calitatea vietii sovietice era slaba, iar bunurile erau slabe si insuficiente. Din ce in ce mai mult "sistemul de comanda" sovietic, planificarea centralizata a productiei si aprovizionarii, s-a dovedit a fi cu pierderi si ineficient, in comparatie cu economia pietelor libere din occident.

Conducerea imbatranita, inflexibila sovietica a facut ca sistemul sa stagneze pana cand relativ tanarul (54 de ani) mihail Gorbaciov a preluat conducerea. El intelesese deja ca era necesara o reforma drastica si si-a rezumat politicile in perestroika, restructurarea economiei si glasnost sau "deschidere" care a atras dupa sine sfarsitul musamalizarii greselilor si crimelor. Din acel moment oamenii au fost liberi sa-si exprime opiniile si sa critice autoritatiile fara teama de represalii, un mod de abordare mai eficient dar si mai corect a problemelor.

Este dificil de estimat in acest stadiu cat de departe tintea Gorbaciov. Teoretic un sistem de piata putea fi combinat cu socialismul si este posibil ca Gorbaciov sa fi crezut ca un Partid Comunist reformat, mai responsabil, sa-si fi putut mentine monopolul puterii. In orice caz, este sigur ca a fost surprins de desfasurarea mai rapida decat prevazuse initial si de amploarea evenimentelor ce au urmat. In decursul primilor ani echipa Gorbaciov s-a miscat cu multa precautie, dar realizarile au fost substantiale.

Dizidentii au fost eliberati din inchisori sau rechemati din axil, vechii detinuti au fost gratiati si oamenii au inceput sa se obisnuiasca sa-si exprime liber gandurile. Societatea sovietica se democratiza incetul cu incetul si in 1989 au avut loc primele alegeri libere pentru Congres si pentru Deputatii Poporului.

Gorbaciov a reusit treptat sa depaseasca neincrederea liderilor occidentali si a semnat acorduri de dezarmare care au contribuit la securitatea planetei. Trupele sovietice au fost retrase din Afganistan si s-a intrerupt ajutorul dat aliatilor, cu efecte drastice asupra regimurilor est-europene care s-au prabusit tumultuos in 1989. Razboiul rece si disputele vechi de 40 de ani ajunsesera la final.

In alte domenii insa Gorbaciov a avut mai putin succes. Incercarile de descentralizare a economiei a dus pur si simplu la confuzie, coruptie si la penurii serioase in marile orase, care erau ocolite de acordurile locale. Situatia s-a deteriorat rapid iar guvernul parea lipsit de orice putere.

In acelasi timp, Gorbaciov a amanat liberalizarea preturilor, care ii speria pe multi oameni, cu toate ca reformatorii mai ardenti au insistat ca aceasta era preludiul dureros der necesar al refacerii.

Ca o consecinta a esecurilor sale economice, Gorbaciov, care era considerat un erou de multi vestici, si-a pierdut constant popularitatea in Uniunea Sovietica . Desi a acumulat noi puteri, devenind presedinte si conducator al Partidului Comunist, trebuia sa faca fata intrigilor dintre conservatori, suporteii vechiuluisistem si radicali, care doreau sa paseasca pe calea reformei.

Radicalii erau condusi de boris Eltin, unul dintre fostii sustinatori ai lui Gorbaciov, care fusese izgonit deoarece criticase procesul de reforma. Eltin a aparut ca un promotor al privatizarii si al altor schimbari care ar fi transformat URSS intr-o tara capitalista in stil occidental, in timp ce Gorbaciov ramasese atasat de ideile socialiste. La cealalta extrema, conservatorii detineau inca puterea in interiorul Partidului Comunist. Ei au privit alarmati slabirea dominatiei partidului si chiar posibilitatea de dezintegrare a Uniunii Sovietice.

Aceasta devenise o amenintare deoarece libertatea mai mare si slabirea controlului central au condus la o exacerbare a nationalismului si la izbucnirea conflictelor etnice in interiorul URSS. Vechile resentimente dintre grupurile etnice au iesit la suprafata inca din 1988 si in 1990 au cuperins teritoriul de la Marea Baltica pana in Kazahstan. Cele mai serioase priveau viitorul regiunii Nagorno Karabah, un teritoriu populat in principal de armeni din interiorul Republicii Azerbaidjan. Armenii si azerii se atacau unii pe altii mii de oameni fiind nevoiti sa se refugieze pana la interventia armatei sovietice.

Conflictele etnice au facut din Uniunea Sovietica un stat si mai greu de guvernat si noul sens al identitatii nationale din republici amenintau insasi existenta acestuia. Au existat apeluri la independenta in Georgia si Azerbaidjan unde exista un resentiment adanc fata de interventia sovietica din Nagorno Karabah. Calea a fost insa deschisa de Lituania si de celelalte state baltice, Estonia si Letonia; ele fusesera natiuni independente pana in 1940 cand URSS le-a anexat si acum asteptau primul moment prielnic pentru ruperea legaturilor cu Uniunea Sovietica.

Dorinta lui Gorbaciov de a aborda lucrurile incet si de a nu pune in pericol procesul de reforma a fost ignorata. Lituania a facut o declaratie formala de independenta si doar sanctiunile economice au fortat-o sa continue negocierile.

Dificultatile lui Gorbaciov s-au inmultit acum pe toate fronturile. In martie 1990 s-a infaptuit o reforma majora atunci cand Partidul Comunist a acceptat sa renunte la monopolul puterii. Postul lui Gorbaciov era insa din ce in ce mai dorit de Eltin care in mai 1990 a devenit presedinte al parlamentului Federatiei Ruse. Imediat Eltin a declarat ca republica era un stat suveran ale carui legi primau fata de cele sovietice, o revendicare care daca ar fi fost pusa in practica ar fi subminat suprematia guveernului sovietic. Gorbaciov a respins revendicarea si a inceput un "razboi al legilor".

Dorind sa pastreze Uniunea Gorbaciov a devenit si mai dependent de sprijinul conservatorilor. Aceasta politica era insa riscanta. In decembrie aliatul pe termen lung al lui Gorbaciov, ministrul de externe Sevarnadze a demisionat, amenintand pe un ton grav ca dictatura era pe cale de a se instaura.

Criza lituaniana a izbucnit din nou in ianuarie 1991, cand 13 demonstranti au fost ucisi de o interventie militara de inabusire a revoltei, intens condamnata. In cele din urma Gorbaciov a acceptat ca Uniunea nu putea supravietui in forma sa existenta si in urma unui referendum s-a deschis calea catre o federatie noua, mai libera la care au acceptat sa adere 9 din cele 15 republici.

Aceasta capitulare i-a infuriat pe conservatori. Pentru ei alegerile din iunie 1991 erau chiar mai inspaimantatoare. Eltin a devenit presedinte al Federatiei Ruse si suporterii sai au preluat controlul asupra Moscovei si Leningradului. Starea de spirit din orase s-a manifestat atunci cand locuitorii din Leningrad au votat pentru revenirea la vechiul nume de St. Petersburg, renegand practic toate ideile pentru care luptase Lenin.

Tratatul privind noua Uniune trebuia semnat la 20 august. Simtind ca puterea le scapa repede printre degete, conservatorii au incercat sa preia controlul. In dimineata de 19 august agentia sovietica de stiri TASS si radioul din Moscova au anuntat ca presedintele Gorbaciov era bolnav si incapabil sa-si continue mandatul. Vicepresedintele Ghenadi Ianaiev urma sa preia functia lui Gorbaciov, de sef al statului, ajutat de un comitet de criza format din opt oameni printre care prim-ministrul, ministrul apararii si cel al internelor si seful KGB. Grevele si demonstratiile au fost interzise, s-au instituit restrictii asupra media si s-a declarat starea de urgenta. Curand strazile Moscovei erau patrulate de tancuri.

In realitate insa, Gorbaciov nu era bolnav, ci prizonier, obligat la domiciliu fortat la vila sa de vacanta din Crimeea. El si familia sa fusesera arestati in dupa-amiaza zilei de 18 august, ca un prim pas in lovitura de stat a conservatorilor. Faptul ca toti conducatorii loviturii de stat fusesera numiti de Gorbaciov arata cat de prost judecase acesta intreaga situatie. Insa previziunile sumbre ale lui Sevarnadze erau astfel justificate de desfasurarea evenimentelor.

Gorbaciov si-a demonstrat calitatile cand a fost pus fata in fata cu cei care il arestasera. Acestia i-au cerut sa semneze un document prin care sa declare starea de urgenta in stat si prin care sa-i predea lui Ianaiev intreaga sa putere; daca ar fi facut-o , lovitura de stat ar fi avut macar o cat de mica baza legala. Insa Gorbaciov, constient ca isi risca propria viata si pe cele ale familiei sale, a refuzat sa le acorde semnatura. Atitudinea sa i-a luat prin surprindere pe complotisti si reactia lor stangace si indecisa a sugerat faptul ca planul lor era gresit si lipsit de fermitate.

Aceste slabiciuni s-au dovedit a fi fatale. O lovitura de stat are succes daca este indeplinita rapid, fara a pierde pomentele favorabile. Conspiratorii trebuie sa preia controlul si sa elimine potentialii opozanti inainte ca soldatii si cetatenii s aiba timp pentru a reactiona.

Aceasta ar fi fost destul de greu de indeplinit tinand cont de marimea URSS si de gradul de independenta deja obtinut de multe state sovietice. Dar, chiar si fara aceste dificultati, comitetul de criza a facut gafe elementare, incepand cu esecul arestarii lui Boris Eltin si a celor mai proeminenti suporteri ai acestuia. Nu au luat cu asalt imediat cladirea parlamentului din Moscova in ciuda valorii simbolice a acesteia ca centru de rezistenta.

Ca urmare opozitia a luat amploare imediat. Mii de moscoviti au iesit in strada si au intrat in disputa cu soldatii ori s-au adunat in jurul Casei Albe. Eltin a aparut inafara cladirii si urcandu-se pe un tanc a condamnat lovitura de stat in termeni intransigenti, ordonand oficialilor sa nu respecte dispozitiile comitetului de criza si a dispus greva generala. Suporterii lui au ridicat baricade in jurul cladirii si fortele de aparare au fost intarite cu tancuri ale caror comandanti trecusera de partea lui.

