Dintre cele trei principale trepte de relief ale teritoriului tarii, cununa muntilor se impune, fata de regiunile inconjuratoare, nu numai prin pozitia centrala pe care o ocupa ori prin altitudine, ci in mod deosebit prin faptul ca toate celelalte unitati teritoriale pana la periferie prezinta multiple legaturi genetice cu Carpatii, Romania fiind considerata drept "tara carpatica". Acestea sunt si motivele pentru care in urmarirea genetica a reliefului incepem cu aria muntoasa.
In limbajul obisnuit, Carpatii sunt considerati "munti tineri". Este fara indoiala o tinerete relativa chiar la scara geologica a timpului, intrucat in linii mari ei s-au format in perioada de la sfarsitul erei mezozoice si intr-o buna parte a tertiarului, fapt comun pentru intregul sistem muntos dezvoltat in geosinclinalul alpino-carpato-himalaian, care strabate dintr-un capat in altul doua continente. De fapt insa, realizarea ca munti a Carpatilor a fost mai infaptuita intr-o perioada mult mai indelungata, printr-o evolutie foarte complexa, in care faze succesive de orogeneza (adica de cutare) ori simple miscari pe verticala insotite adesea de falieri (adica de rupturi) erau urmate de epoci de sedimentare sub luciul apelor marii ori de eroziune, prin agentii atmosferici si gravitationali. Toate au la un loc, dupa o indelungata conlucrare ori infruntare, au infaptuit unul din cele mai lungi lanturi muntoase ale Terrei, in cuprinsul caruia Carpatii reprezinta un mic fragment, cu unele particularitati si trasaturi proprii.
Este drept ca faza cutarilor de la sfarsitul cretacicului superior (ultima perioada a erei mezozoice) si cele din neozoic (tertiar), au fost hotaratoare in trasarea contururilor principale ale lantului carpatic din Romania, dar pe de o parte acestea au fost urmate de noi reluari ale cutarilor si de inaltari verticale tarzii (pliocen-cuaternare), care au completat si desavarsit structura muntilor, pe de alta parte ele au fost precedate de miscari de cutare si de scufundare care au faramitat un vechi uscat hercinic, recontopind fragmentele, fie prin pecete sedimentare, fie prin intruziuni magmatice venite din adancuri.
In continuare sunt prezentate etapele de formare a lantului carpatic:
Etapa veche sau hercinica, in care s-au individualizat pe plan european un intreg lant muntos ce strabatea continentul ca o diagonala de la vest la est si din care s-a mai pastrat astazi o succesiune de masive si munti ruinati care, incepand sin Peninsula Bretagne (Franta) ajung, cu unele intreruperi, pana in Dobrogea de Nord. O anumita portiune meridionala a acestora a constituit scena pe care o avea sa se desfasoare specatculoasa epopee geologica, de pe urma careia au rezultat Carpatii falnici de astazi. Acea aripa meridionala hercinica se prezenta initial ca un uscat care acoperea intregul spatiu carpatic actual, inclusiv Transilvania, precum si Campia Panonica. Labila ca orice zona de geosinclinal, acea intindere a intrat intr-o faza de puternice cutari in perioada carboniferului mediu, paralel producandu-se intruziunea unor mase granitice printre rocile alcatuitoare de felul lacolitelor (lave care nu ajung la suprafata prin eruptii vulcanice, ci patrund doar printre stratele formatiunilor mai vechi pe care le boltesc) provocand astfel metamorfozarea acestora care capata caracter cristalin.
Miscarile hercinice au produs exondarea, adica scoaterea de sub apa marilor a zonei cristaline, devenite uscat. Dupa o perioada de liniste in care s-au succedat mai intai o clima ecuatoriala umeda cu vegetatie luxurianta (carbonifer), apoi una calda si arida, identificata prin coloratia rosie a rocilor (permian); urmeaza noi cutari, kimmerice, care se manifesta prin doua faze tectonice principale, cu intensitati tot mai reduse, aducand unele retusuri indeosebi in partea centrala a Muntilor Apuseni, precum si-n Carpatii Orientali. In unele zone de scufundare patrund apele marine depunand o cuvertura de strate sedimentare (mezozoice) care acopera vechile taramuri cristaline; iar pe alocuri se adauga eruptii ori intruziuni de roci bazice de felul gabbrourilor din sudul Muntilor Apuseni. Faza aceasta veche se incheie cu schitarea doar a ariilor mari, inca destul de diferite de cele ale catenelor muntoase actuale.
