Stiinta economica: domeniu, scop si metoda

Stiinta economica: domeniu, scop si metoda

Activitatea economica in continua dezvoltare si diversificare formeaza domeniul de cercetare al stiintei economice. In prezent ea este alcatuita dintr-un sistem complex de stiinte si discipline (fundamentale, speciale, tehnico-aplicative, de granita, etc.) care studiaza ansamblul activitatilor economice la toate nivelurile si sub cele mai diferite aspecte.

In cadrul acestui sistem, un loc aparte ocupa Economia politica (denumirea clasica) sau, mai simplu, Economia, cum este denumita tot mai frecvent in prezent aceasta disciplina. In calitate de stiinta teoretica fundamentala, Economia prezinta un grad ridicat de generalizare a fenomenelor si proceselor care alcatuiesc realitatea economica in ansamblul ei.

1 Geneza si evolutia stiintei  economice

Asemenea altor stiinte sociale sau ale naturii pe care se bazeaza cunoasterea umana si progresul societatii, economia a parcurs un lung proces de formare si dezvoltare. In general, procesul aparitiei si dezvoltarii stiintei economice este analizat cu ajutorul conceptului de "situatie clasica ". Aceasta se caracterizeaza  printr-o sinteza a cuceririlor stiintifice pana in momentul respectiv, inclusiv aprecierea starii din acel moment si directiile dezvoltarii viitoare a stiintei economice. De regula situatia clasica se caracterizeaza printr-o opera stiintifica de mare avengura a unui autor, sau printr-o scoala economica reprezentativa ale caror contributii si concepte de baza se extind asupra unei intregi perioade.

In general, studiile de specialitate delimiteza patru faze sau etape in evolutia stiintei economice delimitate de situatiile clasice respective.

Prima etapa in evolutia gandirii economice, numita de unii autori faza prestiintifica, incepe cu antichitatea si se incheie spre sfarsitul secolului XVIII-lea, prin contributia  epocala a lui Adam Smith, care prin lucrarea sa "Avutia natiunilor" (1776) a reusit sa dea expresie primei situatii clasice. De aceea el este considerat parintele sau fondatorul economiei politice, denumire sub care era cunoscuta initial intreaga stiinta economica. Denumirea de economie politica provine din combinarea sensului a trei cuvinte de origine greaca: "oicos", "nomos" si "polis" (in traducere libera: reguli, legi de gospodarire a cetatii). Termenul a fost folosit pentru prima data de un reprezentant al mercantilistilor - Antoine de Montchrestien, care in 1615 publica al sau "Tratat de economie politica". Un alt curent de gandire economica ce s-a impus in aceasta perioada este cel al fiziocratilor, reprezentantul cel mai de seama fiind F. Quesnay, care a efectuat prima analiza a procesului economic de ansamblu, publicata in faimosul sau "Tablou economic" (1758).

A doua etapa in evolutia stiintei economice corespunde, in esenta, perioadei afirmarii scolii clasice engleze, reprezentate de David Ricardo ("Despre principiile economiei politice si ale impunerii" - 1818), Thomas Malthus ("Principii de economie politica" - 1820), John Stuart Mill ("Principiile economiei politice" - 1848). Unii specialisti incadreaza in linia de gandire din aceasta perioada si contributiile francezului J. B. Say ("Tratat de economie politica" - 1803).

A treia etapa in evolutia stiintei economice se incadreaza intr-un orizont de timp cuprins intre anii '70 ai secolului al XIX-lea si marea recesiune economica din anii '30 ai secolului trecut. Aceasta etapa este dominata de contributiile stralucite ale marginalistilor sau neoclasicilor, reprezentati in principal de trei mari scoli: Scoala de la Viena (C. Mengel, F. von Wieser); Scoala de la Lousanne (Leon Walras, V. Pareto); Scoala de la Cambridge fondata de Alfred Marshall. In acesta perioada s-a afirmat si Scoala istorica germana reprezentata de F. List, W. Roscher si altii.