In aceeasi zi, conducatorul loviturii de stat, Ianaiev a tinut o conferinta de presa, starea lui de spirit, nervoasa, nu inspira incredere. La Leningrad lovitura de stat a esuat atunci cand primarul a reusit sa preia controlul si a impiedicat ocupatia militara. George Bush i-a telefonat lui Eltin pentru a-l asigura de sprijinul american.

In ciuda acestor evenimente incurajatoare situatia din Moscova a ramas tensionata. In noaptea de 20 august coloanele de tancuri au inconjurat Moscova si au strapuns una dintre baricadele ridicate de suporterii lui Eltin . Confruntarile dintre protestatari si trupe au dus la moartea a trei tineri. Stirile despre miscari de trupe s-au inmultit si se astepta un atac rapid asupra Casei Albe.

Atacul nu s-a produs insa niciodata. Mai tarziu a devenit limpede ca liderii cheie din armata si KGB au refuzat sa execute ordinele care ar fi putut sa arunce tara in pericolul unui razboi civil. Comitetul de criza asteptase prea mult permitand soldatilor si securistilor sa se gandeasca asupra consecintelor.

Acesta a fost momentul de cotitura. Persoanele si organizatiile care pana acum privisera distant au inceput sa condamne lovitura de stat. Parlamentul URSS, Sovietul Suprem a anulat toate decretele emise de comitetul de criza si l-a reinstalat pe Gorbaciov. Tot mai multi ofiteri din armata si din serviciile de securitate au respins autoritatea comitetului.

Conducatorii puciului au incercat sa negocieze, dar, realizand ca totul era pierdut , au incercat sa paraseasca tara cu avionul , dar au esuat chiar si in aceasta. Unii dintre ei s-au sinucis, dar cei mai multi au fost judecati si condamnati pentru tradare. Gorbaciov s-a reintors la Moscova cu toate ca reluarea mandatului sau a fost umbrita de imensa popularitate de care se bucura omul care a condus la fata locului rezistenta, Boris Eltin.

Tot ceea ce conducatorii loviturii de stat incercasera sa evite s-a petrecut acum, si mult mai repede chiar datorita furiei provocata de lovitura de stat. In ciuda bunului comportament al membrilor Partidului Comunist si al ofiterilor KGB, conducerile acestora fusesera atat de implicate in complot incat ambele organizatii au fost puternic discreditate. Pentru fostul atotputernic Partid Comunist aceasta a reprezentet un dezastru. A fost suspendat in Republica Rusa si in alte cateva republici si parea foarte probabil sa nu i se mai permita vreodata functionarea. In acest caz fundamentele puterii sale au fost distruse prin confiscarea bogatiei si a proprietatilor dar si prin demontarea aparatului sau de control din interiorul armatei sovietice si a fortelor de securitate.

Presedintele Gorbaciov a decis ca Partidul era in urma reformei. A demisionat din functia de presedinte al acestuia si mai tarziu a parasit partidul. Partidul comunist acceptase cu greu doar cu un an in urma sa imparta puterea, iar acum parea un partid complet terminat. De asemenea lovitura de stat a grabit brabusirea URSS. Gorbaciov nu s-a mai opus miscarilor de independenta din cele trei state baltice si pana in septembrie 1991 ele si-au croit propriul drum. Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizstan si Turkmenistan s-au grabit sa devina independente.

Gorbaciov a refuzat insa sa accepte ca Uniunea-si puterea sa prezidentiala - fusesera osandite. Evident, el spera ca, dupa satisfacerea mandriei nationale prin declaratii formale, republicile vor accepta sa mentina un fel de aventura federativa.

In realitate lucrurile se derulau rapid spre o alta directie si Gorbaciov si nu putea sa le opreasca. Pozitia sa fusese fatalmente slabita de lovitura de stat, in vreme ce rivalul sau, Boris Eltin, devenea un erou popular. Eltin a folosit criza pentru a prelua controlul fortelor armate si a altor resurse ale Republicii Ruse si era inclinat sa scape de Gorbaciov si de URSS.

Din moment ce nici o federatie sa existe fara Republica Rusa, problema nu a prezentat nici o dilema; ultima lovitura data Uniunii a venit in decembrie 1991 cand un referendum din Ucraina a avut ca rezultat dorinta de independenta.

Cele trei republici cu populatie majoritar slava: Rusia, Belarus si Ucraina au declarat desfiintarea Uniunii si au format propria lor Confederatie a Statelor Independente (CSI). Acestea erau organism consultativ, spre deosebire de URSS; nu avea o organizare separata, politie sau forta armata. In cele din urma, 11 din fostele republici sovietice (cu exceptia statelor baltice si Georgiei ) au aderat la CSI.

Dizolvarea URSS a lasat mostenire statelor succesoare o seama de probleme. Independenta obtinuta de republicile individuale nu le-a rezolvat problemele interne si conflictele etnice. Inainte de sfarsitul anului 1991, Boris Eltin s-a confruntat cu o miscare separatista in regiunea musulmana Cecen-Inguseta. Georgia a fost zguduita de razboiul civil pana in ianuarie 1992, cand presedintele acesteia a fugit. In acelasi an au existat lupte in Moldova intre majoritatea vorbitoare de limba romana si minoritatea rusa. In 1992 si inceputul lui 1993 fortele armene au intrat in actiune impotriva Azerbaidjanului pentru a-si intari pozitia din Nagorno Karabah.

In ianuarie 1992, reformele economice drastice promise de Eltin au devenit o realitate. Preturile multor produse alimentare, servicii si alte articole au fost eliberatew de controlul statului, preturile crescand brusc detrei ori. Stimularea economica nu s-a materializat si productia a inceput sa scada in timp ce inflatia era galopanta.

Rezultatul a fost opozitia crescanda a parlamentului rus fata de politicile promovate de Eltin si dezacordurile s-au transformat intr-o disputa privind autoritatea suprema, care putea fi a presedintelui sau a parlamentului. Majoritatea oponentilor lui Eltin erau vechii comunisti dar ei aveau nevie de un sprijin larg. Acest fapt a devenit evident in aprilie 1993 cand Eltin a sfidat parlamentul, apeland direct la cetateni printr-un referendum. Victoria sa si semnalele ca momentele cele mai grave ale crizei economice erau pe cale sa fie depasite, i-au imbunatatit perspectiva de a pastra puterea si de a recladi Rusia.

In ciuda reformelor si alegerilor, statele din fosta Uniune Sovietica au ramas instabile si in criza economica de-a lungul anilor 1990.

Destramarea Iugoslaviei

Declinul imperiului turc a permis Austriei sa inainteze in Balcani, prin anexarea Bosniei si Hertegovinei. Intre timp, Serbia a reaparut, in 1882 pe scena politica ca regat independent si multi sarbi au vrut sa-i elibereze pe fratii lor slavi de sub dominatia austriaca. La 28 iunie 1914, un membru al unei societati secrete sarbe l-a asasinat pe Franz Ferdinand, mostenitorul tronului austriac, in timpul unei vizite la Sarajevo, capitala Bosniei. Acest eveniment a dus la aparitia primului razboi mondial.

Dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, din 1918, le-a permis popoarelor din sud-estul Europei sa-si decida singure soarta. In decembrie 1918 a luat fiinta Regatul Sarbilor, Croatilor si Slovenilor, avandu-l ca sef al statului pe regele sarb. Curand au aparut tulburari etnice si politice, reflectand nemultumirile croatilor si macedonenilor, situati mai la sud. Ca raspuns, regele Alexandru I a pus la cale o lovitura de stat, practic, autodesemnandu-se dictator. In speranta de a da tarii un nou sens al apartenentei la o natiune, el a numit tara Iugoslavia ( "Tara slavilor sudici").

In 1941, Germania nazista a invadat si a ocupat brusc tara. Cea mai mare parte a Iugoslaviei era divizata in zone de ocupatie germana, italiana si ungara. In Croatia se instalase regimul Ustase, al lui Ante Pavelic. Rezistenta Iugoslava fata de nazisti s-a manifestat intens, prin doua miscari rivale. Partizanii comunisti, condusi de Tito, au devenit forta conducatoare si, dupa incheierea razboiului, a preluat puterea. Imaginea de independenta a lui Tito a dus la expulzarea, in 1948, a Iugoslaviei din blocul sovietic, insa tara a ramas unipartidica.

Iugoslavia era organizata ca republica federativa- aceasta insemnand o uniune de state care detineau o buna parte a controlului asupra afacerilor lor interne insa anumite atributii erau apanajul unui guvern central (federal). Iugoslavia Federala era constituita din sase republici si doua provincii autonome. Republicile erau Slovenia, Croatia, Bosnia, Serbia, Muntenegru si Macedonia. Provinciile autonome erau Voievodina si Kosovo.

Cel mai numeros grup etnic din Iugoslavia era format din sarbi, aproximativ 36% din populatie.

Ca in multe alte tari comuniste , in Iugoslavia lui Tito problemele etnice erau ignorate. La sfarsitul anilor 1970, atunci cand economia Iugoslaviei a inceput sa aiba dificultati, au inceput sa apara tensiuni. Unul dintre rezultate a fost adancirea diferentelor deja existente privind standardul de viata dintre republicile prospere din vest, Slovenia si Croatia, si restul tarii.

In 1980, dupa moartea luio Tito, Iugoslavia a fost condusa de o presedentie colectiva, reprezentand toate republicile si provinciile. La fel ca alte state comuniste, in anii 1980 si iugoslavia a fost afectata de valul de reformism adus in URSS de Mihail Gorbaciov. Iugoslavia a descoperit ca esecul economic, tensiunile etnice si liberalizarea pot fi o combinatie destabilizanta.

In 1988, inflatia galopanta si rata somajului de 20% au dus la amplificarea nemultumirilor si la sfarsitul anului, guvernul a demisionat. Slovenia daduse mai multe semne ca era doritoare de a-si urma propria ei cale. In Kosovo a izbucnit o criza etnica. De cativa ani minoritatea sarba era nemultumita si acuza ca era persecutata de majoritatea albaneza. In 1988, cazul acestora a fost preluat de conducatorul partidului comunist din Serbia, Slobodan Milosevici, care a inceput o campanie pentru a readuce provinciile Kosovo si Voievodina sub controlul sarbilor.

Cei 200000 de sarbi din Kosovo reprezentau doar 10% din populatie. Agitatia din randul sarbilor di Voievodina a clatinat administratia locala si a inlocuit-o cu una pro Milosevici. Albanezii erau hotarati sa se impotriveasca schimbarilor propuse.