Etapa medie sau carpatica este cea in care se individualizeaza de fapt lantul carpatic, in contururi foarte apropiate de cele actuale. Dupa o indelungata perioada de sedimentare marina in care insulele de cristalin formau un arhipelag ce pastra legaturi cu masivul nord-dobrogean, incepe a se manifesta, in cretacicul modern, o noua faza de cutari de mare amploare. Mai intai miscarile austrice provoaca sariajul Panzei Getice din cristalinul Carpatilor Meridionali care, cu cuvertura lui sedimentara mezozoica, se extinde peste asanumitul "Autohton" (un cristalin mai slab metamorfozat si strapuns de intruziuni granitice, avand si el o cuvertura sedimentara) pe care il acopera. Miscari asemanatoare, dar de mult mai mici proportii, se schiteaza si in muntii Apuseni. In Carpatii orientali, ele afecteaza doar depunerile mezozoice, in largi cute asimetrice din care se mai pastreaza unele sinclinale pe culmile Raraului, Hasmasului, Bucegilor s.a. In aceste sectoare carpatice sariajul, incipient doar, se infaptuieste abia in faza urmatoare a cutarilor laramice, care se produc la sfarsitul cretacicului superior.
Mult mai expresive pentru Carpatii romanesti prin anvergura lor, cutarile laramice provoaca extensiunea Panzei Getice din Carpatii Meridionali, schitata anterior, care ajunge pana la 60-70 km, acoperind pana si depunerile din cretacicul inferior. In Muntii Apuseni, Panza de Codru se asterne la est pana peste Autohtonul Bihorului, iar alte panze acopera partea de est si sud (Trascau, Metaliferi) din acesti munti. In Carpatii Orientali se desavarseste cutarea zonei cristaline si se cuteaza zona flisului intern. In felul acesta "dupa miscarile laramice, zona muntoasa a Muntilor Apuseni ca si cea a Carpatilor Meridionali a ramas exondata, comportandu-se in timpul mezozicul ca un bloc rigid, care a avut mai ales miscari oscilatorii de ridicare si coborare pe verticala si deplasari pe planurile de falii" (N. Oncescu, 1960). Un alt fapt esential este inceputul scufundarii subsidente a cristalinului Transilvaniei, care coboara treptat in fazele urmatoare cu cateva mii de metri. Prin crearea bazinului Transilvaniei in faza postorogena, datorita miscarilor de compensare fata de amplele cutari marginale, cele trei ramuri carpatice se despart urmand ulterior evolutii ce se diferentiaza sub unele raporturi.
Dupa o perioada relativ indelungata, de sedimentare marina in cursul paleogenului (prima parte a neozoicului), cand s-au depus formatiuni de roci diferite, in parte si datorita fluctuatiei limitelor marilor inconjuratoare, se produce la inceputul neogenului (in acvitanian), o noua miscare orogenetica cunoscuta sub denumirea de faza savica. In timpul acesteia se infaptuieste cutarea principala a flisului marginal din Carpatii Orientali, astfel ca si aceasta catena carpatica se exondeaza intregind coroana muntilor in jurul Depresiunii Transilvaniei. Alaturi de mediana muntilor vechi cristalini ("catenele dacice"), se adauga muntii noi ai flisului, care inainteaza, in revarsari sub forma unor fasii inguste paralele, din ce in ce mai noi, spre periferie. Cutarea acestora se produce simultan cu sedimentarea, de unde denumirea de depuneri sinorogene.
Dupa alte perioade de sedimentare marina sau pe alocuri legunara se produc, la sfarsitul tortonianului, noi miscari orogene, constituind faza stirica. Ele provoaca cutarea zonei miocene din Carpatii Orientali si ridicarea generala a Carpatilor (odata cu cea a Alpilor), cu accentuarea Depresiunii Transilvaniei, ocupata de apele Marii Sarmatice, care pastra doar prin stramtori, pe valea Muresului, o legatura cu Lacul Panonic. Reflexe mai tarzii ale miscarilor de cutare (faza atica), cu efecte mult mai slabe, incheie de fapt etapa individualizarii Carpatilor, care apareau inca din acea vreme aproape in limitele lor actuale.
