Vorbind despre o sageata a timpului, oamenii de stiinta si filosofii, preocupati de aceasta problema, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demonŽstrabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalitatii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; in cadrul unidimensionalitatii se poate discuta si sensul unic al curgerii timpului, deci imposibiŽlitatea realizarii drumului invers. Argumentul principal il constituie in acest caz lanturile cauzale, imposibilitatea aparitiei efectului inaintea cauzei si, de cele mai multe ori, nota de succesiune in relatiile cauzale, efectul continuand sa existe si sa actioneze dupa incetarea actiunii cauzei, dar ca rezultat evident al actiunii acesteia.
Demonstrarea unidimensionalitatii timpului (chiar cand acesta este gandit ca volum) si in cadrul acesteia - a sensuŽlui timpului dinspre trecut spre viitor - nu este epuiŽzata de teoretizarea momentului de succesiune in relatia cauzala, in teoria relativitatii, fenomenul de dilatare a timpului precizeaza transformarile posibile ale timpului in trecerea de la un sistem de referinta la altul, prin aceea ca acest fenomen (ca fenomen de relatie) nu schimba intru nimic sensul desfasurarii evenimentelor dinspre trecut spre viitor in sistemul propriu de referinta. Fenomenul dilaŽtarii duce doar la marirea distantei dintre evenimente in cazul raportarii unui sistem de referinta la altul.
Concluziile teoriei relativitatii intregesc deci argumenŽtul relatiei cauzale si cu conservarea sensului in cazul succesiunii unor evenimente, chiar daca acestea nu sunt legate cauzal intre ele.
Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timŽpului sunt sistemele variabile. Astfel, in sistemele reale termodinamice starea mai probabila urmeaza starilor mai putin probabile. Aceasta caracteristica este redata de conŽceptul de entropie. Cresterea entropiei inseamna cresterea starii de dezordine in raport cu ordinea, deci existenta unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.
In sistemele, in care predomina ramura ascendenta, putem vorbi despre un sens al desfasurarii proceselor inŽvers celui dintai, sens de crestere a ordinii, de crestere a opozitiei la dezordine. Aceasta trasatura, caracteristica sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.
In orice caz, cu cat schimbarile sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioara, cu cat se poate aplica mai adecvat conceptul de "imbatranire " a sistemului sau cel de miscare progresiva, cu atat sistemul are mai multe note de ireversibilitate.
Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelata cu cea a reversibilitatii si ireversibilitatii lui. ReŽversibilitatea timpului va fi corelata cu posibilitatea curgeŽrii evenimentelor in sens invers, cu reversibilitatea schimŽbarilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea intoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibiliŽtatea schimbarilor.
In descifrarea acestor aspecte, stiinta contemporana aduce argumente preponderente in sprijinul ireversibiliŽtatii, desi nu anuleaza, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate partiala pe fondul ireversibilitatii fundamentale.
Cu alte cuvinte, in curgerea eterna dinspre trecut spre viitor este posibila si schimbarea dinspre A spre B si schimbarea dinspre B spre A ', analog cu A, dar avand - de buna seama - particularitatile sale. in sistemele mai simple predomina aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care - in curgerea timpului - sunt de fiecare data altele. Ecuatiile reversiŽbile ale dinamicii, ale campului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea prinŽcipiala de desfasurare a fenomenelor studiate in ambele sensuri, fara ca sa existe mijloace de detectare a starilor ulterioare fata de cele anterioare.
Fara sa fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (in acest al doilea sens), in coltul nostru de Univers se poate vorbi de o sageata a timpului, legata de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentala a timpului la intregul UniŽvers se leaga de ideea dialectica a inepuizabilitatii calitaŽtive si cantitative a materiei in miscare, de infinitatea posibilitatilor de structurare si de interactiune caracteristice Universului.
De existenta trasaturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate conceputa ca trecere de la trecut spre viŽitor si nici o data invers, se leaga in filosofarea asupra timpului si constatarea ca timpul apare ca unitate intre real (timpul scurs) si posibil (timpul nescurs), ca nastere a realului din posibil si a posibilului din real.
Varietatea calitativa a structurilor temporale
Treptat se contureaza pentru secolul XX, tot mai inŽsistent, abordarea diversificata calitativ a timpului. SpeŽcificitatea coordonatei temporale obliga la diferentierea intre timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel bioloŽgic, uman (individual si social). Timpul biologic, amplu cercetat, desi inca intr-o forma incipienta, pune in primul rand problema deosebirilor intre timpul fizic (cronologic) Si cel biologic, in asa fel incat timpul biologic nu poate fi totdeauna masurat cu unitatile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare si imbatranire a diferitelor organisme. Dar. evidentiind ritŽmurile diferite, se poate afirma ca timpul organismului tanar este mai dilatat decat cel al organismului imbatranit, intrucat secunda de viata a unui organism tanar este mai bogata in procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lunga decat pentru omul matur, caci in cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente si in plan fiŽziologic si in plan psihic, deci activitatea e mult mai intensa.