In 1989 situatia s-a deteriorat continuu.Noul prim-ministru federal, Ante Markovici, a incercat sa initieze o serie de reforme economice, dar acestea au fost amanate din cauza conflictelor interne. Sarbii au modificat constitutia provinciei, iar albanezii au protestat violent. In disputele care au urmat , Croatia s-a aliat cu Slovenia, impotriva Serbiei si Muntenegrului.

In 1990, partidul comunist din Iugoslavia federativa a acceptat sa renunte la conducerea unipartidica. In alegerile din acel an partidele comuniste reformate au obtinut rezultate moderate in majoritatea locurilor, dar au ramas la putere in Serbia si Muntenegru, unde partidul socialist al lui Milosevici si aliatii lui au obtinut victoria.

In celelalte regiuni disputele s-au inmultit. Rezistenta ferma din Kosovo a fost intampinata de masuri tot mai dure care incercau sa infranga sentimentul identitatii albaneze. In Croatia minoritatea sarba a organizat propriul referendum, a votat pentru autonomie si, odata cu inmultirea incidentelor cu fortele de securitate croate, s-au razvratit. Cea mai grava lovitura asupra statului iugoslav a fost data de referendumul din decembrie 1990, cand majoritatea slovenilor au luptat pentru independenta.

Anul 1991 a fost unul al destramarii. In mai, croatii au votat pentru despartirea de Iugoslavia si, la 25 iunie, Slovenia si Croatia s-au autodeclarat independente. In Slovenia au existat lupte, insa armata federala era acolo expusa periculos, si curand s-a retras. In Croatia aceasta s-a alaturat rebelilor, care doreau sa fuga si sa se alieze cu Serbia. A urmat un razboi deschis, in care au fost ucisi mii de oamenisi sute de mii au trebuit sa-si paraseasca casele.

Succesele sarbilor le-au permis acestora sa mentina ocupate 30% din teritoriul Croatiei, inainte ca luptele sa inceteze. Prabusirea statului Iugoslav a continuat insa, Macedonia autoproclamandu-si independenta in septembrie, iar Bosnia si Hertegovina alaturandu-se acesteia in octombrie.

Incercarile Comunitatii Europene si ale Natiunilor Unite de a pune la punct un acord privind incetarea focului in Croatia au esuat. Occidentul fusese refractar la dezbinarea Iugoslaviei insa curand a luat atitudine impotriva sarbilor. Germania a facut o miscare de politica externa pe care unii au interpretat-o ca pe odorinta a afirmarii intaietatii sale in CE, fortand recunoasterea independentei republicilor separatiste.

Sarbii si muntenegrenii au acceptat inevitabilul, proclamand un nou stat iugoslav, mai mic , bazat pe proprile teritorii. In Croatia luptele au luat sfarsit, dar situatia nu era rezolvata. In Bosnia au inceput dispute etnice, cu sarbii luptand impotriva musulmanilor si croatilor.

In martie 1992, sarbii bosniaci si-au proclamat propria republica. Oficial, ei nu erau sustinuti de Milosevici, insa ONU a vazut in aceasta o diversiune a fortelor sarbilor bosniaci ce ascundea directia oficiala a sarbilor. Au fost impuse sanctiuni asupra Serbiei pentru a exercita presiune asupra sarbilor bosniaci; ulterior a reiesit ca Milosevici nu avea atat de mare influenta asupra bosniacilor cum presupunea ONU.

In Bosnia au fost trimise forte d ementinere a pacii ale ONU, dar care au avut succese partiale in ceea ce priveste intreruperea luptelor armate, ameliorand situatia populatiei infometate iar, mai tarziu, creand regiuni sigure pentru populatia musulmana. In august 1992, dezvaluirile despre conditiile brutale din taberele sarbesti de prizonieri au socat lume si sarbii au fost acuzati d econtinuarea politicii lor de "purificare etnica", recurgand la crima pentru a indeparta populatiile nonsarbesti din teritoriile lor. SUA si alte puteri s-au abtinut de la o interventie militara.

In 1993, sarbii controlau 70% din Bosnia. In aprilie situatia s-a complicat atunci cand musulmanii si croatii au inceput sa se lupte unii cu altii. ONU a avut un oarecare succes cand sarbii au cedat inaltimile din jurul Sarajevo-ului. Planurile de pace bazate pe mantinerea unei Bosnii multi-etnice au fost abandonate si s-a propus divizarea tarii de-a lungul granitelor etnice. Musulmanii, principalii perdanti din razboi, au fost refractari in acceptarea conditiilor, dar nu aveau de ales.

In decembrie 1995, a fost semnat tratatul de la Dayton, incheiat sub auspiciile ONU. Statul Bosniac era divizat intr-o federatie bosniaca si croata si Republica Srpska (sarbi bosniaci ). Au intervenit apoi fortele de stabilizare si de implementare a pacii ale NATO.

Cehoslovacia

Dupa destramarea Imperiului Austro-Ungar cehii si slovacii au hotarat repede sa se uneasca formand un nou stat, Cehoslovacia.

In 1945, odata cu sosirea armatei sovietice, a luat sfarsit dominatia nazista si migrarile si expulzarea populatiei au lasat cehii si slovacii intr-o majoritate coplesitoare. La inceput parea ca sistemul politic dinainte de razboi va fi restaurat, dar alegerile din 1946 au oferit Partidului Comunist o proportie de 39% din voturi, nivel fara comparatie in Europa de Est . In decursul crizelor politice care au urmat, comunistii au uneltit impotriva opozantilor lor si au confiscat puterea. Cehoslovacia a devenit un stat unipartit si cu conducatori aserviti, un satelit al URSS.

Cehoslovacia a urmat modelul sovietic pana in ianuarie 1968, cand Partidul Comunist a fost preluat de Alexander Dubcek. Cu o industrie si o agricultura care stagnau, el a introdus un program de reforme ; entuziasmul public continua sa puna lucrurile in miscare in directia unei mai mari libertati si deschideri. Dubcek numea aceasta socialism cu fata umana dar liderii sovietici o priveau ca pe o amenintare si au fost alarmati de apelurile cehilor pentru schimbari chiar mai radicale. Increzator ca inca detinea controlul, Dubcek a refuzat sa schimbe directia. La 20 august 1968 fortele sovietice si est-europene au invadat Cehoslovacia intr-o operatiune de ocupare nocturna, rapida. Negocierile, de o singura parte, au obligat guvernul ceh sa inceapa un proces de incetinire a liberalizarii.

In aprilie 1969, cand Dubcek a fost schimbat cu Gustav Husak, a devenit evident ca Primavara peagheza luase sfarsit. In timpul normalizarii care a urmat, principalii opozanti activi ai regimului au fost scriitorii si intelectualii care luptau pentru drepturile omului, care ar fi trebuit garantate de catre guvern. Un asemenea apel, facut de organizatia pentru monitorizarea drepturilor omului, Carta 77 (1977), s-a bucurat de o larga publicitate internationala ; nu a salvat insa disidentii de hartuire si inchisoare.

Prabusirea comunismului din 1989 a fost brusca si neasteptata . Ca si in alte parti ale Europei Centrale, noua atitudine a URSS-ului a cauzat schimbarea, iar evenimentele incurajatoare din alte regiuni au mentinut starea de protest a populatiei. Nemaifiind asistate de Uniunea Sovietica, autoritatile cehoslovace au ezitat intre suprimarea manifestatiei si acordarea de concesii noii miscari opozante, Forumul Civic. In cele din urma, in decembrie 1989, cand schimbarile de personal si a modului de abordare au linistit populatia, guvernul a demisionat. Vaclav Havel, cel mai proeminent conducator al Forumului Civic, a fost ales presedinte si imediat a inceput tranzitia spre democratie.

In iunie 1990, cand au avut loc primele alegeri libere, Forumul Civic si aliatii sai slovaci au gastigat confortabil. Noua libertate a fost intarita de un acord timpuriu de retragere a trupelor sovietice. Dificultatile au inceput apoi sa se inmulteasca. Unitatea, lipsita de sustinerea unui partid politic, a Forumului Civic a inceput sa se zdruncine, se formau noi partide si a inceput lupta pentru putere. Strategiile de privatizare si retrocedare pripita a proprietatilor confiscate in 1948 au creat noi probleme. Lipsurile, somajul si cresterea preturilor au devenit tot mai greu de suportat deoarece recesiunea din Occident au spulberat sperantele unui ajutor financiar.

Nationalistii militanti slovaci au castigat rapid sprijinul maselor si au refuzat linistirea spiritelor printr-o descentralizare marita. Tensiunile etnice se bazau insa pe realitati economice : regiunile cehe, mai industrializate si mai atractive pentru investitorii vesrici, doreau sa grabeasca luarea unor masuri ca renuntarea la subventii, iar Slovacia dorea ca aceste schimbari sa aiba loc mult mai lent. In iunie 1992, succesul electoral al militantilor slovaci a dus la declansarea crizei. Opozitia slovaca din parlamentul federal a blocat realegerea lui Havel, care a preferat sa demisioneze rapid decat sa oficializeze scindarea tarii. In noiembrie 1992 parlamentul federal a votat legea prin care la 1 ianuarie 1993 statul se diviza, Republicile Ceha si Slovaca fiind separate prin disensiuni foarte mici.

Asia

Continentul asiatic este cel mai extins teritorial si detine cel mai mare numar de locuitori, de aici rezulta o mare varietate etnica si confesionala. Aici este locul de dezvoltare unora dintre cele mai vechi civilizatii (Mesopotamia, China, India), dar si al unor asa-numite "popoare tacute" care si-au dezvoltat o constiinta nationala mai tarziu si au aparut pe harta politica in ultima perioada. Diversitatea ce caracterizeaza Asia este o sursa de conflicte si drept urmare de schimbari geopolitice.

Asia de Sud-Vest

Aceasta parte a Asiei nu a fost ocolita de colonizare. Orientul Apropiat si Mijlociu sunt populate din timpuri stravechi si in anumite perioade depasesc Europa ca dezvoltare mai ales din punct de vedere stiintific.Odata cu cresterea influentei Marii Britanii in zona dupe decaderea Imperiului Otoman sultanatele si seicatele de pe coastele sudica si estica ale Peninsulei Arabia intra sub protectorat britanic. Acest lucru se datoreaza pozitiei strategice deosebite a zonei: la intersectia rutelor comerciale dintre India si Asia de est si Africa ,Golful Persic si, mai tarziu, prin deschiderea Canalului nde Suez ,Europa .Din aceasta cauza statele din aceasta regiune si-au obtinut independenta abia in anii 70.

