Luna- astrul noptii

Istoria cunoasterii

Fara indoiala, inca din zorii antropogenezei cerul a nedumerit, a nelinistit si de ce nu, a incantat. Cerul in sine, cu miliardele lui de stele, dar mai ales Soarele si Luna, care au intrat in viata omului prin mit si simbol, printr-o arzatoare dorinta de a le sti rostul si de a le si apropia. Mai aproape de noi, "astrul noptii" avea sa fie primul corp ceresc pe care geniul uman a reusit sa-l cucereasca chiar la el acasa, devenind, in viitor, si rampa de lansare spre lumina infinita a Cosmosului.

Primele relatari despre Luna apartin literaturii de fabulatie, inceputurile de fapt ale genului "science fiction" si anume cartea "Istorie adevarata" a lui Lucian din Samosata (Siria de astazi), scriitor care a trait in secolul II e.n. Luna nu apare aici decat ca fundal pe care ajunge autorul cu un grup de pamanteni si unde selenarii erau in razboi cu navalitorii din Soare. Cu 14 secole mai tarziu se scrie o a doua carte stiintifico-fantastica, in obiectiv fiind, de asemenea, Luna. De data aceasta autorul ei este un astronom si anume Johanes Kepler (1571-1630) cel care in 1609 reusise sa stabileasca legile de miscare a planetelor si in special faptul ca deplasarea lor nu se face dupa cercuri cum presupusese Copernic, ci dupa elipse.Om de stiinta fiind, cartea lui Kepler, intitulata "Somnium" ("Un vis"), ofera de data aceasta, cu anticipatie, o serie de date exacte nu numai asupra Lunii dar chiar si asupra dificultatilor zborurilor extraterestre. Sunt interesante in acest sens intuitiile marelui astronom privind rigorile climatice ale Lunii, date de diferentele mari de temperatura dintre zi si noapte, lipsa atmosferei in spatiul de dincolo de Pamant, precum si fenomenele de suprasolicitare si imponderabilitate resimtite de calatori in timpul zborurilor. Apoi Galileo Galilei(1564-1642), care inventase luneta isi apropiase Luna, pe care observase deja munti, mari si vai, apropiate ca forma de relieful terestru.

O figura importanta a Astronomiei dupa Galilei si mai ales in ceea ce priveste cunoasterea Lunii este cea a invatatului polonez Jean Hevelius(1611-1687), care a trait si lucrat la Gdansk. El si-a consacrat multi ani de observatii Lunii, datele fiind sintetizate in cartea "Selenografia(1647)"; atlasul care insoteste lucrarea cuprinde gravuri ale autorului in care apare relieful satelitului cu multe dintre denumirile de munti si mari date de Hevelius si ramase definitiv in geografia selenara. De asemenea Isaac Newton(1642-1727) descopera legea atractiei universale, precum si legea a treia a mecanicii, respectiv actiunea si reactiunea, ultima cunoscuta deja si experimentata inca din secolul II e.n.

Adevaratii pionieri ai rachetelor purtatoare sunt insa Conrad Haas din Sibiu, preconizatorul rachetelor in trepte si a stabilizatoarelor deltoidale, "visatorul" din Kaluga, K. E. Tiolkovski(1857-1935), considerat parintele astronauticii, apoi teoreticienii si-n acelasi timp experimentatorii de rachete, ardeleanul Herman Oberth(1894-1980) si americanul R. Goddard(1882-1945), si, in fine, Werner von Braun(1912-1977), elevul si colaboratorul lui H. Oberth, constructorul uneia din cele mai puternice rachete cunoscute, "Saturn" si S.P. Koroliov(1906-1966), proiectantul rachetelor sovietice "Vostok". Cu ceea ce au gindit si au realizat acesti inaintasi, era cosmica este inaugurata odata cu primul "Sputnik", lansat de specialistii sovietici la 4 octombrie 1957, si apoi zborul epocal a lui I. Gagarin(1934-1968) din 12 aprilie 1961, primul om care a privit Pamantul din afara spatiului terestru. Odata gravitatia invinsa, primul gand al omului avea sa fie explorarea Lunii, americanii punand la punct proiectul Apollo, iar sovieticii seria de statii automate Luna. Proiectul Apollo cu aselenizare de echipaj uman a fost precedat insa de programe de pregatire prin intermediul statiilor automate(Ranger, Lunar Orbiter, Surveyor) sau vehicule cu echipaj care au efectuat zboruri circumlunare si inclusiv simulari privind coborarea pe Luna.

