Prima criza a globalizarii

Nu e nevoie de nici o demonstratie a faptului ca traim vremuri de criza. O omenire sta atarnata de ecrane pe care urmareste lupte dure si dispute amare. Dar sintagma ce se afla pe buzele tuturor, "criza irakiana" acopera de fapt doua crize.

Criza irakiana propriu-zisa e veche si se poate explica in termeni foarte simpli. Un stat - Irakul azi, isi ataca in 1990 vecinul - Kuwait, si il ocupa. E somat de catre Consiliul de Securitate sa evacueze teritoriile ocupate si nu se conformeaza. Dupa paisprezece rezolutii este obligat de coalitia militara condusa de SUA, sa o faca. Razboiul din Golf a fost cel mai spectacular si urmarit conflict de dupa razboiul mondial. Consiliul de Securitate decide dezarmarea si cum aceasta nu se realizeaza, Irakul e somat de un nou rand de rezolutii sa se conformeze, si un nou embargo se instituie. Criza irakiana se intinde peste un deceniu. Ea urmeaza schema sistemului international clasic: un stat ataca pe altul si agresiunea e condamnata. Statul victima cere ajutor, dar nu de la ONU, al carui sistem de securitate colectiva nu a functionat decat in cazul razboiului coreean, din cauza scaunului gol al unei mari puteri (URSS), ce putea obiecta. Ceea ce nu a insemnat sa nu joace alte roluri, ca operatiile de mentinere a pacii si a supravegherii liniilor de armistitiu. Sistemul de securitate colectiva din Carta ONU presupunea mijloace de constrangere, trupe internationale terestre, navale si aeriene puse la dispozitia ONU, care sa conduca operatii militare cu generalii numiti de organizatie. Deci pe cine se bazeaza un agresat, daca nu pe ajutorul unor state interesate in pacea regiunii, a unor aliati, a unor prieteni si vecini? Ei vor invoca desigur condamnarea formala a agresorului de catre ONU. Aceasta organizatie este expresia de varf a actualului sistem international bazat pe state membre. Nu poate face decat ce vor acestea. Carta ii interzice sa se amestece in treburile interne. In crize lungi de patru decenii, ca cea a apartheidului, n-a putut interveni efectiv: a fost invocat principiul de aur al neamestecului in treburile interne. In marea majoritate a conflictelor ce au avut loc, ONU nici macar nu si-a spus cuvantul. Razboaie ca Vietnamul, Afganistanul, razboaie africane sau latino-americane, nu au figurat pe ordinea de zi. Marile puteri au paralizat timp de cinci decenii, cu sau fara razboi rece, sistemul de interventie colectiva al Natiunilor Unite.

Crizele politice au fost intotdeauna dramatice. In ele este vorba de conflicte intre parti care fusesera legate de interese comune, dar, din cauza unui litigiu nesolutionat, se afla in situatia rupturii, adica a intreruperii relatiilor si interactiunii normale, inlocuite eventual prin interactiunea violenta (conflict armat, razboi) sau a alternativei fericite a reconcilierii pe baza unei solutii pasnice. In timpul razboiului rece, care a fost presarat cu multe crize: interventia sovietica in Ungaria (1956), criza Berlinului (1959-1961), criza rachetelor din Cuba (1962), interventia sovietica in Cehoslovacia (1968) si alte crize in numeroase tari afro-asiatice, acestea au fost teste ale coexistentei. Unele situau omenirea pe pragul catastrofei nucleare, ca in cazul crizei cubaneze. Daca intre superputerile nucleare s-ar fi putut produce o ruptura ireparabila, altele provocau doar proteste diplomatice sau inasprirea relatiilor care insa continuau, restabilind echilibrul nesigur si instabil al terorii si facand sa reintre lucrurile intr-un fagas relativ (si precar) de normalitate. Dupa patru sedinte aprinse, Consiliul de Securitate, in criza cubaneza, si-a suspendat sedintele, n-a adoptat nici o rezolutie si nici macar nu a inregistrat acordul realizat prin canalele bilaterale americano-sovietice.