In Asia de sud-vest primul stat care si-a castigat independenta a fost Ciprul.Aceasta insula a Marii Mediterane a fost cedata de Turcia Marii Britanii dupa primul razboi mondial. In 1925 este transformata in colonie a coroanei. Miscarea EOKA declanseaza insurectia armata in 1955 si drept urmare Ciprul devine independent in 1960 dupa tratatele de la Zurich si Londra intre Marea Britanie,Grecia si Turcia.In 1974 are loc o lovitura de stat ce avea ca scop alipirea Ciprului la Grecia.Turcia riposteaza invadand treimea de nord-est a insulei unde se proclama in 1983 Republica Turca a Ciprului de Nord, stat recunoscut doar de catre Turcia. Trupe ONU de mantinere a pacii sunt desfasurate in zona in timp ce negocierile intre cele doua tebere nu au dat rezultate.

In Peninsula Arabia, Kwaitul intra sub protectorat britanic de facto in 1899 si oficial in 1914. In 1961 devine independent ca monarhie absoluta. Descoperirea zacamintelor de petrol transforma peste noapte Kwaitul intr-una dintre cele mai bogate state.Iraqul vecin nu recunoaste existenta Kwaitului considerandu-l o parte a provinciei sale Basra.Astfel in 1990 Iraqul invadeaza Kwaitul incepand razboiul din Golf. Trupe ale ONU in frunte cu SUA infrang armatele Iraqene si elibereaza Kwaitul in 1991.

In partea de est a Peninsulei Arabia, Marea Britanie infiinteaza Federatia Emiratelor de la Golful Persic din care fac parte sub numele de Omanul Contractual Qatar, Bahrain si Emiratele Arabe Unite. In 1971 sase emirate devenite independente proclama statul federal EAU la care se raliaza in 1972 si emiratul Ras al Khaima.

Bahrainul era in secolul al XVIII-lea un seicat de sine statator condus din 1783 de dinastia Al-Khalifa. In 1861 accepta protectoratul britanic si face parte di Omanul contractul pana in 1971 cand devine independent. Qatarul are o soarta asemanatoare : devine protectorat in 1916 si independent tot in 1971.

O istorie mai complicata o are Yemenul. Situat in sudul Peninsulei Arabia intre 1538 si 1918 este inclus cu intermitenta in Imperiul Otoman. Marea Britanie ocupa in 1839 portul strategic Aden si dupa inugurarea Canalului de Suez isi impune in 1882 protectoratul asupra intregii regiuni de coasta. In 1918 isi proclama independenta regatul Yemenit de Nord recunoscut in 1923 prin tratatul de la Lausanne. Influenta britanica impiedica cucerirea Yemenului de Nord de catre Arabia Saudita in 1934. Regatul Yemen face parte intre 1958 si 1961 din Republica Araba Unita alaturi de Siria si Egipt, constituita din initiativa presedintelui egiptean Nasser. In 1962 se inlatura monarhia si se proclama republica urmand un razboi civil soldat cu 150000 de victime in care Egiptul sprijina fortele republicane iar Arabia Saudita pe cele monarhice.

Incercarea Marii Britanii de a include Adenul si Arabia de sud in Federatie sultanatelor si seicatelor de la Golful Persic declanseaza o insurectie armata soldata in 1967 cu proclamarea independentei unui al doilea stat yemenit Republica Populara a Yemenului de Sud care in 1970 devine Republica Democratica Populara a Yemenului de Sud.

Istoria celor doua state care coexista intre 1967 si 1990 un sud-vestul peninsulei Arabia este extrem de zbuciumata. Republica Araba Yemen ramane cu un regim conservator, puternic marcat de religia islamica in timp ce RDP a Yemenului devine singurul stat arab care adera oficial la ideologia marxist-leninista legat in 1979 de un tratat de prietenie cu URSS. Framantarile politice si tensiunile intertribale accentueaza instabilitatea interna .Scurte dar sangeroase confruntari interne provoaca in 1967 si 1986 zeci de mii de victime in Yemenul de Sud, iar in Yemenul de Nord doi presedinti sunt asasinati in 1977 si 1978. Conflictele armate de granita din 1972 si 1979 invenineaza relatiile interyemenite.

Repetatele acorduri de unificare dintre cele doua state se materializeaza la sfarsitul razboiului rece prin unificarea celor doua state yemenite si proclamarea la 22.5.1990 a Republicii Arabe Yemen, dupa 300 de ani de evolutie separata.

Dupa ani de confruntare unirea Nordului islamist cu Sudul dominat de marxisti este inca fragila. Primele alegeri parlamentare din 1993 au ca rezultat constituirea unui guvern de coalitie intre principalele trei partide. Adancirea neintelegerilor dintre presedintele nordist si vicepresedintele sudist, in conditiile neinfaptuirii integrarii fortelor armate din cele doua foste state are ca rezultat izbucnirea in mai 1994 a unui razboi civil.

Urmarind secesiunea sudul proclama la 22.5.1994 Republica Democratica Yemen ,dar la capatul a doua luni de lupte Nordul ocupa Adenul. Liderii sudisti se refugiaza in strainatate.

Refuzul Yemenului de a vota la ONU sanctiuni impotriva Iraqului ,dupa izbucnirea crizei di Golf, tensioneaza relatiile cu Arabia Saudita. Aceasta expulzeaza 800000 de muncitori Yemeniti si amana discutarea dificilelor probleme de trasare a frontierei comune cu cel mai important vecin.

Asia de Sud-Est

Schimbarile pe harta politica a Asiei de sud-est se datoreaza in principal destramarii imperiilor coloniale .Franta a detinut Indochina pana la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial cand a fost ocupata de trupe japoneze. Profitand de retragerea acestora Ho Si Min ocupe Hanoiul si proclama RD Vietnam. Autoritatile franceze creeaza in sud un alt stat cu capitala la Saigon. Acordul din 1954 scindeaza practic Vietnamul in doua state separate de paralela de 17˚. Miscarea de gherila Viet-Cong se extinde din 1957 sprijinita de comunistii din Nord. Intensificandu-se razboiul din Sud intervine o forta armata ONU in frubte cu SUA. Dupa incheierea armistitiului si retragerea trupelor ONU Vietnamul de Nord reia ofensiva determinand prabusirea regimului de la Saigon (rebotezat Ho Si Min). In 1976 se proclama Republica Socialista Vietnam.

Tot in Peninsula Indochina Laosul a intrat sub protectorat francez in 1893, apoi si-a declarat independenta fiind recunoscut de Franta in 1953.

Peninsula Malaya intra sub protectorat britanic in 1870.In 1957 isi declara independenta Federatia Malaya compusa din 11 principate. Prin unirea fostelor colonii britanice Sarawak si Sabah si Singapore cu Federatia Malaya se constituie la 16.9.1963 noul stat Malaysia. Orasul Singapore este reintemeiat de britanici si transformat in "Gibraltarul Asiei". Face parte din Federatia Malaysia pana in 1965 cand isi declara independenta ca stat de sine statator.

In insula Kalimantan ,intre Sarawak si Sabah se afla sultanatul Brunei. Acesta este nevoit sa accepte protectoratul Marii Britanii in 1888 pentru a se apara de tendintele expansioniste ale vecinilor. In 1984 devine independent .Descoperirea unor zacaminte de petrol ci gaze naturale transforma Bruneiul intr-unul dintre cele mai bogate state din sud-estul Asiei.

Insula Noua Guinee este descop[erita de portughezi iar olandezii ocupa partea de vest a insulei care intra in componenta Indoneziei. Estul se imparte in doua: in nord Noua Guinee devine colonie germana in 1884 ,iar sudul colonie britanica in acelasi an sub numele de Papua. In 1901 Papua este cedata catre Australia, iar in 1919 Noua Guinee intra sub controlul Australiei prin mandat ONU. In 1975 devine independenta sub numele de Papua-Noua Guinee.

Timorul este cel mai estic membru al insulelor Sondele Mici din Arhipelagul Malaeziei. Prima data a fost colonizata de Portughezi, prin 1520, iar partea de sud-vest a insulei a fost ocupata de olandezi in 1613. Totusi Timorul de Est a ramas in posesia Portugaliei. Dupa 1974 noul regim de la Lisabona a acceptat politica de renuntare la colonialism si a oferit independenta teritoriilor de peste ocean.

In 1975 Portugalia a parasit Timorul de Est cu speranta ca Adunarea Nationala si Cabinetul Interimar care se vor infiinta sa decida viitorul fostei colonii. S-au infiintat doua coalitii de partide :Uniunea Democratica din Timor s-a straduit sa lege relatii stranse cu Indonezia vecina, iar Frontul Revolutionar al Timorului de Est Independent (FRETILIN). Dar decizia finala privind soarta teritoriului se afla in mana presedintelui Indoneziei Suharto.Acesta se temea ca si in Indonezia vor aparea tendinte separatiste.

Tensiunea politica creste, iar in final UDT ajutat de Indonezia a incercat o lovitura de stat. FRETILIN si-a invins repede rivalul si a continuat sa conduca Timorul de Est spre independenta. In 1975 s-a proclamat Republica Democrate Timorul de Est ,dar dupa numai o luna in tara au sosit trupe indoneziene.

ONU nu a recunoscut "a douazeci si saptea colonie" a Indoneziei. Cererea ONU de parasire a teritoriului nu a fost acceptata.

Luptatorii s-au opus cu darzenie, dar invadatorii au fost mai puternici. In scoli a fost interzisa limba portugheza si s-a pus capat libertatii presei.In timpul invaziei si-au pierdut viata, din cauza violentelor si a foametei, peste 200000 de persoane.

Din 1982 ONU a dus tratative cu Indonezia si Portugalia incercand rezolvarea apartenentei teritoriului. In cele din urma inlaturarea lui Suharto in 1999 a dus la o decizie istorica. S-a organizat un referendum ,iar in 1999 a luat fiinta UNAMET ,misiunea ONU pentru supravegherea referendumului din Timorul de Est.

Cu toate ca UNAMET a inregistrat 451 792 de persoane cu drept de vot, militarii indonezieni nu i-au lasat sa-si termine munca, au dus o campanie de inspaimantare si violenta pentru destabilizarea ordinii publice a insulei. Adeptii independentei erau agresati si amenintati daca isi exprimau deschis opiniile. Militienii aproape ca ii vanau pe cei care instigau impotriva Indoneziei .