Luna-trasaturi generale

Dupa cum se stie, toate corpurile ce se rotesc in jurul unui alt corp ceresc de masa mai mare poarta numele de sateliti. In sistemul nostru solar, planetele sunt sateliti naturali; pana in prezent se cunosc 34 de asemenea sateliti.Planetele cu sateliti naturali sunt Pamantul, Marte, Jupiter, Saturn, si Uranus, dimensiunile acestora atingand diametre intre 10-6000 km; ei sunt mai mici sau depasesc usor marimea planetei Mercur.

Luna, ca satelit natural al Pamantului nu este intrecuta ca marime decat de doi sateliti ai lui Jupiter, unul al lui Saturn si unul al lui Neptun; ea se plaseaza in schimb pe primul loc din punctul de vedere al raportului de marime cu planeta in jurul careia graviteaza. Pe langa numele de Luna, provenit din limba latina, satelitul Pamantului mai poarta si numele de Selena, termenul venind, de data aceasta din greaca.Fiind cel mai cunoscut corp ceresc, Luna este de cca. 50 de ori mai mica decat Pamantul si se afla la o distanta medie de acesta de 384000 km;la apogeu, adica la departarea maxima de Pamant, aceasta distanta, atinge 405508km, in timp ce la perigeu, adica la apropierea maxima de Pamant ea ajunge la 363300km. Are o masa de 7,349*10²⁵g , densitatea medie de 3,34g/cm³, iar acceleratia gravitationala la suprafata este de 1,62m/s², adica de aproape 6 ori mai mica decat a Pamantului(9,81m/s²). Presiunea creste aproape constant spre centrul Lunii unde atinge 4,71*10⁴ bar.

Perioada de revolutie siderala este de 27 zile, 7 ore, 43 minute si 11 secunde, in timp ce luna sinodica prezinta un interval de 29 zile, 12 ore, 44 minute si 2,9 secunde; prin luna siderala se intelege perioada dintre doua treceri consecutive ale satelitului prin dreptul aceleasi stele fixe, iar prin luna sinodica, intervalul dupa care se repeta fazele sale, de la luna noua, la primul patrar, luna plina si ultimul patrar.Planul orbitei lunare este inclinat fata de planul eclipticii cu 5⁰9'. Perioada de rotatie fiind egala cu cea de revolutie, Luna indreapta mereu spre Pamant una si aceeasi fata, incat se vorbeste de o emisfera vizibila si o emisfera invizibila, apropiata (nearside) sau indepartata (farside). Din cauza miscarii sale incete de rotatie, ziua si noaptea lunara sunt echivalente cu cate doua saptamani terestre. Miscarea de balansare a globului selenar, numita libratie, de circa 6⁰-7⁰, in sensul longitudinii si latitudinii, face ca de pe Pamant sa se vada mai mult de jumatate din suprafata sa si anume 59%.

Schimbarea pozitiei Pamantului si Lunii in raport cu Soarele, in urma miscarilor de rotatie si de revolutie, determina modificarea formei suprafetei luminate a satelitului, ceea ce se cunoaste sub numele de fazele Lunii. Astfel, momentul cand Luna este in conjunctie cu Soarele corespunde cu faza de Luna noua; cand Luna este in opozitie cu Soarele, discul sau se vede in intregime, fiind luminata total si corespunde cu faza de Luna plina. Cand pozitiile Soarelui, Pamantului  si Lunii formeaza un unghi de 90⁰, Luna este luminata partial incat din ea se vede doar un semicerc; acelasi lucru se intampla si cand cele trei corpuri formeaza un unghi de 270⁰; aceste faze constituie primul si ultimul patrar; la primul patrar partea luminata este in crestere, in timp ce la ultimul patrar este in descrestere. Alaturi de lumina solara luna primeste in apropierea fazei de luna o iluminare considerabila de la Pamant(lumina cenusie a Lunii).