Trasatura pe care o deducem din aceasta succinta incursiune istorica, ca fiind caracteristica pentru criza politica internationala, este ruperea, fisura, spartura unui sistem ce tinea unite parti care in timpul crizei contemplau separarea. Exista o criza a relatiilor intre partile componente ale Cehoslovaciei; ea se termina prin divizarea tarii in doua state noi, pe cale pasnica. Exista cam in acelasi timp o criza a federatiei iugoslave; ea duce la desfacerea tarii in sase unitati statale noi, de data asta cu spasme violente si razboi. Descompunerea federatiilor si statelor secolului trecut, cea mai spectaculara fiind aceea a Uniunii Sovietice (zece state noi !) tine de secolul trecut si de sistemul international care l-a caracterizat.

Acest sistem creat la 1648 la inchiderea razboiului de treizeci de ani, se bazeaza pe state, ca unice unitati legitime ale scenei lumii. La rascruce de secole si milenii, un alt sistem de organizare a lumii se anunta: sistemul global. In primul rand, acesta mai are si alti actori decat statele: corporatii (in unele cazuri mai bogate decat statele - cu cifre de afaceri mai mari decat bugetele sau PIB-ul acestora), organisme neguvernamentale, societate civila, societate academica, grupari profesionale, orase, regiuni si de ce nu, chiar indivizi. Cand lordul Bertrand Russell, laureat al Premiului Nobel si pacifist, a trimis o scrisoare lui Kennedy si Hrusciov in timpul crizei cubaneze, a avut mai multa audienta internationala decat multe figuri politice ca precursor al vocii societatii civile. In al doilea rand, globalitatea aceasta e irezistibila. Ea se bazeaza pe tehnologie avansata, al carei uz de facilitare a comunicarii si informatiei, dincolo si peste orice granita geografica, schimband sensul timpului si spatiului pentru omul contemporan, nu se pune la vot si nu cere aprobarea nimanui. Conditiile pentru regruparea omeniri in retele de interese sunt astfel create. Daca este pe internet, un articol al acestei reviste va fi accesibil in orice loc al planetei.

La ora aceasta, ne aflam in tranzitie de la sistemul international la sistemul global. Primul are institutii cu reguli, norme si conventii, in frunte cu Natiunile Unite si cu marea sa familie de agentii guvernamentale. Sistemul global nu are inca institutii, nici reglementari. Pe terenul sau liber intra tot soiul de actori ilegali, care profita de starea de interregn, cum sunt toti traficantii de arme, de carne alba, de bani negri, mafiotii si teroristii. Alte activitati pasnice si importante au beneficiat de globalitate si au adus activitatile lor la niveluri exceptionale: cooperarea financiara, comertul, cooperarea economica, stiintifica, cea educativa, turistica, aproape toate, in mod predominant, efectuate de actori neguvernamentali. Statele si guvernele sunt ultimii beneficiari ai mijloacelor globalitatii. In materie de propaganda si imagine, au deschis pagini utile de internet, dar activitatile lor practica in general contactul bilateral, predominant face-to-face, sau cel multilateral in conferinte si reuniuni numeroase, la care delegatii guvernamentali se deplaseaza fizic. Mii de conferinte ar putea fi economisite prin sistemul e-conferences pentru care toate conditiile sunt intrunite.

Globalizarea e usor de recunoscut: multiplicitatea de actori si stransa lor conexiune. Zecile de organisme internationale prezente in conflictele Balcanilor satisfac prima caracteristica, dar nu si pe a doua. Actori mari ca organismele integrate nu si-au definit pozitia in globalitate si atat mai putin in sistemul ONU. Globalizarea apeleaza mai energic la interventia in treburile interne ale statelor in cazul delincventelor grave, intr-o perioada in care statele accepta transferul de suveranitate in procesele de integrare, dar dispune de mijloace pasnice bine puse la punct. Iarasi, prima trasatura e vizibila in evenimentele recente, dar a doua nu. Globalizarea e pragmatica si nu doctrinara, iar sistemul ei multipolar. Prima caracteristica se poate vedea, a doua nu e inca realizata.