Din punctul de vedere al timpului fizic, copilaria apare scurta, iar batranetea - lunga. Din punctul de vedere al timpului biologic situatia se prezinta diametral opusa : copilaria este indelungata, iar batranetea - scurta.
De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecarui organism, care se modifica de a lungul dezvoltarii sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatari sunt importante prin consecintele lor "antropoŽlogice ", caci valoarea in timp a zilelor, fiind invers proŽportionala cu varsta, rezulta necesitatea utilizarii la maŽximum a posibilitatilor tuturor varstelor, cu deosebire a anilor tineri.
Timpul biologic individual se coreleaza apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintai prin legitati caŽracteristice. Durata de existenta a speciei se supune altor criterii decat durata de viata a fiecaruia din indivizii sai. Daca in cazuri individuale, esentiali sunt parametrii fizioŽlogici, in cazul speciei apar alti parametri, ca densitatea populatiei, largirea arealului, existenta unei capacitati generale de adaptare, capacitatea de a birui in concurenta interspecifica etc.
In cercetarea timpului biologic, un aspect important il reprezinta modurile specifice ale "simtului timpului ", care trebuie intelese ca o capacitate de a percepe curgeŽrea timpului, de a actiona in anumite ritmuri regulate, de a masura timpul cu mijloacele proprii organismului. ExisŽtenta "orologiilor biologice " constituie principala partiŽcularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele conditionate legate de timp, migratia pasarilor etc.).
Organismul viu poseda asemenea ceasuri, care sunt corelate in esenta cu procesele periodice din mediu : zi-noapte, anotimpuri etc. Temelia ceasurilor biologice ruŽdimentare o constituie caracteristicile periodice ale reacŽtiilor chimice ale diverselor structuri subcelulare. La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmica automata a scoartei cerebrale.
Nivelul reprezentarii constiente a timpului presupune o multitudine de factori psihici si biologici. Toate eveniŽmentele vietii lasa urme in noi, personalitatea noastra se imbogateste neintrerupt si nu ne putem rupe nicicand de trecut.
Studiile inchinate timpului uman releva particulariŽtatile acestuia raportate la indivizi si la societate, din multiple unghiuri de vedere, impunindu-se cu deosebire abordarile de ontologie sociala.
Din cadrul constructiei filozofice a secolului XX refeŽritoare la timp, au avut o inraurire deosebita asupra conŽtemporanilor si urmasilor solutiile propuse de Bergson si Heidegger pentru accentuarea deosebirilor calitative intre timp si spatiu, a rolului temporalitatii in existenta umana. Dorind sa se delimiteze de excesele scientismului rigid, corelat cu determinismul mecanic, Bergson face distinctie intre timpul spatializat al stiintelor naturii si durata pura, incercand sa releve anumite particularitati ale creatiei complexe, pe care el o vede realizindu-se in viata si pe care omul reuseste sa o cuprinda printr-o intuitie de un soi deosebit, intuitie supraintelectuala.
In conceptia lui Bergson, indreptata impotriva mecaŽnicismului, se semnaleaza unele aspecte ale problematicii filosofice si stiintifice care erau neglijate sau simplificaŽtor prezentate de materialismul metafizic anterior. Dar respingand ingustimile materialismului, Bergson ajunge sa respinga materialismul in genere ; incercand sa depaŽseasca limitele unui anumit mod de a face stiinta, el a respins stiinta in general, caricaturizindu-le pe amandoua.
Astfel, pentru Bergson stiinta naturii spatializeaza timpul, absolutizand aspectele de discontinuitate si ucigand orice dinamism, orice viata. Prezentand astfel tabloul stiŽintei, lui Bergson nu i-a fost greu sa releve necesitatea de a lua in considerare alte aspecte ale realitatii ; in locul abordarii cantitative, necesitatea abordarii calitative, in locul omogenitatii - heterogenitatea, in locul discontiŽnuitatii - continuitatea fundamentala.
Relevind aceste particularitati, care scapau in parte reductionismului scientist, cladit pe fizica clasica, Berg-son, in loc de a surprinde saltul calitativ realizat de stiinta si de filosof ia aliata cu stiinta, respinge, ca insuficienta, abordarea stiintifica cladita pe inteligenta si elaboreaza o teorie irationalista a existentei, izvorind dintr-o biologie si o psihologie speculativa.