A patra etapa in evolutia gandirii economice este numita faza moderna a stiintei economice, marcata decisiv la inceput de contributiile marelui economist englez J. M. Keynes care si-a publicat opera sa fundamentala "Teoria generala a ocuparii, a dobanzii si a banilor" in 1936. Ea a dat un puternic impuls dezvoltarii stiintei economice in general, indeosebi prin trecerea de la analiza la nivel microeconomic la cel macroeconomic.

In replica la curentul keynesian, s-a constituit liberalismul clasic al secolului XX-lea (noii clasici), ai carui reprezentanti - L. Mises , F. Hayek, M. Friedman - formeaza nucleul cel mai activ al gandirii economice din ultimile decenii. In unele studii si analize mai recente in domeniu, se apreciaza ca "stiinta economica se afla in fata unei noi situatii clasice. Deocamdata, toate teoriile elborate in trecut au fost si sunt dezvoltate si actualizate. In acest context se poate vorbi de o a cincea perioada in evolutia si dezvoltarea stiintei economice, perioada ce ar fi inceput cu deceniul al optulea al secolului trecut.

2 Obiectul economiei si raporturile ei cu alte stiinte sociale

Economia este o stiinta relativ tanara cu toate ca idei si chiar teorii si curente de gandire economica au aparut inca din antichitate. Ele erau insa "integrate" in alte sisteme de gandire, indeosebi in cele de filosofie, morala, politica, etc. Economia s-a constituit si a primit statutul de stiinta in pantheonul acestora abia spre sfarsitul secolului al XVIII-lea. Acest lucru s-a produs pe baza dezvoltarii si cresterii gradului de complexitate a economiei de piata concurentiala (a capitalismului) ale carei reguli si mecanisme de functionare au fost pentru prima data redata intr-o forma coerenta si relevanta de A. Smith in a sa "Cercetare despre natura si cauzele avutiei natiunilor" (1776).

Dupa cum s-a mai aratat, la inceput stiinta economica s-a identificat cu economia politica; sintagma respectiva fiind folosita de toti marii economisti ai secolului al XIX-lea. Definirea economiei politice si delimitarea obiectului ei fata de celelalte stiinte sociale se realizeaza - sustineau clasicii acestei stiinte - prin domeniul ei particular de studiu - producerea, repartitia, schimbul si consumul bunurilor materiale care alcatuiesc avutia natiunilor. In consecinta, in conceptia clasicilor economiei politice, obiectul acestei stiinte este studiul bogatiei, a avutiei natiunilor care constituie un aspect particular al tuturor activitatilor economice.

Mai tarziu, economistii neoclasici au largit aria de cercetare a economiei la totalitatea bunurilor (nu numai la bunurile materiale), dar circumscriu in special obiectul de studiu al economiei la sfera raporturilor de schimb. In acesta conceptie, tot ce face obiect al tranzactiilor de piata si al formarii preturilor devin probleme fundamentale ale asa numitei economii politice pure (opera fundamentala a lui Leon Walras este intitulata "Elemente de economie politica pura" - 1872).

A treia categorie de definitii ale economiei tin de conceptia moderna despre domeniul de studiu si functia stiintei economice. In aceasta conceptie, economia este stiinta alegerii oportune, a actiunii eficiente avand ca obiect de studiu formele specifice ale comportamentului uman in legatura cu alocarea resurselor limitate pentru satisfacerea nevoilor nelimitate. Prin urmare, stiinta economica este definita pornind de la natura problemei generale a oricarei economii, iar ratiunea ei rezida din insasi solutionarea acestei probleme, prin alocarea si utilizarea cu eficienta ridicata a resurselor disponibile. " Este evident ca definirea economiei in termenii resurselor rare si a scopurilor (trebuintelor) concurente este cea mai cuprinzatoare, cea mai larga dintre toate definitiile cunoscute.