Criza a doua, de sub eticheta irakiana, priveste un conflict neviolent. Este in faza discursurilor. Priveste tensiunea si ciocnirile de opinii contrare ale membrilor a trei organizatii: NATO, UE si ONU. Motivul este tot Irakul, dar radacinile neintelegerii si mai ales consecintele nu tin de speta dezbaterii, adica de modul de a dezarma Irakul prin interventie armata sau metode pasnice. Insa, tot criza este, daca tinem seama ca sensul acestui termen vine de la grecescul "a decide" si intr-adevar soarta unei crize sta in decizia de la punctele ei de rascruce, acolo unde spirala merge in sus spre explozie sau deznodamant fatal sau pe trepte in jos in de-escaladare.

Crizele celor trei organizatii sunt crize politice, de sistem. Ele nu sunt crize de securitate ci privesc modul in care aceasta este asigurata. Mai mult: se refera la organizarea lumii. Au loc intr-un moment istoric cand se trece de la un sistem la altul. A avut oare acest sistem global timp sa aiba crize cand se afla de abia in anii copilariei? Sa luam, de pilda, actele teroriste din Septembrie 2001 in New York. Numai prin intensitate ele difera de ceea ce traim din anii 1970 incoace. Terorismul e o plaga a vechiului sistem mostenita de globalitate. E o criza de securitate, care nu poate fi asigurata prin metodele clasice. Dar, desi poate fi facilitat de transportul facil, legaturi, comunicare si mijloace ale globalitatii, nu este un produs al acesteia. Magnitudinea si intensitatea sfidarii sunt intr-adevar noi, dar fenomenul e o expresie sau un produs al crizelor vechi si al ranilor nevindecate ale secolului trecut. Nici vociferarile impotriva carentelor globalizarii si a lipsei institutiilor de sistem nu inseamna inca o criza, nici protestele celor ce se simt dezavantajati de cursa ei frenetica competitiva.

Termenul de criza se aplica la evenimentele din Februarie 2003 cand s-a ivit o fisura in componenta principala a sistemului international si anume in organismele infiintate si sustinute de societatea occidentala sau euroatlantica. Gravitatea acestei crize consta in alternativele solutiei: adancirea fisurii pana la ruptura sau separare si continuarea conlucrarii.

Confruntarea celor doua puncte de vedere (SUA - Anglia si inca 40 de state pentru interventie neintarziata, Franta - Germania impreuna cu China si Rusia pentru proceduri pasnice sub egida ONU, sustinute de alte state si largi miscari populare) a adus o modificare paradoxala a problemei: cazul Irak prezenta o importanta mai mica decat consecintele ei pentru lumea occidentala. Din septembrie 2001, aceasta lume e trezita la o realitate dura: e sfidata de acte teroriste majore si de un pericol de tip nou, cu un dusman greu de identificat si de localizat; se afla minoritara intr-o lume ostila, in ascendenta numerica rapida; are de rezolvat probleme noi cu institutii si metode vechi si ineficiente. Trece acest prag al dificultatii si creeaza o larga alianta a civilizatiei care uneste state din toate categoriile si regiunile impotriva dusmanului comun. Si putin dupa aceea, pe tema tacticii de urmat in cazul Saddam, aceasta lume mica se rupe in doua, distrugand si marea coalitie antiterorista dupa ea. Din punct de vedere istoric, este cea mai mare eroare ce se putea produce la inceputul unui secol, pe care l-ar fi transformat intr-o era anarhica si distrugatoare pentru pozitia ei in lume.

Criza a fost dezbatuta, solutia a fost cautata si protagonistii au revenit la ratiune in trei acte.

Actul 1.

Februarie 2003. La sediul NATO din Bruxelles se discuta cererea statutara a Turciei de a primi ajutor de la organizatie. SUA este profund interesata in sprijinirea unui aliat de baza in campania anti-irakiana, interes denuntat de un trio european: Franta, Germania si Belgia care se opun, motivand o miscare ce ar facilita solutia razboiului. Si in acest caz, tema formala e mult depasita de implicatiile deciziei. O solutie a Secretariatului General esueaza. Alta este creata prin explorarea unor proceduri interne. Ea reuseste. NATO evita o ruptura , continua sa functioneze pe o platforma comuna. Alternativa a fost evitata. Nici SUA si sustinatorii sai, nici Franta si prietenii sai nu au creat noi institutii obediente si fidele.