Masele Lunii si Pamantului fiind diferite se poate deduce ca actiunea campurilor gravitationale se va manifesta pe anumite distante bine precizate si ca va exista o zona neutra unde atractia dintre cele doua corpuri va fi egala; aceasta zona neutra se plaseaza la 38400 km fata de Luna si 345000 km fata de Pamant. Un fenomen interesant care apare ca rezultat al interactiunii Pamant-Luna il reprezinta mareele. Acestea sunt oscilatii ritmice ale Oceanului Planetar, introduse de atractia exercitata de Luna, in combinatie cu cea a Soarelui; explicatia lor a fost data pentru prima oara de catre Newton. Mareele prezinta un flux si un reflux si sunt determinate de atractia ce se exercita asupra moleculelor apei marine si oceanice, atractie proportionala cu masa si invers proportionala cu patratul distantei. Unda mareica se deplaseaza in jurul Pamantului, fluxul producandu-se de doua ori in 24 de ore si 50 de minute, urmarind trecerea Lunii la meridianul locului si meridianul opus. Cand Soarele si Luna actioneaza conjugat, la Luna noua si la Luna plina, mareele ating amplitudinea maxima, iar la primul si la ultimul patrar au amplitudinea minima.

Este de notat ca acceleratia gravitationalamai mica, comparativ cu a Pamantului, si lipsa atmosferei lunare fac ca lansarea satelitilor, aselenizarea sau decolarea sa se faca aici cu un consum redus de energie; in plus, plasarea satelitilor lunari se poate face la altitudini foarte joase, chiar la 9 km, atat cat sa depaseasca relieful cel mai inalt din zonele continentale.

Relieful selenar

I. Formele de relief

Intreaga suprafata a Lunii se caracterizeaza printr-un contrast vizibil intre o serie de zone intunecate si zone luminoase. Primele au fost denumite "mari", iar cele din urma "continente".

La nivelul intregii suprafete, marile lunare constituie 16%, in timp ce continentelor le revine 84%;repartitia celor doua forme de relief este inegala insa pe cele doua emisfere; astfel, in timp ce in emisfera vizibila marilor le revin 30%, pe cea invizibila ele ar ocupa doar 2%. "Marile" lunare nu au nimic in comun cu cele terestre, apa lipsind pe Luna cu desavarsire; ele sunt regiuni aproximativ plane la scara mare, cu reliefuri denivelate la scara locala. Crestele(dorsa) zonelor marine sunt centuri lungi si complicate. Ele, in general, sunt subconcentrice si subradiale marilor, dispuse in segmente ce se unesc sau se aranjeaza in esalon, formand sisteme pe sute de kilometri; sistemul de creste atinge de la cativa kilometri pana la peste 10 km latime si obisnuit au aproximativ intre 100-350 m inaltime; multe sunt asimetrice, fiind limitate pe o latura dde un abrupt sau un monoclin, cu numai 50-100 m fata de suprafata marii. Cele mai multe dintre mari sunt circulare si bordate de creste montane insulare sau arcuite.

Spre deosebire de cratere, care pot ajunge si ele la dimensiuni mari, bazinele prezinta o morfologie mai complexa, fiindu-le caracteristice crestele inelare, care determina de fapt un relief in trepte. Se cunosc doua bazine gigantice, unul pe emisfera vizibila (Procellarum 3200 km) si un altul dezvoltat preponderent Inb emisfera invizibila, Polul Sud-Aitken, cu diametru de 2500 km. Rille-urile sunt santuri inguste, mult mai lungi decat late, de forme arcuite sau drepte; cele arcuite au fund plat si pereti abrupti. Peretii sunt subparaleli si inalti de 50-250 m; ele sunt similare grabenelor terestre si au la origine tensiuni de intindere(distensiuni). Muntii selenari poarta numele unor sisteme montane terestre si ating inaltimi de 7000-9000 m. De fapt, relieful muntos se reduce, pe Luna la crestele inelare ale bazinelor si la cele care constituie flancurile craterelor mari. Emisfera invizibila a Lunii este mai accidentata decat cea vizibila. Aceasta diferenta este data de raritatea marilor, care apar ceva mai frecvent doar spre partea sudica a acestei emisfere, unde prezinta aceleasi structuri concentrice inelare.

Formele de relief cele mai frecvente in peisajul selenar il constituie craterele. Ele variaza ca marime de la cele vizibile de pe Pamant pana la microcratere evidentiate pe esantioane de roci lunare numai prin intermediul microscopului electronic. In general ele poarta numele unor personalitati ale stiintei si culturii universale. Ca o recunoastere a contributiilor aduse de matematicianul Spiru Haret in astronomie, un crater de pe emisfera invizibila poarta numele sau. La scara mare, craterele sunt mai frecvente in zonele continentale decat in zonele "marilor" lunare. Cele mai multe dintre ele au o creasta marginala si un fund coborat in comparatie cu relieful inconjurator. Pe masura cresterii diametrului, morfologia craterelor devine mai complexa; ele sunt insotite de cratere satelit sau de cate un pic central; vazute de pe Pamant, unele cratere prezinta o aureola luminoasa radiara resimtita pe distante de sute sau chiar mii de kilometri.  

