Teoria autonomiei de vointa

Teoria autonomiei de vointa

Teoria autonomiei de vointa a fost enuntata si dezvoltata in climatul individualist din secolul al XVIII-lea mai ales de catre Jean Jacques Rousseau si Immanuel Kant.

In conceptia lui Rousseau, omul este liber prin natura sa; cum insa traieste in societate, el renunta de bunavoie la o parte a libertatii sale, in vederea realizarii coexistentei sociale; in acest fel s-a ajuns la un acord al vointelor libere numit contract social.

In sistemul filosofic kantian, vointa autonoma este un imperativ categoric, care se justifica prin el insusi; tot ce este mai profund in om este vointa sa libera; fiecare o poseda ca pe un bun innascut si inalienabil; pentru ca vointele libere sa coexiste, ele trebuie sa se limiteze reciproc, in vederea asigurarii ordinii sociale; acesta ordine este rezultatul unui contract social, insa nu a unui contract care ar fi intervenit candva in istorie, cum s-a crezut, ii a unui contract ce decurge din insasi ratiunea umana.

Dupa Kant, maxima coexistentei o constituie dreptul, care consta in totalitatea conditiilor in care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a tuturora, in conformitate cu o lege universala a libertatii; norma de drept suprema este: poarta-te in asa fel incat libertatea ta sa se impace cu libertatea fiecaruia pe baza unei legi universale; iar norma morala suprema este: poarta-te astfel incat maxima actiunii tale sa poata fi acceptata ca lege universala.

Conform teoriei aitonomiei de vointa, baza intregului edificiu social se gaseste in individ, in vointa sa libera. Acesta teorie distinge: vointa generala, care consta in ingradirile aduse libertatii indivizilor in vederea realizarii coexistentei sociale; aceste ingradiri sunt cuprinse in dispozitiile imperative ale legii; si vointa individuala care cu exceptia ingradirilor imperative ale legii, este o vointa autonoma, adica o vointa libera ce poate sa se manifeste ca atare in toate domeniile de activitate ale omului.

Dintre cele doua vointe, vointa individuala este regula iar vointa generala este exceptia; statul este indatorat sa mentina aceasta relatie si sa garanteze coexistenta dintre vointa generala si vointele individuale; de asemenea, el trebuie sa garanteze protectia cetatenilor sai impotriva oricaror constrangeri sociale.

Teoria autonomiei de vointa a promovat: pe plan politic, liberalismul politic; pe plan economic, liberalismul economic (laisser faire, laisser passer); iar pe plan juridic, libertatea contractuala (laisser faire, laisser contracter), complement necesar al liberalismului economic.

Vreme indelungata, teoria autonomiei de vointa a fost considerata ca un adevarat postulat al vietii sociale. Mai tarziu si indeosebi in secolul al XX-lea, s-a observat ca aceasta teorie cuprinde numeroase erori si exagerari, cum sunt in esenta urmatoarele: afirmatia ca omul a fost initial liber si ca el a concedat o parte a libertatii sale, printr-un contract social, in vederea realizarii coexistntei sociale, este o pura fictiune; vointa nu poate fi autonoma, intrucat omul traieste in societate, iar viata sociala ii impune numeroase indatoriri; el face parte din colective si organisme sociale ale caror reguli trebuie sa le respecte; nu exista o libertate abstracta si absoluta, ci numai libertati concrete, anume determinate, de a actiona sau de a nu actiona; iar o asemenea libertate concreta este si aceea de a contracta sau de a nu contracta.

Nu mai putin, prin motivatiile pro-om aduse, teoria autonomiei de vointa a promovat ocrotirea fiintei umane si a personalitatii sale, a contribuit la conturarea drepturilor si libertatilor individuale si a prefigurat viitoarea lor reglementare juridica.