In cele din urma la 30 august 1999, in ciuda boicotului de mai multe luni s-a organizat referendumul la care au participat peste 98% din persoanele cu drept de vot. Referendumul a adus victoria categorica a celor care doreau independenta, 78,5% adica peste 344000 de persoane.

In scurt timp,insa,a izbucnit o noua criza: dupa cateva ore de la anuntarea rezultatelor militia indoneziana a incendiat Timorul de Est .Peste 500000 de oameni si-au parasit locuintele ,multi au fost dusi in Timorul de Vest. Pana in septembrie observatorii internationali, colaboratorii UNAMET si majoritatea ziaristilor au parasit tara. Imaginile terorii din Timorul de Est au facut inconjurul lumii ,iar opinia publica internationala a cerut interventia ONU . Dupa o saptamana de cereri repetate ale Consiliului de securitate ONU ,in final Indonezia a acceptat ca in Timorul de Est sa soseasca o forta internationala de mantinere a pacii, INTERFET.

Timorul de Est a devenit cel mai nou stat independent de pe harta politica a lumii si a inceput reconstructia. Aceasta este o problema greu rezolvabila in cea mai saraca tara a Asiei ,care are o industrie subdezvoltata si care are putine resurse naturale descoperite. Pe langa reconstructia oraselor si satelor aflate in ruine este nevoie si de o puternica reorganizare politica si juridica, care sa poata garanta linistea publica si sa atraga investitori straini in teritoriu. Speranta tanarului stat este o portiune de la tarmul insulei, bogata in gaze naturale.

Asia de Sud

In aceasta parte a continentului au existat putine schimbari dupa 1950. Insulele Maldive, situate in sudul Indiei ,sunt un punct important de escala in drumul maritim intre Europa, Africa ,Asie de Sud-Vest si Asia de Sud-Est si Est. Acestea erau sub protectorat britanic din 1887, administrate impreuna cu Ceylonul. In 1965 devin independente fiind cel mai mic stat al Asiei de Sud.

Un drum mult mai greu spre independenta a avut de parcurs Bangladeshul. In 1947 India britanica s-a desfiintat fiind impartita pe criterii confesionale intre India si Pakistan. Pakistanul consta din doua regiuni cu o distanta de 1800 km intre ele. Impartirea teritoriului a fost insotita de ciocniri intre hindusi si musulmani, emigrari in masa si conflicte intre India si Pakistan , generate de posesia marii provincii nordice Kashmir.

In perioada urmatoare opozitia a crescut in Pakistanul de Est, generata de o convingere tot mai accentuata ca aceasta zona foarte saraca nu isi primea partea cuvenita din resursele nationale.Dupa alegerile din 1970 in Pakistanul de Est a fost aleasa Liga Awami care a proclamat statul independent sub denumirea de Bangladesh. Armata Pakistanului a intervenit incercand sa zdrobeasca rezistenta statului Bangladesh. Atrocitatile teribile au determinat milioane de oameni sa fuga in India care s-a implicat in conflict si a invins armata pakistaneza. Bangladeshul a devenit independent, regimul militar pakistanez e fost discreditat ,iar democratia a fost reinstaurata

Schimbari ale denumirilor oficiale

O alta categorie de schimbari pe harta politica a lumii este schimbarea denumirii oficiale a statului. In Asia sunt patru asemenea cazuri: In 1970 Masqat si Oman a devenit Oman; In 1972 Ceylonul si-a schimbat denumirea in Sri Lanka; In 1989 Birmania devine Uniunea Myanmar.

Insa Cambodgia detine recordul in ceea ce priveste schimbarea denumirii. In 1954 devine independenta sub numele de Cambodgia. In 1970 dupa un puci militar se proclma Republica Khmera. Dupa un razboi civil ,in 1976 se proclama Kampuchia Democratica. In 1979 un nou guvern schimba denumirea oficiala in Republica Populara Cambodgia. In fine constitutia amendata in 1989 proclama statul Cambodgia ca denumire oficiala.

Israelul si statele arabe

Conflictul intre Israel si arabi isi are radacinile in perioada de dupa primul razboi mondial, cand un numar mare de evrei a inceput sa colonizeze Palestina. In ciuda ostilitatii arabilor, a palestinienilor si a puterilor arabe vecine , in anul 1948 evreii si-au infiintat propriul lor stat , Israel. Invaziile arabe care au urmat au fost respinse si victoria obtinuta in razboiul din 1948-49 le-a permis israelienilor sa controleze mai mult de jumatate din teritoriul Palestinei.

In timpul luptelor aproximativ 700000 de arabi au fugit sau au fost alungati din teritoriile ocupate de israelieni. De-a lungul anilor numarul acestora a crescut ,ajungand la peste 5000000, si acestia si-au gasit refugiul in intregul Orient Mijlociu.

In timpul razboiuluide sase zile din 1967, Israelul a ocupat restul Palestinei, alungand egiptenii de pe fasia Gaza si pe iordanieni de pe malul de vest el raului Iordan. Egiptul a pierdut o parte din propriul teritoriu, Peninsula Sinai ,iar Siria a fost obligata sa se retraga de pe inaltimile Golan, considerate strategice si vitale.

In urma acestui razboi Israelul urma sa controleze un mare numar de arabi palestinieni ,multi dintre acestia fiind descendentii celor care in 1948 au fost obligati sa fuga. Gaza si Malul de Vest , cunoscute sub denumirea generica de Teritoriile Ocupate, nu au fost alipite de statul Israel, dar Ierusalimul de Est, proaspat capturat ,a fost anexat.

Pana in 1967 orasul fusese impartit intre israelieni si arabi; evreii fusesera evacuati din Ierusalimul de Est si nu li se permitea sa se roage la locurile sfinte.Israelul a anexat formal aceasta zona si a transferat capitala la Ierusalim. Orasul are o semnificatie religioasa si istorica deosebita pentru evrei si era greu de imaginat ca acestia sa revina vreodata asupra acestei decizii.Dar Ierusalimul este impanzit si de locuri sfinte pentru musulmani si crestini , astfel ca statutul acestuia parea sa devina un obstacol major in calea oricarui acord de pace.

In anii 1970 si 1980 un asemenea acord parea un vis indepartat. S-a realizat insa o bresa importanta atunci cand, la Camp David ,negocierile gezduite de presedintele american Carter au culminat in 1979 cu semnarea unui tratat israeliano-egiptean. Israelul returna Sinaiul in schimbul pacii si al normalizarii relatiilor.

Astfel a fost indepartat principalul pericol care atenta la securitatea Israelului .Fara Egipt statele arabe ,precum Siria si Iraqul ,nu reprezentau un pericol atata timp cat nu detineau armament nuclear.

In aceasta perioada arabii palestinieni s-au dovedit a fi niste oponenti formidabili. Imprastiati si lipsiti de patrie sau traind sub guvernare israeliana in Cisiordania si fasia Gaza, ei au dobandit un sentiment al identitatii nationale chiar prin nenorocirile impartasite de toti. Principala lor voce politica era Organizatia pentru Eliberarea Palestinei, conduae de Yasser Arafat, care a format un guvern in exil virtual si care lansa atacuri de gherila impotriva Israelului.

Singura speranta a palestinienilor parea cea de a crea atata spaima si insecuritate in interiorul Israelului incat guvernul sa se hotarasca sa-si modifice strategia. Aceasta a fost justificarea pentru atacurile teroriste care au distrus vietile civililor nevinovati. Guvernele israeliene au denuntat OEP ca pe o organizatie terorista si au refuzat categoric orice dialog cu aceasta. Atacurile ,precum cel in care au fost ucisi 11 atleti israelieni la olimpiada din 1972, au socat opinia mondiala. Daca aceasta a dus in cele din urma la modificarea angajamentelor fata de palestinieni este o problema discutabila.

Norocul OEP fluctua si "eliberarea Palestinei" continua sa fie o perspectiva indepartata. Implicarea OEP in politica interna a Iordaniei a dus la lupte si la expulzarea in 1970 a palestinienilor care s-au refugiat in Liban. Victoria israeliana din 1973 asupra Egiptului si Siriei si tratatul de pace Israeliano-palestinien din 1978 au subminat sperantele palestinienilor.

Intre timp palestinienii s-au vazut prinsi in valtoarea unei lupte complexe pentru puterea libaneza. Dupa intervantia siriana din 1976 OEP a fost obligata sa se retraga spre sud intr-o confuzie generala, dar si-a revenit si a inceput atacurile la frontiere in nordul Israelului (Galilea).

In 1982 Israelul a ripostat prin intermediul operatiunii "Pace pentru Galileea". Practic aceasta a constat intr-o invazie a Libanului de catre fortele israeliene. In cateva zile au ajuns pana la Beirut si OEP a fost obligata sa paraseasca Libanul. Invazia a intarit imaginea Israelului ca o societate ce raspundea fiecarei provocari cu o violenta aspra. Faptul ca acest lucru nu era tocmai real s-a vazut prin activitatile duse de miscarea israeliane pentru pace, care s-au intensificat atunci cand Militia Libaneza Crestina, aliata cu Israelul pentru propriile ei scopuri , a masacrat locuitorii palestinieni din taberele de la Sabra si Chatilla. Pana la urma operatiunea "Pace pentru Galileea" s-a transformat intr-un dezastru de relatii publice ale Israelului.

Anii 1980 au fost dificili pentru ambele parti. Economia Israelului ,vlaguita prin sustinerea unei imense baze militare, a inceput sa se resimta dupa eforturile facute, devenind din ce in ce mai dependenta de aliatul ei SUA. Pe de alta parte OEP continua sa lupte intr-o batalie pe care nu o putea castiga. A aparut o noua sursa de revendicari si de alarma atunci cand, incetul cu incetul, colonisti evrei au inceput sa se mute in Teritoriile Ocupate.

Comunitatea internationala a dezaprobat aceasta forma de "anexare mascata", fapt devenit public prin intermediul Rezolutiei 242 (1967) a Natiunilor Unite, care chema la incheierea pacii in baza frontierelor existente inainte de 1967. Dar ,in ciuda rezervelor sale SUA erau angajate alaturi de Israel si existau putine lucruri pe care le puteau face cei din afara.Pe deasupra incepand cu anul 1977 guvernul izraelian era dominat de aripa de dreapta a partidului Likud, care a adoptat linia "dura" in majoritatea problemelor si ,chiar daca la presiunile externe isi modifica public atitudinea, de fapt a favorizat crearea ,in timp, a unui Israel "mai mare".