II. Rocile componente

Analizele probelor lunare au pus in evidenta mare parte din mineralele componente cunoscute si in rocile terestre. Avand in vedere ariile reduse de colectare a probelor, fata de intreaga suprafata a satelitului, este de presupus ca in viitor vor fi descoperite si alte minerale existente in rocile din constitutia Pamantului.

In rocile lunare lipsesc mineralele hidratate si cele cu grupa oxidrilica (OH). Dintre modificatiile polimorfe ale SiO₂, in rocile lunare sunt prezente numai cele de temperatura inalta, si anume cristobalitul, tridymitul si a-cuartul. Au fost identificate si diferite carburi si fosfuri care se considera ca pot proveni din praful cosmic, ele fiind prezente si in meteoriti. Piroxenii, plagioclazii si ilmenitul, olivina, cristobalitul, tridymitul si pyroxferroitul sunt componentii mineralogici cei mai frecventi, iar restul mineralelor intra in constitutia rocilor lunare in proportii de sub 1%. Au fost identificate si trei minerale noi, necunoscute in rocile terestre, si anume: pyroxferroitul, tranquillityitul si armalcolitul; ultimul mineral apare in roci cristaline sub forma de granule opace, marunte, submilime-trice si de obicei incluse in cristalele de ilmenit. Singurele elemente care apar in cantitati de ordinul procentelor sunt, in ordinea descrescanda, O, Si, Fe, Ca, Ti si Mg, lucru valabil, cu exceptia Ti, atat pentru meteoriti cat si pentru rocile terestre. Titanul apare in rocile lunare cu un ordin de marime mai mare decat in rocile terestre si cu doua ordine de marime mai mare decat in meteoriti. In cea mai mare parte el este continut in ilmenit si subordonat in piroxeni; continutul cel mai ridicat il au rocile cristaline, iar cel mai scazut breciile.

III. Craterizarea

Prezenta craterelor este cea mai importanta trasatura morfologica a suprafetei lunare. Interesul pentru studiul craterelor nu rezida numai in ubicuitatea lor, ci si in faptul ca acestora li se asociaza un volum mare de depozite de care sunt intim legate genetic. Discutiile asupra originii craterelor dureaza de peste 350 de ani. S-au conturat de-a lungul timpului doua conceptii, una care postuleaza originea endogena, respectiv vulcanica si o alta exogena, adica prin impact meteoritic. Aceste doua cai de formare a craterelor au fost intrevazuteinca de la jumatatea secolului al XVII-lea de Robert Hooke, autorul furnizand chiar si posibilitatilede modelare a procesului. Ipoteza originii prin impact meteoritic a fost enuntata de Biberstein, reluata si perfectionata apoi de J. Gilbert . Formarea craterelor prin vulcanism a fost presupusa inca din secolul al XVIII-lea de catre astronomul W. Herschel, ipoteza fiind sustinuta mai tarziu si de J. Dana, care le-a asimilat cu calderele terestre.

Craterele lunare se prezinta ca depresiuni circulare delimitate de o creasta marginala (rim). Morfologia craterelor este in esenta similara, indiferent de marimea acestora cat si de faptul daca ele se gasesc pe suprafata marilor sau a continentelor. Nu exista deosebiri importante intre craterele de pe emisfera vizibila si cea invizibila. Fenomenul craterizarii a afectat suprafata lunara la scari foarte variate, diametrele acestora ajungand pana la cateva sute de kilometri. Craterele cu diametre peste 300 km sunt denumite bazine. Studiul statistic intreprins de Pike(1980) a permis impartirea craterelor lunare si terestre in doua clase principale: cratere formate in esenta prin impact-explozie si cratere formate prin procese vulcanice. Cele doua tipuri de morfologii reflecta procese corespunzatoare de formare a edificiului craterului, prin excavare si prin acumulare.