Dupa opinia profesorului american G. Becker, laureat al premiului Nobel pe anul 1992, ceea ce distinge cel mai mult economia de alte discipline in cadrul stiintelor sociale nu este subiectul ei (viata sociala sau comportamentul uman), ci modul specific de abordare. Este cu totul evident ca abordarea economica exprima comportamentul maximizator (maximizarea scopului in conditiile unor restrictii sau constrangeri) mai explicit decat oricare alte moduri de abordare. In plus abordarea economica presupune, de regula, existenta pietei care prin preturi si celelalte variabile economice calauzesc alegerile participantilor si distribuie resursele insuficiente in functie de gradul de eficienta

3 Economia - componenta de baza a sistemului stiintelor economice

Dezvoltarea economica si progresul societatii, cresterea continua a complexitatii activitatii economice, au pus in fata stiintei economice sarcini noi si tot mai complexe. Corespunzator, a avut loc un proces de dezvoltare si diversificare si in stiinta economica. S-a ajuns astfel ca stiinta economica contemporana sa se prezinte ca un sistem amplu de stiinte si discipline autonomizate de-a lungul timpului pe diferite criterii. El cuprinde stiinte economice fundamentale, speciale, de granita, discipline economice tehnico-aplicative, etc. (o imagine despre complexitatea sistemului stiintelor economice ne ofera si simpla citire a disciplinelor universitare din planul de invatamant ale facultatilor de profil economic). Epistemologia economica - considerata si ea ca una dintre noile discipline economice de granita - grupeaza stiintele economice dupa multe criterii cum sunt: dupa nivelul de ierarhizare a economiei; dupa domeniul de cercetare sau studiu; dupa interdependentele cu alte domenii si ramuri ale stiintei; dupa instrumentele si procedeele de analiza folosite prioritar, etc.

Ratiunea si contributia economiei ca disciplina universitara in planurile de invatamant ale facultatilor economice este de a realiza intr-o structura logica si unitara o introducere teoretico-metodologica in stiinta economica.

In calitate de componenta teoretico-metodologica fundamentala a sistemului stiintelor economice in ansamblu, economia se caracterizeaza prin mai multe aspecte definitorii.

In primul rand, Economia constituie un ansamblu coerent de concepte, teorii si principii despre realitatea economica, ca o reflectare universalizata a esentei faptelor si comportamentelor economice din societate.

In al doilea rand, ca stiinta sociala, Economia studiaza activitatea economica in complexitatea si interdependentele ei dinamice cu celelalte forme ale actiunii umane, extinzand criteriul rationalitatii si eficientei economice asupra practicii sociale in totalitatea sa. De aici si legaturile sale cu celelalte stiinte sociale. Economia se distinge si se autonomizeaza in sistemul stiintelor sociale mai ales prin modul economic de abordare a comportamentului uman, prin varabilele si mecanismele studiate (care de regula sunt cele ale pietei), precum si prin principiile si predictiile pe care le formuleaza.

In al treilea rand, Economia abordeaza realitatea economica ca un singur tot, unele probleme fiind analizate si aprofundate din unghiul microeconomic iar altele din cel macroeconomic. Misiunea ei este de a realiza o structura unitara, constituind ceea ce unii specialisti numesc trunchiul de baza al stiintei economice, nucleul teoretic dur al acesteia si totodata depozitarul principalelor cuceriri ale cunoasterii  stiintifice in domeniu.

Ca realitate complexa si interrelationata, viata economica poate fi abordata si analizata din unghiuri diferite. Pe acesta baza, disciplina Economie (Economics-ul) se imparte in doua mari componente sau ramuri: microeconomia (Microeconomics) si macroeconomia (Macroeconomics).

Microeconomia este acea componenta a economiei care analizeaza faptele, procesele si comportamentele economice, manifestate ca entitati individuale, autonome si specifice, precum si relatiile dintre aceste entitati elementare ale vietii economice. Domeniile prioritare de cercetare ale microeconomiei sunt: preferintele si alegerile consumatorilor individuali; deciziile producatorilor (firmelor) care sustin oferta de bunuri; functionarea pietelor individuale si formarea preturilor in cadrul diferitelor tipuri de piata; remunerarea factorilor si formarea veniturilor.