Esecul terorismului a determinat ,incetul cu incetul, conducerea OEP sa adopte o linie mai moderata. Yasser Arafat a facut declaratii care au fost aclamate pentru renuntarea la violenta si recunoasterea dreptului de existenta a Israelului, doua obstacole cheie in fata oricarei incercari de negociere. Insa Arafat nu a sustinut niciodata ca reprezenta intreaga OEP, el era doar presedintele acesteia si conducatorul celei mai mari factiuni, Fatah, dar in interiorul ei mai existau si alte grupari.

De fapt OEP nu avea o comanda unica ci reprezenta o organizatie de tip "umbrela" care aduna sub acelasi nume mai multe grupari independente. Unele dintre acestea erau impotriva oricaror compromisuri.

In 1987 un incident petrecut in fasia Gaza a declansat intifada, o revolta de masa a palestinienilor care a demonstrat ostilitatea adanca a celor din Teritoriile ocupate fata de dominatia israeliana. Raspunsul brutal al israelienilor a instrainat si mai mult opinia publica mondiala.Multi au fost ucisi de catre colegii lor palestinieni fiind considerati "colaborationisti" sau membrii ai unor factiuni politice rivale. Cu aceasta ocazie a aparut Hamas ,organizatie fundamentalista islamica , sustinatoare a violentei pentru atingerea scopurilor dorite.

Intifada a continuat sporind tensiunea in Israel, cauzand insa mari suferinte in Teritoriile Ocupate fara a modifica cu nimic situatia existenta. Odata cu izbucnirea crizei din Golf, 1990-91, Arafat a riscat sprijinind invazia Iraqului in Kwait, ca urmare OEP a pierdut sprijinul financiar al statelor din Golf care se opuneau invaziei.

In acest moment SUA au inceput sa faca presiuni pentru realizarea unui acord de pace privind Orientul Mijlociu. Acestea erau mult mai libere , datorita faptului ca sfarsitul razboiului rece facea ca alianta cu Israelul sa devina mai putin importanta si, in urma razboiului din Golf aparusera noi sperante privind "o noua ordine mondiala". Sub presiunea americana, Israelul a acceptat pentru prima oara sa participe la o conferinta internationala pentru pace si sa negocieze cu reprezentantii palestinienilor, desi acestia nu erau recunoscuti ca avand vreo legatura formala cu OEP.

Conferinta ,inceputa la Madrid in octombrie 1991, s-a desfasurat sub forma unor runde consecutive dar fara nici un fel de progres substantial. In iunie 1992 alegerile din Israel au sanctionat partidul Likud. In lunile urmatoare deportarile de activisti fundamentalisti din Teritoriile Ocupate au cauzat noi framantari si pacea parea inca foarte departe.

Apoi la 20 august 1993 lumea a fost surprinsa de anuntul incheierii unui acord. Fara stirea americanilor si chiar a statelor arabe echipe de israelieni si palestinieni au negociat in secret in Norvegia. La 13 septembrie acordul a fost semnat formal in cadrul unei ceremonii pe gazonul Casei Albe.

In cele din urma, Israelul a recunoscut O.E.P, iar O.E.P-ul a acceptat sa recunoasca dreptul la existenta al Israelului si a renuntat la violenta. Pe parcursul unei perioade de sapte luni, Gaza si o suprafata mica din jurul orasului Iericon, situata pe malul vestic al Canalului de Suez, urmau sa fie transferate autoritatilor palestiniene - la inceput direct O.E.P.-ului, dar cat mai repede unui organism ales.

Aceasta reprezenta mult mai putin decat cerusera palestinienii si, cu toate ca in intelegere fusesera incluse si alte aranjamente pentru progresul ulterior, nu se facea nici o mentionare la adresa autonomiei care, in cele din urma, sa duca la statutul de independenta.

S-au format un organism executiv, Autoritatea Nationala Palestiniana, si unul legislativ, Consiliul Palestinian, pentru a controla sase domenii privind politicile si modul de luare al deciziilor. Dupa 45 de ani executanti, ambele parti implicate erau intr-o stare de spirit prudenta, pregatite sa acorde incet incredere partii celeilalte, fara a incerca sa rezolve toate problemele deodata. In cadrul acordului Oslo B, semnat in septembrie, au fost stipulate si alte intelegeri.

Protestele si incercarile de a sabota procesul au costituit permanent o amenintare. Procesul de pace a inceput sa se clatine la data de 11 octombrie 1995, cand Rabin, unul dintre principalii arhitecti ai procesului, a fost ucis d eun extremist evreu. El a fost inlocuit cu Shimon Peres dar, in urma alegerilor generale din 1996, conducatorul Likud Benjamin Netanyahu a preluat fraiele unei coalitii format adin opt partide, deoarece nici unul dintre acestea nu a reusit sa obtina majoritatea in Knesset. Atitudinea dura a lui Netayahu a condus la o blocare a negocierilor in anul 1997. Intarzierea retragerii trupelor din Hebron si tensiunile asupra colonistilor evrei au provocat reaparitia terorismului palestinian.

Toate acestea au avut un potential suficient de mare pentru a intrerupe progresul pacii, si asa fragil. Multi israeliti, Palestinieni si state din intreaga lume mai spera inc ain gasirea unei solutii juste si permanente care sa duca la instaurarea stabilitatii in regiune.

In prezent Una dintre cele mai controversate peobleme ale Asiei in ceea ce priveste harta politica este statutul Taiwanului. In timp ce unii il considera independent si implicit al 193-lea stat al lumii, China il considera o provincie a sa. Situatia aceasta persista pentru ca unele state au recunoscut Taiwanul in timp ce altele nu.

Intre timp China a recuperat unele teritorii ce au fost incluse in imperiile coloniale.In 1997 primeste conprolul asupra Hong Kong-ului britanic, iar in 1999 asupra teritoriului Macao detinut de Portugalia.

Africa

Stapanirea coloniala parea sa dureze mult mai mult in Africa, unde economia era in general mai putin dezvoltata, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populatia. Nationalismul avea o influenta puternica doar in randul grupurilor relativ restranse de intelectuali negri si angajati civili.

Aceste doua grupuri au devenit treptat active in anii 1950, iar atitudinea autoritatilor si a populatiilor africane a inceput sa se schimbe. In Kenia britanicii au distrus societatea secreta Mau Mau care a desfasurat o campanie terorista impotriva colonistilor albi.

Intre timp devenea clar ca decolonizarea nu afecta interesele economice ale Marii Britanii in Africa. Prin urmare discursul din 1960 al prim ministrului britanic Harold MacMillan, in care acesta vorbea despre "vantul schimbarii" care batea prin Africa, a anuntat intentia Marii Britanii de a se retrage de pe continentul african.

Acest continent a suferit cele mai multe schimbari politice.Acestea au aparut in principal din cauza obtinerii independentei de catre fostele colonii. In 1945 cea mai mare parte a Africii era inca impartita intre imperiile coloniale europene. In anii 1950 controlul marilor puteri europene a luat sfarsit in majoritatea tinuturilor arabe si musulmane din nordul Saharei.In 1951 Libia devine independenta fiind urmata in 1956 de Sudan ,Maroc si Tunisia. Lupta algerienilor contra francezilor a continuat insa pana in 1962. Intre timp, in 1957 Ghana a devenit prima colonie de negrii care si-a castigat independenta, iar din 1960 "vantul schimbarii" a inceput sa se manifeste cu o forta irezistibila. In 1958 Guineea devine independenta fiind urmata de Camerun, Togo, Niger, Coasta de fildes, Congo, Mali, Mauritania, Sierra Leone si altele. Intre 1965 si 1968 au mai aparut pe harta politica a statelor independente Gambia, Botswana, Lesotho, Mauritius si Swaziland. In 1968 africanii erau proprii lor stapani in mare parte a continentului si aproape 40 de noi state s-au alaturat Natiunilor Unite.

Era putin probabil ca Africa sa se bucure de pace si progres in primele decenii de conducere autohtona. Nici Europa nu reusise sa atinga aceste obiective dupa secole de dezvoltare economica si politica.

Istoria Africii independente s-a schimbat de la sine. Institutiile parlamentare mostenite de la marile puteri coloniale au fost repede abandonate sau rasturnate in favoarea partidelor unice sau a dictaturilor. Rivalitatile tribale si regionale au iesit curand la suprafata ducand la masacre, razboaie si razboaie civile. Fortele armate s-au implicat si ele in politica intr-o masura tot mai mare si dintr-un moment intr-altul loviturile de stat puteau sa rastoarne guvernele din majoritatea statelor africane. In unele dintre acestea, mai ales in Ghana si Nigeria, loviturile de stat au devenit o modalitate obisnuita de a schimba politica.

Continuarea starii de saracie in Africa a fost o problema si mai grava. Politicile guvernelor africane au esuat in asigurarea prosperitatii si chiar au sporit dependenta tatilor pe care le conduceau de natiunile industrializate.

Restul lumii a inteles cat de fragile erau economiile africane abia la mijlocul anilor 1980, cand transmisiile televizate despre foamete si SIDA au reprezentat stiri de maxima importanta.

Unele dificultati intampinate de Africa erau mostenite din perioada coloniala. De exemplu, frontierele statelor africane au fost create de europeni, iar multe dintre acestea erau pur si simplu niste linii drepte trasate initial pe harta pentru a diviza teritoriile puterilor coloniale rivale. Ignorand realitatile geografice si umane erau separati la intamplare membrii ai aceluiasi trib sau popoare dusmane erau grupate in aceeasi unitate politica. Cele mai vizibile consecinte ale independentei au fost razboaiele intre triburi si masacrele. Macelurile erau adesea infioratoare, chiar si intr-un stat mic ca Burundi. Acesta si-a dobandit independenta in 1962 alaturi de Rwanda, dupa care tribul dominant Tutsi, desi minoritar, a ucis aproximativ 150000 de membrii ai tribului Hutu. In 1994 conflictul dintre Hutu si Tutsi a dus la moartea a sute de mii de barbati, femei si copii in Rwanda.

Diviziunile tribale tindeau sa submineze institutiile democratice. Datorita aderarii triburilor ostile la partide rivale, lupta pentru putere a fost caracterizata de lipsa vointei de a face compromisuri sau de a accepta infrangerea electorala lucruri care ar face ca institutiile democratice sa functioneze.