In craterele rezultate prin excavare, adica prin impact meteoritic, creasta marginala este compusa in pricipal din material derivat din fundul craterului. In craterele de acumulare , cele mai multe de tip vulcanic, materialul crestei marginale isi are sorgintea in adancime sau nu este legat de fundul acestuia. Craterele de acumulare au fundul deasupra nivelului terenului exterior, in timp ce acelea de impact il au dedesupt. Atat analiza lui Pike cat si studiile intreprinse de numerosi alti cercetatori arata ca majoritatea craterelor lunare sunt formate prin impactul unor proiectile cosmice. Se evidentiaza, totodata, ca intre craterele lunare si calderele terestre exista deosebiri importante care interzic orice legatura genetica intre cele doua tipuri de structuri.

Craterele de impact sunt cele formate prin caderea pe suprafata Lunii a unor proiectile cosmice, respectiv meteoriti, praf sau chiar mici asteroizi. Impactul genereaza o unda de soc foarte puternica, care se propaga in tinta si in proiectil. Socul se propaga in-

tr-un volum al tintei mult mai mare decat cel al proiectilului. Unda de soc produce o intensa comprimare a materialului tintei, iar in spatele acesteia se produce o decomprimare ceea ce duce la cresterea cavitatii si deplasarea materialului spre exterior, in paralel desfasurandu-se consumarea proiectilului. Materialul este aruncat in exterior sub forma unei perdele dispusa in trunchi de con rasturnat; caderea materialului pe flancurile craterului va duce la acumularea unei paturi de ejecta; in timp, formarea unui crater ar dura mai putin de un minut. Pe masura indepartarii de locul impactului, unda de soc este atenuata, ea transformandu-se intr-o unda elastica. Craterele lunare sunt cele mai regulate forme de relief cunoscute, mai regulate chiar decat dunele. Analiza lor a reliefat ca morfologia devine mai complexa pe masura cresterii diametrului.

Craterele vulcanogene au o origine sigur vulcanogena sunt de dimensiuni reduse si apar pe suprafata marilor si pe fundul unor cratere mari. Au fost atribuite acestei categorii domurile cu cratere, conurile cu cratere si craterele cu halo intunecat. Domurile cu cratere au aspectul unor movile domoale, circulare sau ovale, prezentand in varf o depresiune. Relieful lor foarte slab sugereaza ca domurile au fost edificate de o activitate vulcanica generatoare de lave foarte fluide, cu continut mic in elemente volatile, cu eruptii centrale linistite, fara material piroclastic. Corespondentul terestru al domurilor selenare ar putea fi vulcanii mici din Hawai (lava shield). Conurile cu cratere se aseamana cu domurile prin aceea ca fundul craterelor se afla deasupra sau la nivelul reliefului alaturat. Craterele de deasupra domurilor sunt de trei ori mai mari decat cele din varful conurilor; flancurile conurilor cu cratere sunt insa mai abrupte si mai inguste decat ale domurilor. Aceste edificii sunt localizate atat pe suprafata marilor lunare cat si pe fundul unor cratere mari de impact si tind sa fie dispuse in aliniamente sau fascicule, conurile izolate fiind foarte rare. Craterele cu halo intunecat sunt asemanatoare cu craterele de impact secundare; spre deosebire de acestea din urma ele apar numai in rilles si prezinta un flanc larg, intunecat.

Ipotezele genezei Lunii

Au fost elaborate, de-a lungul timpului, trei grupe de ipoteze asupra originii Lunii si anume: ipoteza separarii Lunii de Pamant (sau fisiunii), ipoteza captarii si ipoteza acretiei.

Ipoteza separarii Lunii de Pamant a fost avansata de astronomul G. Darwin in 1879, sustinandu-se ca, datorita unei rotatii initiale a Pamantului Luna s-a desprins din acesta. E. Suess a sugerat ulterior ca ruperea a avut loc in zona actualului Oc. Pacific. Aceasta ultima speculatie nu are un suport stiintific, intrucat oceanele terestre actuale nu sunt mai vechi de 200 mil. ani. Ipoteza a fost dezvoltata de Wise (1963) si O Keefe(1966-1970). Practic acestia arata ca datorita instabilitatii in rotatie a globului terestru, acesta s-a alungit perpendicular pe axa de rotatie, protuberanta formata desprinzandu-se si constituind Luna. Procesul ar fi avut loc dupa formarea nucleului terestru, ceea ce ar permite explicarea lipsei acestuia pe Luna. Teoria separarii Lunii de Pamant nu poate explica mecanica unui astfel de fenomen. S-a argumentat astfel ca planul orbitei lunare n-a coincis niciodata cu planul ecuatorial terestru, iar momentul actual al impulsului pentru sistemul P-L este de circa 2 ori mai mic decat cel necesar pentru separarea rotationala in discutie. Pe de alta parte, nu este posibila o separare lina a Lunii de Pamant  datorita unei instabilitati rotationale a Terrei. In acest ultim caz nu s-ar produce o separare a unei Luni unitare, ci o ejectare a unei parti a materialului terestru, care, la viteze mai mari decat cele de evaziune, s-ar indeparta de Pamant, iar la viteze mai mici s-ar prabusi pe Pamant. Desprinderea Lunii de Pamant nu ar fi fost facilitata nici in cazul in care acesta din urma ar fi fost neomogen. In aceasta ipoteza s-a propus chiar ca separarea s-a facut dupa diferentierea Pamantului, invelisul exterior al acestuia fiind responsabil de diferentele dintre chimismul celor doua corpuri planetare. Exista insa date geochimice care contrazic o astfel de explicatie si anume raportul FeO/MgO diferit.