Actul 2.

Februarie 2003. Se joaca la Bruxelles, la sediul UE. Ministrii de externe membri ai Consiliului sunt chemati sa se pronunte in privinta unui punct de vedere european comun fata de problema dezarmarii Irakului. La inceput, confruntare aspra a partizanilor solutiei SUA, si a celor favorizand metoda ONU. La orizont, imposibilitatea unui acord si prin aceasta distrugerea oricarei aspiratii de a conduce Europa spre o politica externa comuna, piesa esentiala in desfasurarea unitatii europene. Mai mult decat atat, inghetarea intregului proces si polarizarea celor doua tabere in factiuni adverse si rivale. In ultimul moment, formula comuna e gasita, ratiunea prevaleaza, UE continua sa existe si sa-si urmeze programul.

Actul 3.

Martie 2003. se joaca la ONU, in sala Consiliului de Securitate. Batalia se duce in jurul unei rezolutii prezentate de SUA si Anglia, cerand in esenta lumina verde pentru interventia lor, ca urmare a neindeplinirii de catre Irak a cererilor impuse de rezolutia unanima a Consiliului se Securitate 1441 din decembrie. Oricat de ciudat ar parea, si in acest caz, faptul daca Irakul este atacat de fortele SUA sau nu, are mai putina importanta decat daca atacul se face cu aprobarea tacita sau expresa a ONU sau daca o dezaprobare e sanctificata printr-un veto sau un vot negativ in Consiliul de Securitate. Ultimul caz distruge ceea ce mai exista din autoritatea ONU si risca sa puna organizatia la cosul relicvelor vetuste ale istoriei. Inseamna ca intram intr-o perioada in care normele si institutiile create pentru pacea si securitatea internationala, chiar asa slabe si ineficiente cum sunt, nu mai au valabilitate. Preludiu procedural minuscul la razboiul de treizeci de ani al noului secol, dupa unii. Rezolutia nu se pune la vot. Fisura nu se adanceste. Exista o rezolutie unanima din noiembrie 2002, care poate fi interpretata diferit. Razboiul poate incepe in interpretarea SUA, dar nu este legal in interpretarea altora; aparentele formale sunt salvate. ONU isi continua activitatea.

Mai mult decat atat, are in reconstructie un rol recunoscut de toti. UE isi mentine coeziunea in jurul acestei idei (summit-ul din martie), adoptand un text unanim. De data aceasta ONU e mai bine pregatita pentru activitate, are agentii de asistenta umanitara si practica in restabilirea ordinii de stat (Cambodgia). SUA au facut la Azore o declaratie care se indeparta de planurile ei anuntate anterior de a guverna singura tara in timpul perioadei de reconstructie, recunoscand rolul ONU. Razboiul se desfasoara pe o perioada nesigura, dar lumea vorbeste de perioada postbelica, subiect reparator pentru tensiunea celor trei organizatii vizitate de criza. Dar aceasta nu e rezolvata. Noi dispute se anunta in privinta rezolutiilor care vor fi adoptate la ONU pentru demararea procesului. In fond, ONU a girat si fondul veniturilor din petrol de care Irakul dispunea doar pentru hrana si medicamente. Oponentii razboiului, ca Franta si Rusia, anunta ca nu vor vota nimic ceea ce ar putea legitima retrospectiv interventia militara a SUA. Chiar daca se acorda sanse de reconciliere la nivelul liderilor, societatea civila manifesta prin miscarile sale mult mai adanci diviziuni si tendinte de radicalizare.

Reforma ONU sau o noua institutie a societatilor globalizate, structura institutionala si politica a noului sistem (cine face legea, cine decide), locul fiecaruia in sistem (UE sau NATO) vor fi marea tema a acestui secol. La urma urmei, e vorba de marea familie a omenirii si de supravietuirea ei in conditii de pace.