Deoarece majoritatea statelor africane erau create artificial, oamenii nu prea dadeau dovada de loialitate fata de acestea. Cand un trib sau un grup etnic era nemultumit sau cand o provincie mai bogata nu vroia sa-si ajute vecinii mai saraci, ei erau tentati sa plece in alta parte.

Aceasta a fost o cauza majora a crizei coloniale , declansate in 1960 de incercare de retragere a zonei Katanga, bogata in minereuri ,din Congo-ul belgian devenit independent sub numele de Congo. A urmat un lung si sangeros razboi in ciuda eforturilor Natiunilor Unite pentru pastrarea pacii. Acestea au luat sfarsit in 1965 cand colonelul Mobutu Sese Seko l-a indepartat pe presedinte de la putere si a instaurat un regim de dictatura militara.

Curand dupa aceea un nou razboi civil a izbucnit in Nigeria, o federatie creata de britanici, devenita independenta in 1960, in care au unit cu greu triburile harusa, youba si ibo. O serie de intrigi si rebeliuni au intensificat nepopularitatea prosperului trib ibo, iar in 1967, dupa un sir de masacre si contramasacre, regiunea ibo din Nigeria si-a declarat independenta sub numele de Biafra.

Condusa de colonelul Odumegwu Ojukwu, Biafra a dus un razboi civil de trei ani in care au murit 600000 de oameni, pana la capitularea din 1970.

Conflicte similare au aparut si in alte tari africane persistand lungi perioade de timp. Dupa ce si-a obtinut independenta in 1956, Sudanul s-a confruntat cu o revolta armata a locuitorilor din sud impotriva dominatiei musulmane din nord. In ciuda incercarii de reconciliere din anii 1970 razboiul civil a durat pana in 1990. Acelasi lucru se poate spune si despre Ciad. Independent din 1960 s-a confruntat cu incercarea musulmanilor din nord de a se desprinde de restul tarii. Situatia din regiune a fost complicata din cauza interventiei fortelor libiene, care-i sprijineau pe cei din nord, si a trupelor franceze special trimise pentru a taia elanul libienilor.

Una dintre aceste incercari de desprindere a avut intr-adevar sorti de izbanda. Frontul de Eliberare a Eritreenilor (FEE) a devenit elementul cel mai important al opozitiei fata de regimul marxist al colonelului Mengistu din Etiopia. Dupa o lupta devastatoare , in 1991 ,mambrii FEE nu numai ca si-au eliberat tara, ci, ca parte dintr-o coalitie revolutionara l-au indepartat pe Mengistu de la putere.

Saracia Africii era cauza multor dificultati intampinate de locuitorii sai. Cu toate ca puterile coloniale au avut unele merite, ele au lasat in urma lor un continent cu multi analfabeti, un sistem educational destul de restrans si un mod inadecvat de ingrijire a sanatatii. Mijloacele necesare pentru a depasii starea de saracie lipseau, iar tocmai oamenii saraci reprezentau electoratul necesar pentru ca institutiile democratice sa functioneze.

Acest fapt a devenit in curand evident, cand, pe rand, statele africane abandonau democratia de tip occidental in favoarea sistemelor in care era permisa existenta unui singur partid. La acea vreme se considera ca astfel de sisteme politice unipartite se potriveau mai bine nevoilor si traditiilor poporului african si ajutau guvernele sa mentina unitatea si sa urmeze politici coerente.

O mare parte a intelectualitatii africane a fost influentata de exemplul fostei URSS, stat unipartit care si-a depasit starea de inapoiere si a ajuns o mare putere. Majoritatea sistemelor de conducere africane alcatuite dintr-un singur partid aveau orientare socialista, fiind bazate pe presupunerea ca statul va avea un rol important in dezvoltarea economiei. Mai tarziu ,in anii 1970 au aparut regimuri stricte, marxist-leniniste (mai mult sau mai putin comuniste) in Benin, devenit independent in 1960, Etiopia, Angola si Mozambic.

Ajantajele sistemului unipartit s-au dovedit a fi iluzorii. Acestea nu erau numai dictatoriale dar nici nu erau stimulate de critici si dezbateri, tinzand sa devina ineficiente si corupte. In unele zone asecul si nepopularitatea acestor sisteme a incurajat armata sa lanseze o lovitura de stat "in interes national" si sa preia puterea. Aceasta se anunta initial ca o stare intermadiare, dar adesea fortele militare erau baza unui nou regim unipartit, care era inlaturabil printr-o noua lovitura de stat.

Cu statele sale unipartite si cu conducatorii sai militari Africa a devenit patria "oamenilor puternici" care concentrau intreaga putere in propriile maini. Astfel s-a intamplat cu Mobutu in Zair, Leopold Sengran din Senegal. Aceasta tara a devenit independenta in 1960 dupa ce s-a desprins de federatia Mali. Aceasta din urma si-a declarat independenta in acelasi an. In Zambia independenta din 1964 a condus Keneth Kaunda, iar in Tanzania si Malawi independente in acelasi an 1964, au preluat puterea Julius Nyerere si, respectiv Hastings Banda.Tanzania a luat nastere prin unirea Zanzibarului cu Tanganyka. Toti acestia au condus mai multe zeci de ani si au adus o oaracare stabilitate in tarile lor.

Dar au existat si altii care s-au transformat in tirani despotici, aducand moarte si distrugere popoarelor lor. Printre cei mai cunoscuti a fost Idi Amin, conducatorul Ugandei, independenta din 1962, care in public se purta ca un bufon dar ale carui forte de securitate au ucis aproximativ 300000 de oameni intre 1971 si 1979. Guineea Ecuatoriala, independenta din 1968, a trecut printr-o perioada de teroare sub conducerea lui Macias Nguema (1968-1979). In Republica Centrafricana, independenta din 1960, crudul Jean Bedel Bokassa, conducator din 1966, s-a incoronat in 1977 in cadrul unei ceremonii extravagante si ridicole in genul lui Napoleon. "Imperiul" sau a mai durat doar doi ani fiind apoi infrant de fortele franceze.

Franta a fost cea mai activa dintre fostele puteri coloniale intervenind frecvent in baza tratatelor de "aparare" cu fostele posesiuni. Spre deosebire de Franta, Marea Britanie evita implicarea militara chiar si la razvratirea coloniei sale Rhodesia. Sfidatoarea declaratie de independenta a Rhodesiei din 1965, fata de Marea Britanie avea scopul de a apara dominatia albilor. Condusa de Jan Smith, Rhodesia a supravietuit sanctiunilor economice si razboaielor de gherila timp de 15 ani, dar in final a fost obligata sa accepte legea majoritatii. In 1980 partidul condus de Robert Mugabe, UNAZ (Uniunea Nationala Africana din Zimbabwe), a preluat conducerea tarii redenumita Zimbabwe.

Rhodesia era puternic sprijinita de Africa de Sud, dominata de albi care spera sa mentina statele tampon prietene la granita de nord. Aceasta politica a intalnit o piedica in 1965 cand Portugalia a recunoscut independenta coloniilor sale africane. Acest lucru s-a intamplat dupa schimbarea regimului de la Lisabona. Astfel au devenit independente Guineea-Bissau in 1973, Mozambic, Insulele Capului Verde, Angola,Sao Tome si Principe si Comore in 1974, iar mai tarziu Insulele Seychelles, fosta colonie britanica. Noile state Angola si Mozambic au sprijinit luptele de gherila impotriva Rhodesiei, a Africii de Sud si a stapanirii coloniale sud-africane in sud-vestul Africii. Africa de Sud a raspuns atacurilor sprijinind cu arme si bani revoltele impotriva regimurilor marxiste care conduceau Angola si Mozambicul si prin interventii militare care erau cateodata adevarate invazii. Rezultatele acestei implicari, razboiul civil, foametea si haosul, faceau inca ravagii in Angola si Mozambic la inceputul anilor 1990.

Seriozitatea problemelor cu care se confrunta Africa a inceput sa fie luata in considerare in anii 1980. Razboaiele, razboaiele civile si asupririle nu erau singurele nenorociri care se abateau asupra acestor tari.Statele unipartite au esuat in eliminarea saraciei si a dificultatilor. Cheltuielile pentru armament au inghitit resurse uriase, iar majoritatea regimurilor si-au neglijat agricultura in fevoarea proiectelor grandioase si a incercarilor premature de industrializare. Tari cu resurse valoroase (petrol in Nigeria, Cupru in Zambia si RD Congo) si-au dezvoltat economii asimetrice, bazate pe un singur produs, dependente de fluctuatia preturilor mondiale. Ca si alte parti ale lumii a treia statele africane acumulasera datorii si aveau dificultati mari chiar si cu plata dobanzilor.

Intre timp populatia Africii crestea epuizandu-si resursele de hrana. Semne de ingrijorare au inceput sa apara inca de la sfarsitul anilor 1960, insa lumea nu le-a acordat prea mare atentie pana la marea foamete din 1985. Curand a devenit evident faptul ca statele africane de la sudul desertului Sahara (Sahelul) erau in pericol si ca actiunile pe termen lung cat si cele pe termen scurt erau esentiale.

Dificultatea distribuirii ajutoarelor vitale in tari revasite de razboi, ca Etiopia si Sudan, a evidentiat legaturile dintre esecurile economice si cele politice.

La sfarsitul anilor 1980 o stare de criza aflata in continua crestere, combinata cu sfarsitul Razboiului Rece, a produs schimbari semnificative. Retragerea ajutorului sovietic si prabusirea regimurilor comuniste a determinat abdicarea regimurilor marxist-leniniste, nerabdatoare sa primeasca ajutor din vest si sa inlature de la putere liderii marxisti ca Mengistu din Etiopia si Kerekau din Benin. Indiferent de apartenenta politica statele unipartite erau acum discreditate, iar regimurile prodemocratice au convins cu succes multi conducatori sa infiinteze sisteme pluripartite. Aceasta tendinta era incurajata de acordarea de imprumuturi si ajutoare internationale conditionate de infaptuirea de reforme democratice. "Oamenii puternici" si stabili ca Mobutu, Banda si Daniel Arap Moi din Kenya, independenta din 1963, au fost nevoiti sa se supuna in timp ce incercau sa obtina putere politica. Presiuni similare au fost utilizate pentru a convinge guvernele africane sa-si schimbe strategiile economice, in general in directia "pietei libere"; ramanea de vazut daca aceasta masura era suficienta pentru a rezolva problemele Africii.