Macroeconomia, cealalta componenta a economiei, cerceteaza marimile sau variabilele globale din economie, numite agregate, interdependentele dintre aceste agregate si performantele globale ale economiei unei tari. Agregatele macroeconomice cele mai semnificative sunt productia, venitul si consumul din economia unei tari (PIB-ul), cererea si oferta agregate, indicele general al preturilor, ocuparea si somajul, inflatia, deficitul bugetar etc. Macroeconomia se  ocupa in principiu de aceleasi fapte sau realitati ale vietii economice, abordate insa ca variabile si structuri globale (departajate de aspectele individuale sau particulare) intrucat ea (analiza macroeconomica) este preocupata in principal de comportamentul si situatia economiei unei tari in ansamblul sau.

In abordarea problemelor economice atat la nivel microeconomic cat si macroeconomic, economistii fac distinctie intre ceea ce este sau se intampla in realitate si ceea ce oamenii ar dori sau considera ca ar fi bine sa se intample. Distinctia mentionata se refera la economia pozitiva si economia normativa.

Economia pozitiva se ocupa de cunoasterea si prezentarea realitatilor economice, oferind explicatii asupra a ceea ce este in fapt sau ceea ce se poate intampla in economie daca se intrunesc anumite conditii sau se produc anumite evenimente. Abordarea pozitiva se foloseste de instrumente si tehnici de analiza prin care faptele si realitatile evidente din universul economic sunt identificate, descifrate si apoi ordonate pentru a prevedea evenimentele si a gasi regulile desfasurarii lor in timp si spatiu. In general, ipotezele si predictiile economiei pozitive sunt verificabile (testabile) prin confruntarea lor cu faptele din lumea reala.

Economia normativa arata ceea ce trebuie sa fie in economie si cum ar trebui actionat ca activitatea economica sa se incadreze in anumite limite de normalitate. Abordarea normativa opereaza astfel cu judecati de valori si aprecieri ce au la baza si alte criterii decat cele strict economice. De aceea, afirmatiile normative nu sunt testabile si, ca urmare, dezacordurile asupra lor nu pot fi clarificate apeland la observatii si analize empirice.

Continand o serie de valori si criterii (filozofice, etice, culturale, ecologice etc.) prin care faptele economice sunt interpretate si apreciate, problemele si intrebarile care privesc economia normativa se cer dezbatute si rezolvate in mod rational, dar apeland la alte instrumente decat cele care tin de analiza pozitiva. De aici si motivul principal pentru a delimita abordarile normative de cele pozitive in economie, fara a considera ca primele nu sunt folositoare sau nu trebuie sa-i preocupe pe economisti

Asadar, economistii profesionisti trebuie sa aiba constiinta si perspectiva clara a metodologiei pe care o practica si sa evite confuzia intre analiza pozitiva si judecata normativa. Mai mult, abilitatea lor de a distinge intre pozitiv si normativ este considerata drept componenta cheie a fundamentarii economiei ca stiinta. Pentru a explica concret aceasta deosebire, vom considera unele asertiuni sau afirmatii care pot fi clasificate ca fiind pozitive sau normative. Astfel, "existenta fenomenului somajului ridicat reduce productia realizata sub nivelul celei potentiale", sau "cresterea gradului de fiscalitate are ca efect reducerea cererii de consum si de investitii" sunt ambele afirmatii pozitive care pot fi testate (si au fost confirmate de observatiile empirice). In schimb, asertiuni precum " somajul ridicat trebuie sa ingrijoreze si sa preocupe serios autoritatea publica", sau "guvernul trebuie sa introduca salariul minim garantat si sa aplice impozitul progresiv pe venit" sunt afirmatii normative. Ele nu pot fi testate si verificate ca fiind veridice sau neadevarate, deoarece se refera la valori si criterii de justitie sociala si nu la fapte economice ca atare.