Ipoteza captarii presupune captarea din spatiul cosmic a unei Luni mature, ca rezultat al atractiei mareice exercitate de Pamant. O astfel de aparitie a satelitului nostru natural ar explica diferentele de chimism dintre aceasta si Terra, presupunandu-se formarea Lunii in alta zona a sistemului solar, de exemplu in zona asteroizilor sau a lui Mercur. Dar masa Lunii este de doua ori mai mare decat masa tuturor asteroizilor, iar densitatea sa este mai mica decat a acestora. Cameron (1973) a sugerat formarea Lunii in jurul lui Mercur si captarea sa ulterioara de catre Terra. Studiul izotopic al oxigenului din probele lunare indica insa existenta unor similitudini cu cel terestru, ceea ce sugereaza formarea celor doua corpuri in aceeasi zona a sistemului solar (oxigenul este cel mai raspandit element atat in rocile lunare cat si in cele terestre). Probabilitatea captarii Lunii de catre Pamant este mica, deoarece pentru ca acest fenomen sa aiba loc este necesar ca inaintea captarii Luna sa fi avut o orbita apropiata de a Pamantului.Se impun,de asemenea, restrictii asupra formei orbitei si a vitezei satelitului. Se considera insa ca atractia(frecarea) mareica este prea mica pentru a determina captarea Lunii de catre Pamant.

Ipoteza acretiei(acumularii) intruneste adeziunea celor mai multi cercetatori, aceasta cunoscand numeroase variante, in special dupa publicarea datelor misiunilor Apollo. Comun tuturor acestor variante este acceptarea formarii Lunii si Pamantului dintr-un nor de corpuri si particule prin aglomerarea acestora si aparitia , in conditii specifice, a doua planete. Ipoteza formarii impreuna a Lunii si Pamantului a fost elaborata de O.I. Schmidt (1950-1959). Potrivit savantului sovietic, Luna s-a acumulat in apropierea Pamantului dintr-un nor circumterestru de corpuri si particule, Terra formandu-se la randu-i dintr-un nor circumsolar. Ciocnirile neelastice dintre particulele din roiul circumsolar au dus la acumularea acestora si plasarea lor in campul gravitational al Pamantului, formand un roi circumterestru. Particulele roiului circumterestru s-au acumulat rapid si au format Luna, simultan continuand si acretia Pamantului. Acest model al genezei Lunii surmonteaza dificultatile cinematice intampinate de ipotezele expuse anterior, dar nu poate explica diferentele de chimism dintre Luna si Pamant. Pentru sastisfacerea acestei cerinte au fost formulate numeroase rafinari ale acestui model. Aceste modele modificate, trebuie sa satisfaca si conditiile termice initiale ale Lunii, asa cum rezulta acestea din datele expeditiilor Apollo.

In zilele noastre interesul pentru Luna a depasit pragul romantismului, capatand mutatii esentiale odata cu inaugurarea erei navelor spatiale si in special a navetei care va deveni "taxiul cosmic", datorita posibilitatilor de reutilizare a ei de la 50 pana la 100 dfe ori. Inspirand melancolie si meditatie Luna apare in creatia multor scriitori, dar nicaieri mai obsesiv ca in lirica geniului romantic eminescian, versul sublim dedicat astrului atingand la poetul nostru national culmi nebanuite.

"Luna tu stapana marii..    15.10.2003

Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate

Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate"

Mihai Eminescu