Africa de Sud a fost si ea afectata de noul "vant al schimbarii" care traversa continentul. In 1990 au fost facuti primii pasi in directia eliminarii suprematiei albilor. Ultimul teritoriu colonial , sud-vestul Africii, a devenit independent in 1990 sub numele de Namibia.

Aceste schimbari erau promitatoare . Cu toate acestea Foametea si bolile nu au putut fi invinse, iar fragilitatea multor state africane a fost demonstrata de evenimentele care au avut loc in Liberia si Somalia, independenta din 1960, ambele tari prabusindu-se intr-o stare de haos, ca urmare a caderii unui dictator.In zona au aparut tendinte expansioniste ce amenintau statul Djibouti, independent din 1977 drept urmare aici stationeaza trupe franceze. In Somalia, unde s-a afirmat ca au murit 300000 de oameni, conditiile de viata au devenit atat de nefavorabile incat, cu aprobarea Natiunilor Unite ,au fost trimise trupe apartinand SUA care au preluat efectiv conducerea tarii pana la infiintarea unui sistem politic viabil.

Singurul teritoriu dependent din Africa a ramas Sahara Occidentala. Acesta a fost ocupat in 1885 de catre Spania. Descoperirea unor zacaminte de fosfati in 1964 creste importanta acestui teritoriu revendicat de Mauritania pana in 1979 si de Maroc. In 1976 Spania pune capat stapanirii sale in Sahara Occidentala, competentele administrative fiind transferate Marocului (partea de nord) si Mauritaniei (partea de sud). Frontul POLISARIO, sprijinit de Algeria, proclama in acelasi an Republica Araba Democratica Sahariana, initiind actiuni de gherila impotriva unitatilor marocane si mauritaniene. Acordul de pace intre Mauritania si POLISARIO din 1979 statueaza ca Mauritania nu are nici o pretentie teritoriala si drept urmare isi retrage fortele. Regiunile parasite de armata mauritaniana sunt anexate de Maroc. Ciocnirile armate intre Maroc si POLISARIO continua astazi pe intreg teritoriul Saharei Occidentale. ONU l-a desemnat in 1997 pe James Baker ca trimis special al secretarului general ONU in vederea medierii unui acord intre cele doua tabere care sa permita organizarea unui referendum pentru autodeterminarea teritoriului.

Schimbari de denumiri oficiale

In 1975 fosta Republica Malgasa devine Madagascar. In 1971 fostul Congo belgian devine Zair, nume mentinut pana in 1997 cand revine la denumirea de RD Congo. In 1984 Volta Superioara isi schimba numele in Burkina Faso "patria oamenilor integrii".Pentru o scurta perioada de timp Africa centrala a devenit Imperiul Centrafrican.

Ultimele schimbari de denumiri sunt cele din Rhodesia care devine independenta sub numele de Zimbabwe si Beninul care este de fapt fosta colonie Dahomey.

America

Continentul american nu a suferit prea multe schimbari in ultima jumatate de secol. Dupa ce SUA devin independente in secolul al XVIII-lea, majoritatea tarilor americane sunt de sine statatoare pana in 1900. Raman in stadiul de colonii, cu exceptia Guyanelor si a statului Belize, numai insulele arhipelagului Antilelor. Multe dintre acestea isi dobandesc independenta dupa 1950, in trei etape.

Prima etapa s-a petrecut in 1962 cand au devenit de sine statatoare Jamaica si Trinidad Tobago. Cele doua state au avut un destin asemanator. Au fost colonizate si apoi disputate intre marile puteri schimbandu-si de mai multe ori stapanul (Trinidad Tobago de 31 de ori), pentru ca in final sa intre in posesia Marii Britanii, Jamaica in 1655 si Trinidad Tobago in 1814. Pentru munca pe plantatii sunt adusi negrii africani , iar dupa abolirea sclaviei, muncitori din China si India. Structura etnica se schimba si mai mult prin masacrarea bastinasilor arawak. Intre 1958 si 1962 fac parte din Federatia Indiilor de Vest, dupa ce dobandesc autonomie, in 1953 Jamaica si in 1956 Trinidad Tobago. In 1962 devin independente. Exploatarea petrolului in Trinidad Tobago constituie cauza unor bulversari ale fragilelor echilibre demografice, etnice si sociale, inclusiv a raporturilor dintre cele doua insule, Tobago considerandu-se dezavantajata si amenintand cu secesiunea. Tensiunea intre populatiile anglofona, africana si asiatica tinde sa se estompeze in ultimii ani.

In a doua etapa, in 1966 devin independente Guyana si Barbados. Ultima a fost declarata colonie a Coroanei in 1663 si a facut parte din Federatia Indiilor de Vest intre 1958 si 1962. Guyana devine posesiune britanica in 1831. In ambele state sunt adusi sclavi negrii, ai caror descendenti alcatuiesc proportii importante din populatia de astazi, 90% in Barbados si 40% in Guyana. Dupa abolirea sclaviei sunt adusi muncitori din Asia. Cele doua tari devin independente in 1966. In 1970 Guyana se proclama "republica cooperatista". Politica despotica centralista a guvernului de orientare marxista dezorganizeaza economia si secatuieste tara.In 1978 Guyana intra ca membru asociat in CAER. Rivalitatile interetnice sunt agravate in ultimul deceniu de dificultatile economice si sociale si de necontenite lupte politice.

Ultima etapa de aparitie a noilor state este mai lunga si cuprinde mai multe tari intre 1973 si 1983. In arhipelagul Antilelor apar sapte noi state. In timpul colonizarii aceste insule au fost disputate intre marile puteri, dar in cele din urma Marea Britanie le-a luat in stapanire: din 1631 Antigua si Barbuda, din 1717 Bahamas, din 1783, in urma Tratatului de la Paris, Grenada, Dominica, Sfantul Vincentiu si Grenadine si Sfantul Christofor si Nevis, din 1814 Sfanta Lucia. Sunt adusi negrii pentru a lucra pe plantatii in timp ce autohtonii sunt inlaturati. Fac parte timp de patru ani din Federati Indiilor de Vest dupa care isi declara independenta succesiv: Bahamas in 1973, Grenada in 1974, Dominica in 1978, Santa Lucia si Sfantul Vincentiu si Grenadine in 1979, Antigua si Barbuda in 1981 si Sfantul Christofor si Nevis in 1983.

Pe continent apar alte doua state. Colonia Guyana Olandeza este infiintata in 1814. In 1954 devine partener egal al Olandei in cadrul Regatului Tarilor de Jos , iar locuitorii primesc cetatenie olandeza. Devine independenta in 1975. Celalalt stat este Belize devenit colonie britanica in 1862 sub numele de Honduras Britanic. Stapanirea britanica se mentine din cauza amenintarii teritoriului de catre vecinii care-l revendicau. Obtine autonomie in 1964, iar in 1973 adopta numele de Belize. In 1981 isi declara independenta.

O ultima schimbare pe harta politica a Americii este legata de Zona Canalului Panama. Canalul a fost construit intre 1881 si 1914. Prin tratatul "Hay-Varilla" din 1903, incheiat intre SUA si Panama, care isi proclamase independenta cu doua saptamani mai inainte, este recunoscuta suveranitatea nord-americana asupra Zonei Canalului Panama. Teritoriul primeste statutul de rezervatie a SUA. Dupa 1945 guvernul panamez reclama suveranitatea asupra Zonei si renegociaza tratatul din 1903. In urma tratativelor dintre 1974 si 1977 sunt semnate la Washington Tratatul privind Canalul Panama si Tratatul privind neutralitatea permanenta si functionarea Canalului Panama care prevad conditiile exploatarii Canalului pana in 1999. La 31-12-1999 controlul SUA a incetat, iar Zona Canalului Panama a fost retrocedata statului Panama.

Oceania

Dupa ce au fost luate in stapanire de catre puterile coloniale, in secolul al XIX-lea, au reprezentat teatrul de razboi intre Japonia si Aliati intre 1940 si 1945, apoi isi castiga independenta dupa 1960.

Samoa este impartita inainte de razboi intre Germania si SUA. Samoa de Vest revine Germaniei, dar dupa al doilea razboi mondial este administrata de Noua Zeelanda sub mandat ONU. In 1962 devine prima tara independenta din Oceania. In 1997 isi schimba denumirea din Samoa de Vest in Samoa.

Nauru trece dupa al doilea razboi mondial din posesia Germaniei in administratia comuna a Noii Zeelande, Australiei si Marii Britanii sub mandat ONU. Devine de sine statatoare in 1968.

In 1970 isi declara independenta insulele Tonga si Fiji dupa ce au fost sub control britanic din 1900 Tonga si din 1874 Fiji.

Intre 1978 si 1980 apar alte patru noi state. Insulele Solomon, Gilbert si Ellice au fost sub protectorat britanic din 1892. Dupa ce sunt separate administrativ Solomon si Insulele Ellice sub numele de Tuvalu isi castiga independenta in 1978. Insulele Gilbert urmeaza acelasi drum, si un an mai tarziu devine statul Kiribati. In 1980 fostul condominium franco-britanic Vanuatu isi declara si el independenta.

Dupa 1990 apar ultimele trei state in Oceania. Insulele Marshall, Micronezia si Palau au fost colonii spaniole la inceputul colonizarii dupa care au fost vandute Germaniei. In timpul primului razboi mondial sunt ocupate de Japonia care le administreaza sub mandat ONU pana la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial cand sunt preluate de SUA. In 1990 devin independente Insulele Marshall si Micronezia, fiind urmate in 1994 de Palau.

Bibliografie:

- Barsan, A., Mic atlas geografic, Editura Stiintifica, 1967

- Costachie, Silviu, Geografie politica - o noua abordare, Editura Universitatii din Bucuresti, 2004

- Erdeli, Braghina, Frasineanu, Geografie economica mondiala, Editura fundatiei Romania de Maine, 2000

- Filimon, Aurel, Istoria Africii, Editura Universitatii Al. I. Cuza, 1999

- Garz, Florian, Iugoslavia in flacari, Casa Editoriala Odeon, 1993

- Gerner, Deborah J., One land, two peoples: The conflict over Palestine, Westview Press, 1991

- Matei, Horia C., Statele Lumii, Editura Meronia, 1999

- *** Compact Atlas Of World History, Random House, 2000

- *** Enciclopedia Marshall-Cavendish, 2003