Aceasta nu inseamna ca economistii nu trebuie sa se preocupe si sa dezbata probleme care privesc judecati de valoare de genul celor mentionate mai sus. Important este ca afirmatiile si concluziile economistilor sa rezulte din ipotezele si predictiile testabile ale teoriilor lor, pentru ca altfel teoria economica ar fi rupta de lumea reala a faptelor economice.

4 Metoda economiei: procedee, tehnici si instrumente de analiza economica

Orice stiinta, ca sistem ordonat de cunoastere a realitatii inconjuratoare, se bazeaza pe un ansamblu de reguli, procedee si tehnici de cercetare reunite sub denumirea de metoda..

Ca oricare alta stiinta, economia dispune de o metoda proprie de cercetare, interpretare si cunoastere a realitatii economice. Fiind o stiinta relativ tanara, economia a beneficiat de progresele realizate in domeniul metodei moderne de cercetare si a imprumutat unele instrumente si tehnici de la stiinte anterior constituite. Aceasta a facut insa necesara adaptarea metodologiei generale de cercetare sau a procedeelor preluate de la alte stiinte in rigorile metodei specifice economiei, capabile sa dezvaluie regulile sau principiile comportamentului uman din postura abordarii economice.

In privinta preocuparilor economistilor in domeniul metodei de cercetare, acestea pot fi urmarite sistematic incepand cu procesul constituirii economiei politice ca disciplina distincta si apoi a dezvoltarii sistemului stiintelor economice in ansamblu. Principalele momente si faze ale dezvoltarii stiintei economice in decursul timpului, la care ne-am referit in paragrafele precedente, s-au bazat si pe progresele realizate in domeniul metodei de cercetare. Incepand cu reprezentantii economiei politice clasice si continuand cu toate scolile si curentele de gandire economica, marii economisti ai timpurilor au avut preocupari (multi dintre ei si realizari remarcabile) in domeniul metodologiei acestei stiinte.

In procesul indelungat al formarii si dezvoltarii stiintei economice, acesta si-a constituit un sistem metodologic complex, format in principal din: inductia si deductia; analiza si sinteza; procedeul abstractizarii si clauza "ceteris paribus"; unitatea dintre metoda istorica si cea logica de analiza economica; modelarea matematica si ilustrarea grafica a ipotezelor si relatiilor dintre variabilele economice; utilizarea metodelor cantitative si a tehnicilor statistice de analiza economica, precum si alte procedee de cercetare si cunoastere stiintifica a faptelor economice. In cele ce urmeaza vom prezenta o parte a acestor procedee, instrumente si tehnici care privesc metodologia stiintei economice, urmarind indeosebi rolul lor in elaborarea principiilor sau teoriilor economice.

Inductia si deductia sunt doua moduri interdependente de rationare si de expunere a rezultatelor cercetarii, care implica si folosirea altor tehnici si instrumente de analiza economica. Inductia este procedeul de a rationa trecand de la particular la general, de la fapte la generalizari. Orice ipoteza sau presupozitie referitoare la comportamentul economic al oamenilor poate fi formulata numai ca urmare a trecerii de la identificarea si cercetarea atenta a faptelor la generalizari. Deductia reprezinta modul de rationare de la general la particular, de la principii generale la implicatiile unor manifestari sau fenomene particulare. Sprijinindu-se pe observarea si cunoasterea esentei faptelor, respectiv pe rezultatele inductiei, deductia este operatiunea intelectuala care permite, din punctul de vedere al unor concepte sau teze generale, sa se inteleaga profund fenomenele economice si conditiile producerii lor, sa fie explicate stiintific aspectele particulare ale unor realitati economice.

Analiza si sinteza constituie, de asemenea, doua procedee interdependente de studiere si cunoastere a realitatii economice. Analiza inseamna ca fiecare fenomen economic studiat este descompus si disecat in elementele sale simple, pentru a li se identifica natura si locul ca parte necesara a intregului. Sinteza presupune ca elementele identificate si analizate sa fie din nou reunite, stabilite legaturile interne (cauzale sau functionale) si reconstituit intregul ca unitate.

Abstractia stiintifica este o alta componenta de baza a metodologiei economiei, care - cum sublinia profesorul american de origine romana N. Georgescu-Roegen, "constituie cea mai valoroasa scara a oricarei stiinte". Pentru a dezvalui esenta fenomenelor economice, legaturile interne si repetabile in producerea unor fapte economice, stiinta economica nu se poate folosi de mijloace si tehnici specifice cercetarii de laborator, ca in cazul asa-numitelor stiinte experimentale (fizica, chimia, biologia etc. ). De aceea, economia - ca si alte stiinte sociale - apeleaza in principal la forta abstractiei stiintifice, al carui rezultat este formularea unor principii sau teorii asupra realitatii economice pe care o reflecta.

Principiile sau teoriile economice sunt, asadar, abstractii stiintifice, ele fiind cele care dau relevanta, concizie si, mai ales, valoare cognitiva si practica economiei ca stiinta. In procesul de abstractizare in diferite etape ale elaborarii teoretice, un principiu (o regularitate sau o legitate) este intotdeauna formulat cu clauza, "celelalte conditii ramanand neschimbate", pentru care se foloseste expresia latina "ceteris paribus". De exemplu, cea mai importanta concluzie a teoriei cererii spune ca, daca nimic altceva nu se modifica - ceteris paribus, orice modificare a pretului pe piata unui bun va determina modificarea in sens invers (negativ) a cantitatii cerute de cumparatori din acel bun.

Clauza ceteris paribus pleaca, deci, de la premisa ca unele elemente ale analizei economice sunt date, considerate stabile, in timp ce altele sunt variabile. Acest procedeu este o aplicare a principiului logicii conform caruia "interpretarea evolutiei fenomenului se face prin recunoasterea unui punct stabil de referinta".

In economie, clauza ceteris paribus nu este si verificata prin experimente controlate ca in cazul stiintelor exacte, unde fenomenul poate fi in mod efectiv izolat de celelalte conditii cand influenta fiecarui factor in parte este studiata. In cercetarea si cunoasterea stiintifica a realitatii economice, economistii dispun insa de o mare cantitate de date si informatii permanent generate de economie. Ele pot fi folosite pentru a oferi observatii si concluzii empirice in raport cu care teoriile pot fi astfel testate. Tehnicile statisticii moderne au fost dezvoltate pentru a testa riguros concluziile si predictiile deduse din ipotezele teoriilor, in situatiile in care mai multe variabile se modifica simultan, iar observatiile si informatiile disponibile nu provin din experimente controlate.

In principal, o teorie economica dezvoltata cuprinde: conceptele de baza care definesc variabilele economice folosite, un numar de ipoteze si predictii referitoare la comportamentul acestor variabile si relatiile intre ele, precum si la conditiile in care se aplica acea teorie.

Variabilele economice sunt marimi care pot lua diferite valori posibile. Ele constituie componentele de baza ale teoriilor elaborate si folosite de economisti atat in abordarile micro cat si macroeconomice. De aceea, fiecare variabila economica trebuie denumita si definita cu maxima concizie si claritate, pentru a evita confuziile terminologice sau semantice. Pretul, productia, costul si venitul sunt exemple de variabile importante folosite in teoria producatorului sau a firmei, iar venitul si produsul national, indicele general al preturilor si deficitul bugetar sunt variabile frecvent intalnite in analizele macroeconomice.

Expresie a complexitatii si diversitatii deosebite a realitatii economice pe care o exprima, teoriile si modelele construite si folosite de economisti cuprind un numar impresionant de variabile economice de tipuri si forme diferite. Pentru studierea si stapanirea lor este important de la inceput sa facem distinctia necesara in privinta a doua categorii de variabile economice: de flux si de stoc; endogene si exogene.

Variabilele de flux sunt numite toate acele variabile care implica o dimensiune temporala, care exprima o marime intr-un orizont de timp. Variabilele de stoc sunt numite acele variabile care nu au o dimensiune in timp, ci reprezinta marimi existente la un moment dat. Astfel, cand analizam concret o variabila de flux trebuie sa facem referire la perioada respectiva (de exemplu, costurile si incasarile unei firme intr-o luna, trimestru sau an, veniturile si cheltuielile unei gospodarii intr-o saptamana sau luna etc.), iar cand determinam o variabila de stoc trebuie precizat momentul la care se refera (de exemplu, suma in numerar sau cea existenta intr-un depozit bancar, la sfarsitul unei zile, de care dispune o persoana, sau soldul activelor fizice si financiare care formeaza patrimoniul firmei la data incheierii bilantului etc.).

Variabilele endogene sunt considerate variabile analizate si caracterizate in interiorul unei teorii. Variabilele exogene sunt numite variabilele care au o determinare in afara teoriei, dar care pot influenta variabilele endogene. De exemplu, pretul graului cotat la bursa este o variabila endogena explicata in cadrul teoriei pietei cerealelor. In schimb, starea vremii, care poate influenta in mod semnificativ productia de grau si implicit pretul graului, este o variabila exogena, fiind determinata de factori naturali, in afara teoriei preturilor.

Teoriile economice sunt construite pe baza supozitiilor despre comportamentul variabilelor economice si modul in care acestea sunt corelate intre ele. Faptele sau fenomenle care alcatuiesc universul economic sunt puternic interrelationate, formand deseori succesiuni sau inlantuiri destul de lungi si complicate de evenimente. Daca teoria economica si-ar propune sa copieze si sa descrie aceasta realitate s-ar ajunge la aglomerari ecletice de descrieri si definitii care nu ar adauga prea mult la modul nostru de a intelege. De aceea, teoria economica opereaza cu abstractizarea si simplificarea realitatii prin construirea a ceea ce economistii numesc modele economice.

Modelul economic este un cadru logic de analiza, o reprezentare simplificata a unor fapte sau procese din economie in scopul evidentierii actiunii si interdependentei dintre fenomenele cercetate. Modelele economice retin numai acele aspecte care sunt relevante pentru ananliza respectiva, fiind destinate sa dea sens si coerenta unei succesiuni de evenimente observate si sa formuleze relatii explicite si concise intre variabilele teoriei.

In prezent, in construirea de modele, stiinta economica face frecvent apel la procedeele matematice. Modelarea matematica este un instrument eficient pentru deducerea concluziilor sau predictiilor din ipotezele teoriei dar, mai ales, un mod de exprimare precis si concis a relatiilor dintre variabilele economice. Aceste relatii pot fi de diferite tipuri: relatii functionale, relatii de comportament, relatii sau ecuatii de echilibru s.a.

Relatiile care se produc cu repetabilitate si se presupun ca se pastreaza in teorii (care au caracter de principii sau regularitati) sunt exprimate sub forma de ecuatii algebrice, iar multe dintre ele (cum sunt relatiile functionale intre variabilele economice) chiar si geometric, sub forma de grafice. Ilustrarea grafica este deosebit de sugestiva si este aplicata aproape de fiecare data cand este cazul unor relatii functionale intre variabilele teoriei

Modelarea matematica prin reproducerea schematica a unui fenomen sau proces economic, sub forma unui sistem liniar sau analog - constituie o treapta importanta in realizarea efectiva a unitatii analizei cantitative si calitative. In masura in care sunt cunoscute principiile si regula de producere si miscare a faptelor economice, analiza cantitativa este calea de aflare a sensului si intensitatii acestei miscari. Cercetarea ambelor laturi in conexiunea lor constituie un aspect important al metodei, in conditiile adancirii gradului de complexitate a economiei si a caracterului deosebit de dinamic al acesteia.